Leoaica tanara, iubirea

- Poezie in perioada postbelica (neomodernism) -

 viziunea despre lume
de Nichita Stanescu

Imediat dupa al II-lea Razboi Mondial, a aparut o generatie de scriitori care, sensibilizati de
ororile razboiului, au incercat sa se deprinda de modelele literaturii interbelice si sa propuna un
limbaj poetic nou. S-a deschis astfel calea temelor sociale, a textelor confesive legate de
intamplari cotidiene.

In anii ’60 ai secolului XX, o generatie de scriitori din care faceau parte Nichita Stanescu, Ana
Blandiana, Marin Sorescu a incercat sa restabileasca legatura cu poezia interbelica devenita un
model pentru aceia care faceau fata rigorilor socialiste. Astfel, activitatea poetica a acestor
scriitori a fost definita de unii critici literari prin termenul de neomodernism.

Liderul generatiei saizeciste e considerat Nichita Stanescu, poet care a debutat editorial in 1960
cu volumul “Sensul iubirii”, volum ce dovedeste originalitatea expresiei poetice, insa volumul
care ii va aduce consacrarea lui Nichita Stanescu a aparut in 1964, fiind intitulat “O viziune a
sentimentelor”.

Poezia “Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita Stanescu, “O
viziune a sentimentelor” din 1964, în care acesta, prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează
iubirea ca sentiment, ca stare extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv.Este considerată
o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin originalitatea metaforelor,
simetria compoziţiei.

Poezia apartine neomodernismului prin ineditul abordarii temei, fiind caracterizata de

ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor si innoirile
prozodice (vers liber si ingambament).

Tema poeziei este intalnirea neasteptata cu iubirea, ca “intamplare a fiintei”. Aparitia brusca,
surprinzatoare a iubirii, intruziunea ei violenta, agresiva in existenta umana transforma definitiv
perceptia barbatului indragostit asupra lumii si asupra sa. Iubirea e o stare de vibratie continua, o
cale spre revelatie si o modalitate de integrare in armoniile universale.

Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei, simbol
pentru iubirea ca pasiune si fascinatie coplesitoare.

Viziunea asupra lumii se transpune intr-o viziune inedita asupra sentimentului concretizat in
imaginea leaoicei. Situat in centrul lumii sale, eul traieste plenar iubirea, sub semnul
certitudinilor. El se afirma ca sursa de energie afectiva.

Titlul, reluat in incipit, defineste iubirea prin intermediul unei metafore surprinzatoare. Metafora
explicita a iubirii imaginate ca o “leoaica tanara” propune o perspectiva atipica pentru cititor, prin
ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire si o “leoaica tanara”, evidentiata in apozitie, evoca
sensuri latent ale sentimentului: cruzime, forta, senzualitate, dar si stare hipnotica, neputinta
prazii de a i se sustrage.

Compozitional, poezia are trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe: in prima este
prezentata intalnirea neasteptata cu iubirea, cea de-a doua descrie, intr-un tablou cosmogonic,
transformarea lumii ca efect al iubirii, iar in ultima secventa e redata constatarea metamorfozei
finite ca urmare a intalnirii cu iubirea si proiectia in eternitate a sentimentului.

Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii-leoaica, plasate la inceputul si la sfarsitul
textului poetic. Metaforele “leoaica tanara” si “leoaica aramie” se coreleaza cu doua perceptii
diferite ale eului asupra lumii, ce sugereaza faptul ca transformarea produsa de iubire e
ireversibila.

Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventura in trairea sentimentului.

Incipitul presupune luarea titlului in vederea accentuarii ideii poetice si prezinta in maniera
metaforica momentul indragostirii propriu-zise, ca o intalnire neasteptata a fiintei umane cu
iubirea, cu toate ca sentimentul exista deja in stare latenta in sufletul omului: “Leoaica tânără,
iubirea”. Pronumele la persoana I, „mi”, „mă”, „mi”, „m-”, potenţează confesiunea eului poetic în
sensul că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste. Versurile “mi-ai sărit în
faţă/ Ma pândise-n încordare / mai demult” sugereaza caracterul premeditat (planuit) al iubirii,
sufletul fiind mereu disponibil sau in pericol de a se indragosti, dar neputand constientiza
momentul. Lexemul din campul semantic al agresivului, “coltii”, induce ideea efectelor
devoratoare pe care le are iubirea asupra identitatii sinelui. Epitetul chromatic “alb” care il
insoteste sugereaza ideea puritatii sentimentului.Ca element de recurenţă, reiterarea cuvântului
„faţă” din versul „ m-a muşcat leoaica, azi, de de faţă” este un laitmotiv prin care se reliefează
pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă a sufletului atacat de agresivul sentiment. Verbele
la perfect compus “a infipt”, “a muscat” traduc caracterul fortuit (inopinat), brusc cu care irumpe
(navaleste) iubirea in viata omului si caracterul irevocabil al intalnirii cu iubirea.

Cea de-a doua secventa poetica este un tablou cosmogonic ce sugereaza trecerea intr-o alta stare a
existentei. Totul in jur se transforma sub influenta dinamizatoare a iubirii. De asemenea, se
accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un sentiment nou,
necunoscut,iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă
asupra întregului univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura”. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii
reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al
perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura”. Prin versul “când mai larg, când mai aproape” se
reliefeaza faptul ca eul indragostit percepe lumea ca dintr-un vartej, contururile fiind estompate,
nu se mai disting ca altadata, universul lui fiind unul pulsatoriu, instabil. Comparatia “ca o
strângere de ape” face trimitere la limbajul eminescian “cuibar rotind de ape” sugerand
capacitatea genezica a iubirii si valorificarea creatiilor poetice anterioare ca particularitate a
neomodernismului. Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat „centrum mundi”, un
nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă
impresionantă.

Structura metaforica “Şi privirea-n sus ţişni, /curcubeu tăiat în două” viseaza faptul ca iubirea
devine punte intre doua lumi real-ireal, contingent-transcendent. Prin versurile “şi auzul o-ntâlni/
tocmai lângă ciocârlii”, eul indragostit percepe lumea acut senzorial, cu toate simturile treze.
Ciocarlia reprezinta spatiul sacru, superior, permitand, asadar, o percepere sinestezica asupra
lumii, simbolistica acestei pasari fiind data de cantecul inalt prin care se celebreaza lumina si
viata ca oda a bucuriei. Iubirea este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii care
copleseste sufletul.

Ultima secventa ilustreaza faptul ca fiinta umana nu se mai recunoaste dupa intalnirea cu iubirea.
Metamorfoza dupa trairea iubirii este ireversibila. Transformarile sufletesti se reflecta in plan
fizic, prin cele trei elemente reprezentate de metonimii: “Mi-am dus mâna la sprânceană, /la
tâmplă şi la bărbie, /dar mâna nu le mai ştie.” Eul liric nu mai are o perceptive clara nici a
realitatii, nici a propriei finite.“spranceana” preia semnificatiile ochiului, ca simbol al cunoasterii,
“tampla” este simbol al gandirii, iar “barbia”, ca segment adoral (langa gura) preia semnificatiile
gurii, simbol al senzualitatii si comunicarii.

Se poate observa o antiteza cu elementele din secventele anterioare. Din “leoaica tanara”, ea e
acum “leoaica aramie”, ceea ce sugereaza o alta varsta a iubirii, induce ideea maturizarii survenite
in urma consumarii acestui sentiment. Verbele la prezentul etern “aluneca”, “trece” induc ideea
persistentei iubirii in sufletul omului. Imaginea desertului “in stralucire” si cea create prin
culoarea aramie pot fi, de asemenea, sugestii ale focului definind iubirea ca incandescenta.
Epitetul “miscarile viclene” sugereaza faptul ca omul este mereu in pericol de a se
indragosti, iubirea neputand fi controlata.In finalul poeziei, repetitia “încă-o vreme,/
şi-ncă-o vreme...” puncteaza ideea ca iubirea, ca forma a spiritului invinge timpul conferind
profunzime vietii. De asemenea, punctele de suspensie potenteaza ideea de continuitate, de
permanenta a iubirii.

In opinia mea, ceea ce mi s-a parut frapant e abordarea diferita a poetului de a prezenta o alta fata
a iubirii.Sentimentul care se desprinde din versurile acestei poezii e cel de vibraţie continuă din
momentul în care omul se întâlneşte întâmplător şi brutal cu iubirea, metamorfozându-se pe sine
şi întregul univers. Poezia lasă impresia de spontaneitate în eliberarea sentimentelor si trecere prin
faza de descoperire a sentimentului iubirii.Eul liric vede lumea prin eros.

Viziunea asupra iubirii este originală: dragostea (abstracţiune) este corporalizată, concretizată,
întrupându-se într-o ,,leoaică tânără”, apoziţie metaforică antepusă, într-o comparaţie implicită
(eliptică), în titlul poeziei. Transferul semantic urmărit de poet prin introducerea felinei în
reprezentarea dragostei are în vedere atributele intrinseci ale acesteia: sălbăticie, instinctualitate,
ferocitate dar şi frumuseţe, libertate. Iubirea este un sentiment necruţător, feroce, care atacă prin
surprindere sau provocat. ,,Leoaica” devine simbolul puterii suverane a sentimentului iubirii, al
fricii de a trăi prin iubire, al aspiraţiei puternice, desfăşurată pe verticală, apropiată tipului
apolinic de a percepe lumea şi viaţa.

In concluzie, poezia neomodernista “Leoaica tanara, iubirea” ilustreaza intr-o maniera inedita
intalnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizeaza sub forma unei leoaice, animal feroce,
a carei prada este intreaga fiinta a celui indragostit.