Aci sosi pe vremuri

- Poezie interbelica ( traditionalismul )-

 viziunea despre lume
de Ion Pillat
Ion Pillat este un poet reprezentativ traditionalist, apartinand perioadei interbelice a literaturii. E
considerat creatorul unui anumit tip de creatie lirica, pastelul spiritual,text in care se trece de la
reprezentarea unui cadru din natura la semnificatiile in planul afectiv, al sensibilitatii pe care le
confera discursul poetic cu elementele picturale. Volumul de poezii care ilustreaza cel mai bine
traditionalismul e “Pe Arges in sus”, volum aparut in anul 1923.

Traditionalismul este o miscare literara, manifestata in perioada interbelica, a carei ideologie se

cristalizeaza in jurul revistei “Gandirea”, aparuta in anul 1921, la Cluj. Din 1923, revista se muta
la Bucuresti, fiind condusa de Nichifor Crainic si isi inceteaza aparitia in 1944. Traditionalismul
gandirist valorifica miturile autohtone, credintele stravechi si revalorizeaza elementarul, teluricul,
filonul existentei rurale. Poetii care au colaborat in paginile revistei sunt: Ion Pillat, Vasile
Voiculescu, Lucian Blaga.

Poezia “Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat apartine traditionalismului prin tema timpului trecător,
orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa parinteasca), descrierea cadrului natural, rural si
respectarea prozodiei clasice.

Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului,asociată cu

repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii. Tematica rurala, preferata de traditionalisti, se
armonizeaza cu tema iubirii si tema timpului, intr-o constructie simetrica, de factura clasica.

Cadrul rural este particularizat prin utilizarea unor motive literare specifice: “casa cu pridvor”,
“lanuri de secara”, “berzele”, “clopotul din turnul vechi”. Povestea de dragoste se desfasoara sub
semnul octotitor al noptii si al lunii, motive romantice revalorizate in cheie traditionalista. Temei
timpului ii este subordonat motivul romantic al “plopilor” care strajuiesc drumul, simboluri ale
melancoliei si asteptarii.
Titlul poeziei este analitic, fiind alcatuit dintr-o propozitie, prin care se comunica ideea centrala a
poemului si anume ca existenta umana se bazeaza pe experiente repetabile, reluate, retraite de
fiecare generatie in parte, care simte si traieste viata asemenea predecesorilor. Adverbul “aci” in
forma populara, e un reper spatial semnificand proximitatea, verbul la perfect simplu “sosi”
marcheaza legatura dintre trecut si present, iar locutiunea adverbial de timp “pe vremuri”
sugereaza trecerea timpului.

Compozitional, poezia cuprinde 19 distihuri si un vers liber, avand rolul de leitmotiv si sugerand
indepartarea de modelul clasic. Aceasta e alcatuita, de asemenea, pe principiul simetriei. Cele
doua planuri temporale, trecutul si prezentul, sunt dispuse succesiv, ceea ce accentueaza ideea de
repetabilitate a vietii si a iubirii. Intre ele se intercaleaza o secventa elegiac, astfel incat textul are
trei parti.

Prima parte corespunde cu planul trecutului: evocarea iubirii de “ieri” a bunicilor. E alcatuita din
doua secvente poetice: in primele trei distihuri este descries decorul povestii de dragoste, iar
urmatoarele sapte distihuri cuprind scenariul iubirii bunicilor.

Astfel, primele doua distihuri reprezinta incipitul poeziei si fixeaza, prin intermediul metaforei
“casa amintirii”, spatiul rememorarii nostalgice a trecutului, un spatiu mitic. Versul „Paienjeni
zabrelira si poarta si zavor” sugereaza trecerea timpului, degradarea, starea de parasire a casei
parintesti, a locuintei stramosilor. Trecutul capata o aura legendara, devine un timp mitic, ai luptei
haiducilor pentru dreptate: “Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptara-n codru si
poteri, si haiduc.”

Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocarii iubirii bunicilor. Daca in poezia romantica,
existenta naturii era eterna, in opozitie cu efemeritatea existentei umane, in poezia lui Ion Pillat,
natura devine solidara cu omul fiind marcata de semnele senectutii (imbatranirii), ca si fiinta
umana: „In drumul lor spre zare imbatranira plopii”. Versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi
Calyopi” reia titlul poeziei si evoca imaginea din tinerete a bunicii cu nume mitologic: Calyopi -
Kalliope, muza poeziei epice si a elocintei in mitologia greaca.Intalnirea bunicilor, indragostiti de
altadata, respecta un ceremonial: bunicul asteapta sosirea berlinei, din care coboara o tanara
imbracata dupa moda timpului „in larga crinoline”. Asocierile livresti intalnite adesea in poeziile
lui Ion Pillat, indica epoca, numind preferintele in moda literara a vremurilor respective. Astfel
bunicul ii recita iubitei capodopere ale literaturii romantice: “Le lac” de Lamartine si
“Zburatorul” de I.H.Radulescu. Atomosfera poeziei, peisajul selenar, sunt romantice „Si totul ce
romantic, ca-n basme, se urzea”, subliind faptul ca povestea de iubire este una ideala. Sunetul
clopotului, laitmotiv al poeziei, insoteste protector cuplul de indragostiti.

Partea a doua este o meditatie pe tema scurgerii si face legatura dintre planurile trecutului si
prezentului. Astfel, cheia ideatică a întregii poezii este versul „Şi cum şedeau... departe, un clopot
a sunat, / De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”, în care nostalgia curgerii implacabile a
timpului este dublată de eternitatea sentimentului de iubire, idee evidenţiată prin schimbarea
timpurilor verbale, înlocuind imperfectul „şedeau” cu perfectul compus „a sunat”.Punctele de
suspensie, adverbul de loc „departe”, imaginea auditivă a clopotului marchează paralelismul
dintre timpul iubirii, care este veşnic şi timpul real, care-şi urmează curgerea ireversibilă, viziune
accentuată şi în strofa următoare: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână... / De mult e mort
bunicul, bunica e bătrână”. Din versurile „Te vezi aievea numai în ştersele portrete // Te recunoşti
în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...” reiese ideea succesiunii
generaţiilor, eul liric se regăseşte în portretele strămoşilor şi este cutremurat de timpul necruţător,
de fiinţa umană perisabilă în care trăieşte numai amintirea, singura care poate opri trecerea
vremii.

A treia parte surprinde, simetric fata de cea dintai, in cele sapte distihuri, scenariul iubirii din
prezent. In distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparatii, se realizeaza o paralela
trecut si prezent si se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica… si vii acum tu: /Pe
urmele berlinei trasura ta statu”. Aceleasi gesture, miscari, elemente ale spatiului, aceeasi gratie a
feminitatii se regasesc, peste ani, intr-o aceeasi poveste de iubire, traita de alti protagonist.
Diferentele tin de moda vremii: iubita coboara din “trasura”, iar indragostitul ii recita poeme
simboliste de Francis Jammes si de Horia Furtuna. Din portretul fizic al iubitei se retine doar
detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, in trecut “ochi de peruzea”, acum “ochi de ametist”.

Ultimul distih al poeziei, care constituie un refren ideatic, amplifică tristeţea poetului privind
neputinţa umană în faţa timpului şi în faţa morţii: „Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat, /
Acelaşi clopot poate, în turnul vechi din sat...”.Sunetul clopotului insoteste din nou momentul
intalnirii indragostitilor si sugereaza repetabilitatea existentei umane.

Viaţa şi moartea sunt două valori esenţiale ale existenţei umane, simbolizate de imaginea auditivă
a clopotului din vechiul turn, ca simbol al timpului trecător, pe care-l poate încremeni numai
iubirea, idee susţinută de monoversul care încheie poezia: „De nuntă sau de moarte, în turnul
vechi din sat”.
Poezia are prozodie traditionalista: distihuri cu rima imperecheata, ritmul iambic si masura de 13-
14 silabe. Versul independent din final relativizeaza intr-o oarecare masura constructia clasica.

O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor cu tenta arhaica si regional, in

evocarea trecutului: “haiduc”, “berlina”, “crinolina”, “aievea”.

Din punct de vedere stilistic, la nivel structural, se utilizeaza paralelismul, simetria, antiteza, iar
dintre tropi se foloseste cu precadere metafora: “ochi de peruzea”, “casa amintirii” si comparatia,
care sustine ideea repetabilitatii existentei umane: “Ca ieri sosi bunica…si vii acuma tu”.

La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut si planul present
evocate in poezie. Verbele la timpul present fie ilustreaza permanenta sentimentului de iubire
(“vii”, “calci”) fie insotesc meditatia pe tema trecerii timpului (“te vezi”, “te recunosti”). Verbele
la perfect simplu (“sari”, “sosi”) au rolul de a reda rapiditatea resturilor, iar verbele la alte timpuri
trecute sustin narativitatea iubirii.

In opinia mea, universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie,
fiind receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei.Erosul este perceput cu o
uşoară detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea. Ion Pillat abordeaza o
tehnica inedita, aceea de a prezenta iubirea din prezent, care o repetă pe cea din trecut, ambele
fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi, asadar sunt infatisate doua povesti de iubire in oglinda.
Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea
berlinei, din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină".Bunicul îi
recită iubitei capodopere ale literaturii romantice - Le Lac de Alphonse de Lamartine
şi Sburătorul de I.H. Rădulescu. Atmosfera evocată, peisajul selenar, sunt romantice: „Şi totul ce
romantic ca-n basme se urzea".Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp.
Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme
simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes.

“Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat apartine literaturii traditionaliste prin compozitia de factura
clasica si prin abordarea unei tematici specific acestei directii literare: universal rural, cadrul
natural, nostalgia trecutului, trecerea implacabila a timpului.