Leoaică tânără, iubirea (1964)

Nichita Stănescu
-Tema si viziunea-

1. CONTEXT

Neomodernismul este o orientare care își face simțită prezenta în perioada anilor `60 – `70,
după un deceniu („obsedantul deceniu”) în care literatura, ideologizată politic, fusese practic anulată
ca formă de manifestare liberă a spiritului uman. Este o perioadă a redescoperirii sentimentelor și
a redescoperirii emoției estetice. Poezia redevine lirism pur, se redescoperă puterea metaforei,
profunzimile ființei și marile întrebări ale acesteia. Se cultivă ironia, spiritul ludic, reprezentarea
abstracțiilor în forma concretă.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al poetului, „O viziune a
sentimentelor”(1964), și acumulează o serie de trăsături ale neomodernismului: lirismul pur,
valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului, tema iubirii, care dă seama despre
intimitatea și profunzimea ființei, metafora, ca principal instrument de configurare a viziunii
subiective asupra trăirii interioare. Evoluția sentimentului este redată ludic, printr-un joc al
concretizării dimensiunii abstracte a acestuia, la care contribuie asocierile neașteptate, iar expresia
poetică este inovatoare și surprinzătoare, contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.

2. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI

O primă trăsătură a neomodernismului este modul inedit de abordare a temei, o viziune

insolită asupra sentimentului profund uman, concretizat prin imaginea leoaicei. Asocierea iubirii cu
motivul vânătorii din poezia clasică este reinterpretată, în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul
este victima unei vânători, iar agresorul este însăși iubirea-pasiune, care îi copleșește ființa, leoaica
devenind simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare.

O altă caracteristică a neomodernismului este ambiguitatea produsă de metafore

surprinzătoare: ,,leoaică tânără, iubirea”, ,,un cerc, de-a dura”, ,,privirea-n sus țâșni/curcubeu tăiat în
două”. Această ambiguitate neomodernistă deschide mai multe căi de interpretare. Astfel, poezie a
întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca întâlnire a poetului cu inspirația acaparatoare a
ființei. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale într-un univers propriu și a omului obișnuit
într-un creator, ale cărui însușiri sunt contemplația, reflecția, rostirea poetică. Creația izvorăște din
iubire și îl proiectează pe creator în eternitate.

3. TEMA

Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea, ca ,,întâmplare a ființei”. Apariția bruscă a
iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existența umană transformă definitiv percepția bărbatului
îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație continuă, o cale spre revelație și
o modalitate de integrare în armoniile universale.

O primă imagine poetică relevantă pentru tema operei este prezentată în incipitul poeziei.
Primele momente ale receptării sunt asociate cu alte imagini ale agresivităţii, respectiv ale şocului
provocat de contact: ,,Mă pândise-n încordare/mai demult/Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/m-a
muşcat, leoaica, azi de faţă”. Pânda, aşteptarea camuflată, din perspectiva leoaicei-iubire, presupune
intenţie; în aşteptare se află şi eul poetic, dar aşteptarea acestuia este nedeterminată intenţional,
astfel motivându-se şi surpriza pe care i-o provoacă apariţia. Scena vânătorii scoate în evidență
atributele iubirii: sălbatică, necruțătoare, puternică.

O altă imagine poetică relevantă pentru tema operei este sugerată în a doua secvență poetică.
Iubirea metamorfozează ființa adolescentină. Situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea,
sub semnul certitudinilor. Are loc o dublă transfigurare, a fiinţei invadate de sentiment şi a lumii,
receptată prin prisma noii identităţi a fiinţei. În fapt, lumea se recreează reiterând momentul genezei:
,,în jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura/când mai- larg, când mai aproape/ca o strângere de
ape”. Nu este vorba doar de o reconfigurare, ci de o reconstrucţie al cărei rezultat este modificarea
fundamentală a percepţiei realului.

4. ELEMENTE

Titlul poeziei exprimat prin structura apozitivă ,,leoaică tânără, iubirea” propune o asociere
inedită a acestui sentiment profund uman cu un mamifer puternic, feroce, metafora evidențiind
paralelismul dintre iubire și leoaică. Astfel, asemenea leului (regele junglei), iubirea rămâne
„regina” sentimentelor umane. Întâlnirea cu leoaica nu este altceva decât întâlnirea cu poezia,
metafora-titlu fiind metafora poeticităţii. În Logica ideilor vagi, poetul opina că literatura îşi are la
origine[…] încercarea de a acoperi zonele neînregistrate senzorial ale naturii. Astfel, concepţia
despre actul poetic a lui Nichita Stănescu cunoaşte modificări succesive. Dacă la început poezia era
înţeleasă ca modalitate de transpunere a unei viziuni a sentimentelor, ea devine apoi un refugiu al
realităţii care coboară în cuvânt.

Fiinţa sedusă îşi abandonează simţurile distincte pentru a le unifica, Şi privirea-n sus ţâşni/
curcubeu tăiat în două/ şi auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii, pentru ca apoi să renunţe la ele
(Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie/dar mâna nu le mai ştie…), în favoarea unei
alte modalităţi de percepţie: sentimentul, pe care poetul îl definea ca fiind formă vagă a ideii sferice.
Zborul înalt al ciocârliei și cântecul ei divin sugerează aspirația spre absolut, unind planul teluric cu
cel cosmic. Iubirea operează adevărate mutații anatomice. Finalul surprinde imaginea unui „deșert
în strălucire” (metafora care reunește forța pustiitoare, devastatoare a iubirii cu strălucirea). Mâna
care „alunecă-n neștire” nu mai recunoaște „sprânceana”, „tâmpla” și „bărbia” – elemente ale
existenței sale anterioare. Omul s-a dematerializat, s-a spiritualizat, iar „leoaica arămie” face parte
acum din ființa sa. Repetiția din finalul poemului, urmată de punctele de suspensie „înc-o vreme /
și-nc-o vreme” are rolul de a eterniza clipa trăită, de a smulge iubirea de sub impactul timpului.

5. CONCLUZIE
Poezia „Leoaica tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernistă
specifică primei etape de creație, caracterizând un eu liric vitalist, în care iubirea este sentimentul
dominant revitalizator atât pentru ființa sa, cât și pentru creație. Poezia se înscrie în estetica
neomodernistă prin tratarea marilor teme (iubire, natură, timp), prin recursul la metaforă, prin
sugestie, ambiguitate și prin expresivitatea versurilor.