Particularități ale unei opere care aparține lui Mihai Eminescu ,,Floare albastră’’, 2020

Prin temaunei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă.
Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul
subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate
nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.

Reliefarea unor trăsături specific care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar

Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o capodoperă
a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, „un nucleu de virtualităţi’’ menite să anunţe marile creaţii
ulterioare, culminând cu Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică
proprie, Floare albastră poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian. Viziunea
romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem
filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.

Tema poeziei și două imagini poetice relevante

Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini
şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume”.
O primă secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea
iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri
nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. De asemenea, a patra secvenţă poetică (ultimele două
strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde idei filozofice.

Elemente de structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume

Un prim element de compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul
german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării
cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează puritatea iubirii
şi candoarea iubitei.

Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte - temporalitate/ viaţă,
masculine/feminin, detaşare apolinică/ trăire dionisiacă, abstract/concret, vis/realitate, aproape/ departe,
atunci/acum.

Compoziţia romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt, confruntarea a două moduri de
existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea abstracţiei şi a cunoaşterii absolute, infinite - lumea iubirii
concrete şi a cunoaşterii terestre. Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin -
feminin) sau portrete spirituale (geniul - făptura terestră). Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe
rând cele două ipostaze, masculin - feminin, el - ea, într-un dialog al „eternului cu efemerul, care implică
„o muzicalitate proprie fiecărei serii de simboluri, una ca şi inumană, derivată din rotirea astrelor, alta
patetică şi adesea sentimental-glumeaţă, ritmată de bătăile inimii omeneşti’’ (Vladimir Streinu, Floare
albastră şi lirismul eminescian, în Studii eminesciene, Bucureşti, 1971)

Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două
monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o
interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii
absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Şi te-ai dus, dulce
minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”

Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea
atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale Universului, condiţie ce tinde să se
eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în depărtare”.

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor - „vom şede”, „mi-i
spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-,care amplasează
povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a
iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste într-un viitor
imaginar.

Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o nime”, „cui ce-i pasă”
accentuează idila pastorală şi sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe
cărare-n bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.

Prozodia este data de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori, asonantă
„căldură/gură”; „frunze/ascunse”.

Concluzia

Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune romantică asupra
iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice eminesciene care înfățișează ipostaza
iubirii paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj feeric, anticipând, totodată, unele motive și teme
întâlnite apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și poemul ,,Luceafărul’’. Tema, motivele și
imaginarul poetic contribuie deopotrivă la conturarea unei viziuni romantice originale, specific
eminesciene.