FLOARE ALBASTRĂ

De Mihai Eminescu

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că
este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă
genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul
literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un
curent literar
Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în 1873,
este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, „un nucleu de virtualităţi’’
menite să anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv
poetic european într-o viziune lirică proprie. Floare albastră poate fi considerată o poezie-
nucleu a romantismului eminescian. Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare,
de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu
dialog) şi elegie.
Tema poeziei și două imagini poetice relevante
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu
se poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al
poeziei: „Totuşi este trist în lume”. O primă secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă
monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume
metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al
omului de geniu. De asemenea, a patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie
monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde idei filozofice.
Elemente de structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre
lume
Un prim element de compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre” se
întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte,
într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi,
motivul „florii albastre” sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei.
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte - temporalitate/
viaţă, masculine/feminin, detaşare apolinică/ trăire dionisiacă, abstract/concret, vis/realitate,
aproape/ departe, atunci/acum.Compoziţia romantică se realizează prin alternarea a două
planuri, de fapt, confruntarea a două moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea
abstracţiei şi a cunoaşterii absolute, infinite - lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii terestre.
Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete
spirituale (geniul - făptura terestră). Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele
două ipostaze, masculin - feminin, el - ea, într-un dialog al eternului cu efemerul.
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al
iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu
cel obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător,
„cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe
îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată,
idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea
noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care
profilează permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme
ale Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în
depărtare”.Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor -
„vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi
ţinea”-,care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul
eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de
fericire ce urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.
Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o
nime”, „cui ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi sugestia sentimentului de dragoste dintre
un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe cărare-n bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.
Prozodia este data de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori,
asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
Concluzia
Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune
romantică asupra iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice
eminesciene care înfățișează ipostaza iubirii paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj
feeric, anticipând, totodată, unele motive și teme întâlnite apoi în marile creații eminesciene,
așa cum este și poemul ,,Luceafărul’’. Tema, motivele și imaginarul poetic contribuie
deopotrivă la conturarea unei viziuni romantice originale, specific eminesciene.