Moara cu noroc

Ion Slavici

-NUVELĂ REALISTĂ, PSIHOLOGICĂ-

1. PARTICULARITĂȚI DE CARACTERIZARE-GHIȚĂ-
Un astfel de personaj este și Ghiță, personajul principal, căruia scriitorul îî construiește
un portret complex, ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor
personajului cu celelalte personaje ale nuvelei sau printr-o diversitate de procedee de
caracterizare.
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee
generală a autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale
și, în final, cu eșecul.Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul
evenimentelor care au loc.Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic
întreprinzător într-o societate capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul
în comunitate, iar planul său inițial nu-i depășește realist posibilitățile. Ca și cârciumar, își
face un bun renume și prin el locul devine binecuvântat.Psihologic, Ghiță este un om învins
de propria slăbiciune. El reprezintă conștiința sub influența coruptoare a banului care nu
sesizează gravitatea compromisului, deoarece percepția sa e alterată de înclinația către
lăcomie. Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale exprimate.

Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea.

Un episod din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are
loc în capitolul V. Alt episod care ilustrează nehotărârea personajului este acela al depoziției
și al judecății. Un element de structură acțiuneaurmărește efectul alienant al banilor, dar și al
incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu
noroc. 
Conflictul este relevant pentru personaj, deoarece surprinde cu mijloace realiste
pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea
de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict inegal cu Lică, cu
comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul
urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și indiferentă în fața lui
Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe. Oscilând
între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni
reprobabile concrete, pentru indecizia de a se separa de rău. De asemenea, modalitățile de
caracterizare sunt esențiale pentru protagonist. El este caracterizat direct de către celelalte
personaje ale nuvelei. Astfel, Lică îi spune:,,Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul
tău, și ești om cu minte; dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracu și de mumă-sa’’,
iar alteori, rareori recunoaște cu sadism:,,Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine
vinovat’’. La rândul ei, Ana constată schimbarea lui Ghiță pe care-l înconjoară cu dragostea
ei: ,,Țin la tine, Ghiță, cu toată inima și, cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am
să țin’’, însă când îi constată slăbiciunea pentru bani și vede că este dominat de Lică, îl
consideră ,,muiere îmbrăcată în haine bărbătești’’. Soacra lui Ghiță observă și ea slăbiciunea
lui pentru bani:,,Are și el ca tot omul o slăbiciune: îi râde inima când își vede sporul’’, iar
Pintea remarcă tăria acestuia: ,,Tare om ești tu, Ghiță,(...) Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi
îndrăznit să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.’’
Potretul fizic lipsește, însă naratorul îi schițează două detalii: ,,înalt și spătos’’tot de către
narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai
înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își
pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.”
Portretul moral este dominant. Destinul este nefast, el încalcă legile morale, astfel încât este
pedepsit cu moartea: este ucis de Răuț din ordinul lui Lică. Orbit de patima banului, Ghiță se
simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii. Obișnuit
cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta
grav echilibrul interior. Finalul nuvelei pune în lumină caracter slab.
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea
că omul trebuie să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a
dăruit fără să aspire la imposibil. După cum se poate observa în construirea personajului
principal, autorul apelează la procedee clasice (acțiune, conflicte, relații dintre personaje etc.),
dar și la cele specifice nuvelei psihologice (introspecția analiza, autoanaliza, monologul
interior etc. ).

2. RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE, GHIȚĂ – LICĂ SĂMĂDĂUL

În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism,
și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc”
( Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative,
veridicitate, tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
La rândul lor, personajele nuvelei îl cuceresc pe cititor nu numai prin diversitatea însușirilor,
prin intensitatea trăirilor, prin autenticitatea și evoluția lor de-a lungul acțiunii, ci și prin
relațiile pe care le stabilesc între ele. Personajele din nuvelă sunt prezentate în mediul lor de
viață, în relație cu celelalte personaje cu roluri diferite în acțiune, iar personajul principal se
caracterizează prin complexitate și, de aceea, accentual cade asupra lui și nu asupra acțiunii.
Fiind vorba despre o nuvelă realist-psihologică, personajele reprezintă tipuri umane,
purtătoare ale unei trăsături dominante, fără a exclude însă complexitatea lor. În cee ace
privește relațiile dintre personajele nuvelei, acestea sunt numeroase (dintre Ghiță și Lică,
dintre Ghiță și Ana, dintre Lică și Ana etc. ), dar cea mai interesantă este cea dintre cei doi
Ghiță și Lică, întrucât sinuoasă, puternic tensionată și strâns legată de conflictul interior al
protagonistului.
STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC ȘI MORAL
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o idee
generală a autorului care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale
și, în final, cu eșecul. Ghiță este un personaj rotund, psihologic, el suferă transformări radicale
pe parcursul evenimentelor.Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativăLică
este porcar- dar ,,dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi
de argint și bici de carmajin”. El este, dimpotrivă, un personaj plat, egal cu sine însuși, figură
mefistofelică, care manipulează cu cinism și exercită o anume fascinație asupra celorlalți.Lică
este construit din lumini și umbre; sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii, generos cu
aceia care îl sprijină în afaceri, hotărât și crud. Este un personaj plat și tipic, deoarece
naratorul îl include în categoria păstorilor de porci.
EVIDENȚIEREA PRIN DOUĂ EPISOADE/CITATE/SECVENȚE COMENTATE A
MODULUI ÎN CARE EVALUEAZĂ RELAȚIA DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJE.
O primă secvență în care se evidențiază relația dintre cei doi o constituie apariția lui Lică la
Moara cu noroc când își impune regulile și își enunță pretențiile. Din momentul venirii lui
Lică la cârciumă, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiță față de familie. Deși
înțelege că Lică reprezintă un pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate sustrage ispitei
câștigului, mai ales că își dă seama că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul
Sămădăului. Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății.
Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Lică
este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea
reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi
și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță,
dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre Ghiță și Ana.
Un prim element relevant pentru relatia celor doi il constituie acțiunea, care urmărește
efectul alienant al banilor, dar și al incomunicării. Conflictul este relevant pentru
temă/personaj/relația dintre personaje, deoarece surprinde cu mijloacele realiste pericolele
încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior.Cele două personaje sunt
caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect. Lică este individualizat printr-un
portret fizic care-i evidențiază trăsăturile morale și bunăstarea materială: „Lică, un om de
treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și
cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămașă
subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin.” Ghiță nu are un
portret fizic detaliat, ci este redus la câteva detalii: „înalt și spătos”, însă este caracterizat
direct de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai
zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai
juca cu Ana „își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” De către celelalte
personaje, Lică este „om rău și primejdios” ( Ana ), și bătrâna îl vede ca „un om prea
cumsecade”, ca mai târziu să mărturisească ginerelui că „Lică e...om rău din fire.”
Portretul moral este dominant pentru cele două personaje, Lică este cunoscător bun de
oameni și știe cum să utilizeze slăbiciunile celorlalți, astfel se folosește de patima lui Ghiță
pentru bani spre a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate și apoi pentru a-i anula
personalitatea. Finalul nuvelei pune în lumină antiteza caracter slab – caracter tare.
Relația dintre Ghiță și Lică este una tensionată progresiv, pe parcursul acțiunii, având la
început momente de acceptare din partea cârciumarului și de determinare de a intra în jocurile
sămădăului pentru a-și schimba mult mai ușor statutul social, însă bucuria lui Ghiță nu va ține
prea mult, fiindcă fiecare faptă necinstită la care participă va fi pedepsită cu moartea și cu
distrugerea căminului. 
„Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele
dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior, iar
observarea este minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe.
3.PARTICULARITATI ALE UNUI TEXT STUDIAT, APARȚINÂND LUI IOAN SLAVICI
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică
este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de
curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism,
și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ”Moara cu noroc”
(Novele din popor, 1881)
Atenție!(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic
central-povestea cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de înavuțire a
personajului principal… De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea
naratorială este neutră, accentul cade pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale.
Personajele trăiesc o viață ce se desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții
exterioare .)
Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ghiță,
care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face
prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare
psihologică.Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de
înavuțire. De asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura compozițională
închisă. Nuvela începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în tragediile antice:
”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei te face
fericit”; ” Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-
a fost dat!” Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba
statutul social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se
asupra conflictului interior al personajului principal.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și
Lică ce are loc în capitolul V.Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și
al judecății.
Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toposul
ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile
obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au
fost pedepsite.De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului
central, deoarece oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a
se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior,
între confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul. În ceea ce privește compoziția
și tehnica narativă se observă că opera are o compoziție clasică, tipic realistă, o structură
rotundă, iar relatarea întâmplărilor se face în mod obiectiv, la persoana a III-a, de către un
narator omniscient și omniprezent. Relația de simetrie este dată de incipitul nuvelei care are
un prolog care-i aparține bătrânei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru Ghiță, iar sfârșitul
pune întâmplările tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost dată!...”Ca orice nuvelă
realistă care se bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară, concentrată, plasată într-
un cadru spațio-temporal concret și bine definit, derulându-se pe durata unui an-de la Sfântul
Gheorghe până la Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru apropiat acesteia, la Fundureni,
la Ineu și Oradea Mare, și respectând momentele tradiționale ale suboectului literar. Nuvela
este alcătuită din 17 capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un cizmar, care
dorește să ia în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”.
Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă
echilibrul interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu
ajutorul unor fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru
fiecare dintre noi în momentul în care aspirăm la imposibil.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă
-basmul cult, realist-
1. Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul
-Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o diversitate de
personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din
urmă fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca
importanţă: principale, secundaresau episodice.
-Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o serie de
elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi evidenţierea
legăturilor cu celelalte personaje ale basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje
-Harap-Alb apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui
Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri
excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu calităţi şi defecte;
-Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi Spânul,
care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca însoţitor şi
mai târziu ca stăpân.
-Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai
încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi
devine, de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş;
-Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de la
început, dar care este tolerat în scop formativ.
Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două personaje
-O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului cu
Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână;
-O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru relația
între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.
-Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje.
-Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub
sintagma de ,,fiul craiului”, întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea
drumului iniţiatic să-si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă
şi naivitatea- ,,boboc în felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului
mărturisește Spânului:,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută
să-si hotărască si să-şi pregatească plecarea i se adresează cu ,,luminate crăisor”,fiind
convinsă că tanărul are un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească.
-În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-
Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul
notează comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două
personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează
direct:,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
-Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în relația cu
alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje
fantastice, ,,era tovarăs, era părtas la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv,
agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.
Concluzia
-Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea”lui
Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă
mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
2. Particularități de construcţie a unui personaj, Harap-Alb
-În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele asigură
desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea basmelor rolul lor
devine mai important prin semnificaţia morală şi prin simbolurile pe care le reprezintă la
nivelul viziunii auctoriale a textului.
-În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la 1
august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj
principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în evidenţă de
autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului, prin construirea
conflictului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
-Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care apare
în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, însă nu are puteri supranaturale şi nici
însuşiri excepţionale. Însă în decursul acţiunii parcurge un traseu al devenirii: este mai întâi
slugă, apoi împărat, după ce depăşeşte o serie de probe.
- Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este, în final, un învingător, dovedindu-se din ce
în ce mai învingător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
-O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în fântâna-
simbol ambivalent al vieții și al morții.
-Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului
-un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie
modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea indirectă se realizează apoi portretul spiritual
al fiului încă neiniţiat.
- caută în sine răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma
unei bătrâne care cere milostenie.
-egoist şi concentrat asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
- fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să aştept eu
ajutor’’.
-dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba
bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută.
-inocenţa, lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului.
-în drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea răului.
Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză. A doua
oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-un
moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte
important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
-ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este cunoaşterea
de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea nu sunt
defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
-naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Aceasta îl numeşte
pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest moment, el duce
un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele.
- pus în situaţia de a aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează.
-este descurajat şi se autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment
îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna
pe care se milostivise mai demult.
-proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică.
Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui. Bătrâna
îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa altora.
-ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe care
eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor,
crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
-acțiunea are în centru formarea personajului principal.
-Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de către narator, de către celelalte personaje sau
prin autocaracterizare. La început, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului”
întrucât nu are o identitate definită.
-prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului:,,din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tată”. Bătrâna care îl ajută, i se adresează cu ,,luminate crăişor’’. Ea îi
evidențiază calitățile morale, dar îl și dojenește numindu-l,,slab de înger, mai fricos decât o
femeie”. Fetele împăratului Verde îi recunosc meritele:,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfătişare
mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”, în opoziție cu Spânul:,,Vița de vie, tot în
vie, vița de boz, tot rogoz.”
-în relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări-Lăţi-
Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi el
reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate.
Concluzia
-Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi parcurge
un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a dobândit o eficientă
lecţie de viaţă.
3.Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă
-Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă.
-Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă,
obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar
căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. De pildă, în basmul cult,
viziunea despre lume porneşte de la o anumită realitate obiectivă, dar pe parcurs dobândeşte şi
o notă de subiectivitate aparţinând autorului, ca apoi acţiunea să treacă în supranatural, în
fabulos.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în specia literară
basm cult
-Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile umane
care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise.
-,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple de
viață prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
-este un basm cult prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe,
amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități
excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea
fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
-Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor:
craiul are orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este
aspru, cârcotaș. De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e
umanizat și localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și
relația dintre protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
-Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și răul,
cu victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri (bildungsroman).
Un prim episodilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în fântâna-
simbol ambivalent al vieții și al morții. Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc
pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului.
-Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe întâmplări
supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea basmului
devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu).
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
-Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul. Concret,
eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a deveni
împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă
(Alb).
-Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un narator
obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
-Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică era
odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut
veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Concluzia
-Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la elementele de
formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra
realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de originalitate
manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin
folosirea unor tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi
prin oralitate.