-romanul interbelic, realist-obiectiv, monografic, tradițional-

1. Relatia dintre două personaje Vitoria Lipan-Gheorghită Lipan

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu,

reprezintă una dintre capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia
Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în
complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă a satului moldovenesc de la munte, cât
și sensuri simbolice și mitice.
„Baltagul”prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l
apropie de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca
motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, și poate fi
comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan,
gospodar harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-
au lăsat urma și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se
răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la
munte.
Gheorghită, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei şi al lui
Nechifor Lipan, unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu" şi din care
le rămăseseră doar doi. El era mult îndrăgit de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte
ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea.
El purta ,,numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan", căruia-i moştenise nu numai
numele, dar şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un flăcău sprâncenat
s-avea ochii căprii ai Vitoriei. Avea un zâmbet frumos de faţă şi abia ,,începea să-i infireze
mustăcioară". După datina oierilor de la munte, purta un chimir nou şi o ,,bondită înflorită", pe
care, vorbind, o desfăcea ca ,,să-şi cufunde palmele în chimir".
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile
trăsături de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei,
pe care îl iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată
de Vitoria însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai
apăruseră conflicte, acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca
la apa cea bună”.Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei
față de cei doi copii se manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile
obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un
copil, într-un bărbat. Uimit de faptul că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile,
fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă
dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.
Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din
dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza,
cere iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând
apoi că ucigașul este pe moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel
moment al dreptății,
Portretul lui Gheorghiță este realizat, în mod direct, de către autor, la fel ca și al Vitoriei,
scoțând în evidență asemănarea dintre mamă și fiu: Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și
avea ochii ei. Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și
ce văzuse. (…) Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începuse să-i înfiereze mustața.
Însă asemănarea dintre cei doi nu se rezumă doar la aspectul fizic. Gheorghiță își dă seama
de starea interioară a mamei sale și observă schimbarea ei. Se uită numai cu supărare și i-
au crescut țepi de aricioaică.
Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă
valență, Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria
descoperă în prăpastie rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează
această ambiguitate. Numele prefigurează și el maturizarea lui Gheorghiță și intrarea
acestuia în rândul bărbaților.
În finalul romanului, Gheorghiță este suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și
pentru a deveni un sprijin pentru mama sa.
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se
realizează la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este
omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece
inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui
să-şi recunoască vina.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în
sensul său propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma
crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează
neatins de sângele ucigaşilor.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată
de crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună
într-o coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.
2. Particularităţile unei opere care aparţine lui Mihail Sadoveanu
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând
prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi
atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea obiectivă este specifică
romanului realist-obiectiv.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului
obiectiv
Opera ,,Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu a apărut în anul 1930, este un roman interbelic, obiectiv,
realist, mitic şi tradiţional. Are ca surse de inspiraţie trei balade: ,,Dolca’’, ,,Salga’’ şi ,,Miorita’’.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi în spaţiu precizate, antrenând un număr mare de
personaje puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfăţişate, romanul oferă o
imagine amplă asupra vieţii.
Fiind un roman al perioadei de maturitate, marile teme sunt: viaţa pastorală, natura, călătoria,
miturile, iubirea, familia, arta povestirii, înţelepciunea.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema rurală a romanului tradiţional este dublată de tema călătoriei iniţiatice şi justiţiare.
O primă secvenţă sugestivă o constituie dorinţa Vitoriei de a pleca în căutarea soţului, de a-i
urma traseul, deoarece întârziase 73 de zile, iar acest gând o neliniştea. Îi urmează întocmai
traseul împreună cu fiul ei, Gheorghită, călătorie educativă pentru el, iniţiatică conferindu-i operei
caracter de bildungsroman. Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţial real, concret şi comercial
şi o lume ,,de semne şi minuni’’, al căror sens ea ştie să-l descifreze.
Totodată, romanul prezintă şi monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a
păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul său propriu,
baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi instrumentul
actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele
ucigaşilor.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la persoana a III-a, de către un
narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic la parastasul soţului,
Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi
determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
Reperele spatio-temporale sunt vagi precizate: ,,aproape de Sf. Andrei’’, în ,,Postul Mare’’, ,,10
Martie’’, în secolul al XX-lea, lucru reieşit din menţionarea trenului şi a telefonului în zona
Moldovei, dar Vitoria trăieşte într-un timp mitic. Spaţiul este vast, Măgura Tarcăului, zona
Dornelor şi a Bistriţei, Balta Jijiei, Suha, Sabasa, Cruci, Crucea Talienilor (unde sunt găsite
osemintele lui Nechifor).
Romanul este structurat în şaisprezece capitole, cu o acţiune desfăşurată cronologic, urmărind
momentele subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele pot fi grupate în trei părţi: I.
constatarea absenţei şi pregătirile de drum; II. căutarea soţului dispărut; III. găsirea celui căutat,
înmormântarea şi pedepsirea făptaşilor.
Concluzia
Romanul ,,Baltagul’’, rămâne inedit prin tema ancestrală a păstrării tradiţiilor şi a setei de a face
dreptate, dar şi prin viziunea realistă asupra lumii, reuşeşte să păstreze anumite simboluri, tradiţii
şi să reliefeze faptul că ţinerii pot fi receptivi la noutăţile civilizaţiei; iar ,,baltagul’’ poate fi asociat
cu arma crimei, obiectul justiţiar, menit să păstreze dreptatea şi cinstea. Manolescu afirmă că
,,Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu’’ şi alege ca pretext situaţia din
balada ,,Miorița’’.
3. Particularități de construcție a unui personaj sadovenian: Vitoria Lipan
Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre
capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și
„Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine
realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
„Baltagul”prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie
de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto:
„Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal și poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din
balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar
harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și
a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie
a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături
de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl
iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria
însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Dragostea maternă o caracterizează, de
asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se manifestă cu severitate: pe Minodora o
ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l maturizeze,
să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat.
Pe parcursul romanului, Vitoria dovedește o uimitoare tărie de caracter. Când dobândește
certitudinea morții lui Nechifor, soția lui nu plânge, deși sufletul îi este îndurerat. În toate acțiunile
ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de la începutul lumii”.
Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea știe că Nechifor a
murit, pentru că-l visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând spre
poartă. Când, în căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul
unde avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură strânsă
între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la
caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege primii ghiocei ai primăverii,
care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și să
înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul,
grabnic, ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se
realizează la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este
omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi
calculată, ea reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască
vina.
Relaţia incipit- final. Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile şi modul de viaţă al
păstorilor şi al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii şi nunti’’. Legenda este
rememorată de Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia, având rol de prolog.
Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după
încheierea deznodământului.
Arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un portret complex, făcând din ea unul
dintre personajele remarcabile ale literaturii române.
 
 
 
 
 
Enigma Otiliei, G. Călinescu
-romanul interbelic, realist-balzacian, obiectiv, modern-
1. Relaţiile dintre două personaje, Felix-Otilia Mărculescu

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul

perioadei interbelice, o perioadă de puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru
romane scrise de George Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda
balzaciană, dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente
ale realismului, clasicismului şi romantismului.
Statutul social/psihologic si moral
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică:
avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia
unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica
este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul,
Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de comparaţie”,
după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache
Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de Medicină. Pe fiica vitregă a lui
moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei.
Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul
fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui
Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe
umeri”. Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu oase
delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare
libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern
personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin problematica
sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din
momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în
camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi
imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei.
Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera balzaciană–
reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în
acestă scenă.
Secvențe sugestive pentru relația celor doi
Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se
păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin.
Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl
descumpănesc însă. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi
se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum
sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! [...] Eu am un temperament nefericit, mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale
membrilor familiei.
Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne
faţă de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru,
Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” a bărbatului, „care nu se clasa
deloc printre sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”,
pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va
contraria pe tânăr.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi
tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt.
Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără
a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al
artistului, dăruire şi libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se
însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării
profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.
Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege că, într-
o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o
împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie,
într-un cerc de persoane influente".
Un prim element de structura este titlul, care este analitic , format dintr-o strucutură nominală: un
substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei. Titlul
,iniţial, a purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre
personaje, care îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la
tehnicile moderne de construcţie: reflectarea poliedrică : ,,stricată şi orfană”, (Aglae),
,,amenintare”(Aurica), ,,fe-fe-ţiţa mosului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută (Felix), ,,o
partidă bună” (Stanică); dar şi prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege
comportamentul şi reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi
şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Nici
ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix.
Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impun acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu
trăim decât patru-cinci ani”.
2. Particularităţile de construcţie a unui personaj ,Otilia Mărculescu
Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, balzacian, participă la
acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului.
George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric literar,
poet şi estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată
exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea.
Statutul social/psihologic si moral
Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, ,,tipizarea mea în ipostază
feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul
de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri
arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se
completează prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi
comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje.
-Vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de
haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de
panglici, cămăşi de mătase mototolite…”
-scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice
(pluriperspectivismul). Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie
să o protejeze, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina caracterului său avar. Aurica
o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în
vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată
faină, deşteaptă”; colegii lui Felix o văd ca pe ,,cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce
Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum , „dezmăţată”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix,
Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare.Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul
tinereţii sunt cuceritoare. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi
şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă
tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o
oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu
vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem
mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o
împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei
să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi de libertate pe care le resimte în
unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de
Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al
paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel, o idee care l-a
interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat
părinte al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din
diferite motive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de
tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o
înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte
că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează
comportamentul derutant al eroinei, uneori, absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o
enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul
social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii,
şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix
Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina şi locuieşte la tutorele
său legal, moş Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl
aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de
a avea o familie care să-i aline singurătatea. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la
moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuită din
soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde
Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de
realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.
3. Particularitătile unei opere care apartine lui George Călinescu
,,Enigma Otiliei”a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca geneză realităţile
contemporane autorului–evenimente din mediul citadin, al începutului sec. al XX-lea; articol din
presa vremii; decesul soţilor Popescu; Simion, fratele, invadează casa în căutarea banilor.
Este un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană a autorului,
observarea socială şi psihologică; tema banului; averii; moştenirii şi paternităţii; tehnica detaliului
semnificativ, tipuri umane şi subordonarea socială a femeii.
Elementele moderne sunt: construcţia personajelor (ambiguitatea personajelor-reflectarea
poliedrică; comportamentismul şi umanizarea avarului).
Tema romanului este tipic bazaciană: moştenirea, zestrea, banul şi averea .O secvenţă sugestivă
o constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului, când îi vede pe cei doi orfani (Otilia şi
Felix) reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut ,faci azil de orfani?”, de asemenea, se reliefează și
răutatea surorii lui Costache si intentia pe care aceasta o are. Dorește să-l determine pe
Costache să nu o înfieze pe Otilia.
Totodată, interesul lui Stanica pentru averea bătranului, reuşind să-i provoace atacul de
apoplexie, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea, urmând ca apoi să o
părăsească pe Olimpia.
Un prim element de structură este titlul desemnează misterul protagonistei. Titlul ,iniţial, a purtat
denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje care îşi
asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne de
construcţie: reflectarea poliedrică: ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare” (Aurica), ,,fe-fe-ţiţa
moșului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută(Felix), ,,o partidă bună” (Stănică), însă cel
care intuiește cu adevărat personalitatea fetei este Weissmann ,,Orice femeie care iubește un
bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia
trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește’’, iar colegii lui Felix o
consideră ,,cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră’’, dar și prin comportamentism:
imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările la persoana a treia,
el este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează
omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache).
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş Costache”, prezintă
personajele, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul se găseşte în
simetrie prin răspunsul de Costache la venirea lui Felix : ,,Aici nu stă nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii acestora aparţin
unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte Costache şi Otilia
Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care vine la Bucureşti
pentru a studia Medicina A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii
bătrânului, este clanul Tulea. Astfel, rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior
( zbuciumul lui Felix) priveşte rivalitatea adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea
Otiliei.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care dezvoltă
subiectul operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse de Felix
Sima. Odată intrat în casă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său (un omuleţ straniu, care se teme de
străini) şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Intrigase dezvoltă
pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Felix Sima, iar pe de altă parte,
este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru moştenirea bătrânului avar este un
prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune
în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte să
moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră
pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se teme de Aglae. El
încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia, intenţionând să-i
construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş Costache nu se
realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea materialelor, bătrânul este
lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala lui moş Costache reprezintă
un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii bătrânului şi a obţinerii moştenirii,
îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină însănătoşirea bătrânului. Moartea lui
moş Costache este provocată, în cele din urmă de Stanică Ratiu, ginerele Aglaei, care urmăreşte
să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stanica, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe
Otilia.
Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de acesta în
casa unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar
nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând că
reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat
matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a redat Otiliei
libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în platitudine. Otilia
a rămas pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea mediului şi
fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter: moş Costache-avarul; Aglae-baba
absolută fără cusur în rău; Aurica-fata bătrână; Simion-dementul senil; Titi-debilul mintal; Stanică
Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul rafinat.
,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor aspecte ale
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii,
structura, specificul secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a III-a.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război, Camil Petrescu
1. Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu
-roman interbelic, subiectiv, psihologic, al experienței, modern, realist-
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Viziunea subiectivă este specifică romanului modern de tip subiectiv, ea pornește de
la orientarea tematică și continuă cu structurarea modernă a conținutului, manifestată prin
nerespectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor
anumite medii sociale și având puternice note individuale. Totodată, tehnica narativă constă în
relatarea întâmplărilor în mod subiectiv, prin folosirea unor procedee tipice prozei de analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului
subiectiv
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de
înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă
unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate
şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii
febrile.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea perspectivei narative,
timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul urban, anticalofilismul şi
autenticitatea.
Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ștefan, care
trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin
intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică.
În privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură experiența personală a autorului,
iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul
de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama intelectualului
însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și războiul, acestea
observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte stă sub semnul unei
pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit cu moartea pe front. Un
prim episod semnificativ pentru drama intelectualui însetat de absoluteste excursia de la
Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și declanșează în sufletul lui
Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat de o gelozie cumplită. Un
episod ilustrativ pentru tema iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are
loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
Părerile sunt împărtite: Gheorghidiu dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire
violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, însă are
și o concluzie tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este aceea a unui personaj pornit
în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de frământările de
iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă haos, măsuri
absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea lui Gheorghidiu
faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un
sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o
părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ este
analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în antiteză
,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de existenţă,
depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub forma
unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi conferă
autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a
războiului.. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o
discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter.
Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie, este
măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din
orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi
adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest
şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest
echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta
pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat,
monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea
evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care
eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa,
fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”,
după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o
însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce
pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile
oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca
Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire
cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un
colonel, se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a
doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, impresia că lupta se dă împotriva propriilor
divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou al
eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se reîntoarce la Bucureşti, unde se
descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi
decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare
morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului,
îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În plan
exerior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. Totodată,
există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care,
de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei, oferind repere
spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial (,,primăvara lui
1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-subofiţer
concentrat. Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva timpului
cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul capitol), dar şi din
perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei prin
prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor noi
experienţe pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin
personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra lumii.
Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” îi
conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”:
„Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
2. Relația dintre două personaje, Ștefan Gheorghidiu și Ela
Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui Camil
Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și
discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor.
O relație aparte, în acest roman, este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, soția sa, prin trăirile
ambelor personaje, prin sinuozitatea ei, prin evoluția ei tensionată și prin implicarea afectivă
covârșitoare a personajului principal. Relația dintre cele două personaje ale cuplului-Ștefan
Gheorghidiu și Ela-se desprinde din întreaga desfășurare a acțiunii, din conflictele existente la
nivelul narațiunii sau din perspectiva narativă adoptată de scriitor.
Statutul social, psihologic și moral
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajelor. Ștefan era student
la Filosofie, un tip inteligent, Ela este și ea tot o fată săracă, rămasă orfană și crescută de o
mătusă. Studentă la Litere, fată deosebit de frumoasă, ea este admirată de cei din jur. Din punct
de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar iubirea
însemnând dăruire totală, sacrificiu. Din punct de vedere moral, este o fire conflictuală și
polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție,
conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează relația
dintre cele două personaje.
În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială.
Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care
gustă cu familiaritate din farfuria lui G. Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase
de Ela, de aceea, hotărăşte să se despartă definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani,
,,absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică
tot trecutul’’.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu
precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.”
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel interior
apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare
indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje,
precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei
din timpul excursiei de la Odobeşti. Ela este caracterizată direct de către soțul ei și o
numeşte:,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’.
Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul personajelor. Ela devine o fire pragmatică,
întreprinzătoare și totodată, ea este preocupată de viața mondenă, găsind prilejul de a-și
manifesta farmecul și cochetăria. Ștefan descoperă o altă față a Elei, care este capabilă să se
implice în afaceri legate de moștenire, apelând chiar la seducție. Deruta lui Ștefan Gheorghidiu
este cu atât mai mare, cu cât el rămâne adeptul superiorității bărbatului, care trebuie să-și
manifeste puterea protectoare, consoarta rămânând în limitele feminității, dincolo de orice
vulgaritate.
Concluzie
Relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a personajului-narator-Ștefan
Gheorghidiu, iar datorită acestei perspective unice, relația dintre cele două personaje nu se
încadrează unui tipar, fiind una atipică și dobândind pecetea personalității protagonistului.
3. Particularități de construcţie a unui personaj, Ștefan Gheorghidiu
Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui Camil
Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și
discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt
imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I,
naratorul fiind unul dintre personaje.În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv,
acestea sunt individualități foarte bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre
analiză, contemplație și introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior
și a stilului indirect liber Un astfel de personaj este și Ștefan Gheorghidiu, iar însușirile sale se
desprind din tema și din conținutul romanului, din conflictele existente dintre personaje și din
manifestările personajului, din gândurile și din atitudinea acestuia.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajului, despre care aflăm
că era student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se
schimbă însă atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă.
Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar iubirea
însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,acei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o existență dramatică, dar
trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama războiului. Din punct de vedere
moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape
maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este
mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru Ela.De
asemenea, o altă secvenţă narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea
a mesei în familie din casa unchiului său Tache. Astfel, orgoliul personajului-narator, al
intelectualului, este unul dintre principalii factori de noutate în discursul românesc interbelic din
spaţiul literaturii
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă însuşirile
personajului
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare
indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje,
precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei
din timpul excursiei de la Odobești. În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea
autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau psihologic. Un alt element al textului narativ,
semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan Gheorghidiu este incipitul. Spre deosebire de
romanele tradiţionale, în care conflictuleste, de regulă, exterior, iar cel interior apare ca efect al
unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din
conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa. În
ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I.Cele două teme ale
romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea personajului-
narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în
final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare şi iubirea pentru Ela
sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi
realitate, dintre ideal şi banalitate.
Concluzia
Eroul trăiește, așadar, două drame, cea a iubirii și cea a războiului, cea de-a doua fiind mult mai
puternică, mai devastatoare decât prima și aceea are, din acest punct de vedere, un ascendant
asupra celorlalte personaje, deoarece războiul îl purifică, îl vindecă de gelozia chinuitoare și îî dă
tăria de a se distanța de propriul destin, de propriul trecut.