Scrisă în 1872 și publicată în revista Convorbiri literare în anul 1873, poezia Floare

albastră este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, anunțând marile
creații ulterioare ale poetului. Mihai Eminescu face parte din pleiada celor patru mari clasici
ai literaturii române și în realizarea acestei poezii se inspiră din operele poeților romantici
Novalis și Leopardi, preluând de la aceștia motivul literar al florii albastre. De asemenea,
această poezie constituie un nucleu de virtualități ale romantismului eminescian, conținând
multe dintre temele și motivele literare ce vor fi dezvoltate în poemele eminesciene de
maturitate, culminând cu poemul Luceafărul.
Romantismul constituie o mișcare artistică și literară, afirmată în primele decenii ale
secolului al XIX-lea, în Europa, fiind pregătită de un moment literar de tranziție de la
Iluminism la romantism, numit preromantism. S-a afirmat inițial în Anglia, apoi s-a răspândit
în Germania, în Franța și în toată Europa, cuprinzând nu numai literatura, ci și artele plastice,
muzica, estetica, filosofia și istoria. Principiile estetice fundamentale care au stat la baza
mișcării romantice sunt: cultivarea sensibilității, a imaginației și a fanteziei creatoare,
evaziunea în trecut, realizată sub forma visului sau a somnului, într-un decor preponderent
nocturn, interesul pentru tradiții, istorie și folclor național, prezentarea unor eroi excepționali
care acționează în împrejurări deosebite, importanța acordată sentimentelor și, mai ales,
iubirii, care fundamentează cuplul uman și îl racordează la armonia universală, descoperirea
infinitului spațial și temporal, accesibil omului prin tăria visului și a imaginației sale, capabile
să plăsmuiască lumi subiective, prețuirea libertății de creație la nivelul limbii literare, precum
și amestecul genurilor și al speciilor literare. De asemenea, romantismul se caracterizează și
prin lărgirea vocabularului poetic prin pătrunderea arhaismelor, a regionalismelor și a
construcțiilor specifice limbajului oral, printre procedeele stilistice proprii romantismului
impunându-se antiteza și comparația dezvoltată.
Viziunea romantică a poeziei Floare albastră este constituită de prezența temei iubirii
aflate în corelație cu tema naturii, mediul natural devenind un martor al poveștii de dragoste a
celor doi îndrăgostiți, transformându-se treptat chiar într-un facilitator al procesului erotic („Și
de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul,/ Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă
iubești”). De asemenea, poezia este construită pe baza unor relații de opoziție dintre omul
comun și omul de geniu, planul terestru și planul cosmic, feminin și masculin, procedeul
stilistic predominant fiind antiteza. Totodată, poezia nu poate fi încadrată într-o singură specie
literară, aceasta definindu-se printr-un cumul de specii literare, precum egloga (idila cu
dialog), elegia și meditația filosofică.
 În poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, tema iubirii se află în strânsă
consonanță cu tema naturii, aceasta vibrând la stările sufletești ale eului poetic eminescian.
Astfel, iubirea în poezia lui Eminescu este strâns legată de mitul regresiunii spre elementar,
cei doi îndrăgostiți trăindu-și povestea de dragoste într-o natură fabuloasă, de început de lume.
Natura formează un spațiu de securitate pentru spiritul romantic („Acolo-n ochi de pădure”),
bolnav de nemărginire, ostil limitelor înguste ale existenței și ale țelurilor mărunte. Imaginea
codrului nu devine niciodată peisaj la Eminescu, pentru că, în adâncul vegetal, spiritul
romantic se racordează la ritmurile marelui univers. Poezia însă depășește cadrul unei simple
idile, implicând tema condiției geniului. Prin această temă se ilustrează ipostaza duală a ființei
umane, alcătuită din dorința de a trece peste limitele unei existențe concrete și, în același timp,
din dorința de a iubi și a simți imensitatea iubirii.
O primă secvență ilustrativă pentru viziunea despre lume a poeziei Floare albastră
este reprezentată de primele trei strofe. Întreaga poezie este alcătuită din alternanța a două
voci lirice ce aparțin unor ipostaze umane diferite, omul comun și omul de geniu. Astfel,
poezia debutează cu vocea feminină ce reprezintă omul comun, care preia tonul unui reproș
adresat vocii masculine, care reprezintă ipostaza omului de geniu. Tonul adresării este unul
familiar, într-un aparent dialog, alternând propoziții afirmative și negative, exclamative și
interogative. Termenii populari „încalte” și „nu căta” evidențiază faptul că exprimarea este
una comună, colocvială, susținând astfel apartenența acesteia la lumea terestră, concretă, iar
apelativele „sufletul vieții mele” și „iubite” ilustrează faptul că omul comun reușește să se
înalțe doar prin intermediul iubirii sincere, spre deosebire de omul de geniu care se simte
împlinit doar prin intermediul cunoașterii: „Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri
nalte?”. Aspirația spre cunoaștere absolută a bărbatului este sugerată de metafora „râuri în
soare/ Grămădești-n a ta gândire” și de mișcarea ascensională. Domeniul cunoașterii se
definește prin misterul genezei – „întunecata mare”, universul culturii – „câmpiile asire” și
universul creației umane proiectat cosmic – „Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor
mare”. Versurile: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!” ilustrează adevărul în care crede
ipostaza feminină a eului liric, și anume faptul că împlinirea umană se poate realiza doar prin
intermediul iubirii, în lumea terestră.
O altă secvență ilustrativă pentru viziunea despre lume a poeziei este reprezentată de
cea de-a patra strofă. Aceasta reprezintă meditația bărbatului asupra sensului profund al unei
iubiri rememorate. Notarea unei stări de spirit „Eu am râs, n-am zis nimic” se realizează prin
folosirea mărcilor gramaticale ale eului, verbe și pronume la persoana I, singular: „eu”, „am
râs”, „n-am zis”. De asemenea, în acest vers se evidențiază și cultivarea unei categorii estetice
specifice romantismului, ironia, vocea masculină a eului liric privind cu detașare ironică
reproșul fetei, dându-i însă dreptate: „Ah! ea spuse adevărul”. Astfel, omul de geniu
conștientizează faptul că absolutul ființei umane poate fi atins doar prin intermediul iubirii,
însă tentația cunoașterii absolute este mult mai mare.
Titlul poeziei își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de
fericire și de iubire pură, întâlnit la poeții romantici Novalis sau Leopardi. În lucrarea Poezia
lui Mihai Eminescu, D. Popovici afirmă faptul că, în romanul Heinrich von Ofterdingen de
Novalis, „floarea albastră” simbolizează „tendința spre infinit, năzuința de a atinge îndepărtata
patrie a poeziei”. În opera poetului italian Leopardi, „floarea albastră” reprezintă voința lirică
de a evada în infinit. În creația eminesciană, „albastrul” este culoarea infinitului, a marilor
depărtări, a idealului, iar „floarea” simbolizează viața, ființa păstrătoare a dorințelor
dezvăluite cu vrajă. Astfel, titlul poeziei se constituie într-o metaforă a iubirii ideale, dar
imposibile.
În poezia Floare albastră este prezent lirismul subiectiv, dar, ca în lirismul de măști,
eul liric împrumută, pe rând, cele două ipostaze, masculin și feminin. Percepția principiului
masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale cunoașterii erotice, sugerate prin
modificarea apelativelor acesteia, de la „mititica”, semnificând ipostaza iubirii ca joc, la „Ce
frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi dulce floare!”, trecându-se astfel la ipostaza iubirii-
pasiune, pentru ca apoi aceasta să se transforme într-un mister al vieții, „dulce minune”,
chemarea nostalgică din final evidențiind ipostaza femeii ca ideal de iubire, „Floare-albastră!
Floare-albastră!...”. Principiul feminin, aflat în consonanță cu natura personificată, are ca
atribute grația rustică și mișcarea, principiul masculin fiind contemplativ, „Ca un stâlp eu
stam în lună!” și meditativ, „Totuși este trist în lume!”.
În concluzie, poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, reprezintă o capodoperă a
creației eminesciene din etapa de tinerețe, ce ilustrează dezvoltarea unui motiv romantic de
circulație europeană într-o viziune lirică proprie.