Floare albastra

Poezia "Floare Albastra" de Mihai Eminescu a fost scrisa in anul 1872 si

publicata in revista "Convorbiri literare" in anul 1873. Poezia aparține
romantismului prin trăirile si atitudinea eului poetic, prin teme si motive romantice.
Ca specie literara este un poem filozofic, o meditație, deoarece poetul
abordează problematica omului de geniu. Totodată este o idila, o poveste de
dragoste ce se vrea a fi cu dialog, dar si o elegie, tonalitatea elegiaca desprinzându-
se din versul final al poeziei.
Fiind o idila, este prezenta tema iubirii si a naturii, existând o îmbinare
armonică intre natura si sentimentele poetului. Textul liric depășește sfera idilei,
deoarece poetul abordează tematica condiției omului de geniu in lume. Sunt
prezente motive romantice: "Codrul", "Luna", "Izvor", "Tei".
Comunicarea poetica se realizează atât in registrul subiectiv cat si in cel
obiectiv. Lirismul de tip obiectiv este dat de "lirica măștilor", Eminescu
proiectându-se atât in ipostaza masculina, apolinica, a omului de geniu, cat si in
cea feminina, dionisiaca, a fetei îndrăgostite. Lirismul de tip subiectiv este dat de
trăirile si atitudinea poetului dar si de mărcile lexico-gramaticale, precum verbe de
persoana I "am ras", "n-am zis", pronumele personal de persoana I "Eu" si
interjecția afectiva "ah!".
Poetul conturează 2 ipostaze umane, ancorate in lumi diferite: ipostaza
masculina, apolinica, a omului de geniu care are ca ideal cunoașterea absoluta,
atras de lumea superioara a cunoașterii, a ideilor, si ipostaza feminina, dionisiaca,
ipostaza fetei îndrăgostite care are ca ideal împlinirea iubirii in plan terestru.
Titlul are la baza motivul "florii albastre" , motiv pe care Eminescu il preia
din literatura romantica universala de la poeții Novalis si Leopardi. In literatura
romantica universala "floarea albastra" desemnează idealul de fericire absoluta pe
care omul il poate atinge prin iubire. La Eminescu, asocierea semantica din titlu
creează o serie de opoziții care stau la baza textului: viața- moarte, efemer- etern,
aproape- departe, masculin- feminin, apolinic- dionisiac. La Eminescu "Floare
Albastra" desemnează iubirea suprema, un ideal imposibil de atins.
 Din punct de vedere structural, poezia este alcatuita din paisprezece catrene,
organizate pe alternanta feminin- masculin. Strofele sunt impartite in patru
secvente poetice, astfel strofele I- III constituie prima secventa, ce reprezinta
monologul fetei construit sub forma unui repros, monolog intrerupt de meditatia
barbatului din strofa a IV- a, in strofele V- XII fata isi reia monologul, iar ultimele
doua strofe, XIII - XIV constituie meditatia omului de geniu.

Monologul fetei este intrerupt de meditatia barbatului. Trairile dionisiace ale

fetei sunt inlocuite de detasarea apolinica a barbatului din strofa a IV- a. Omul de
geniu intelege adevarul din spusele fetei, constientizeaza faptul ca fericirea nu
poate fi atinsa in planul abstract al ideilor, al cunoasterii, insa, cu toate acestea isi
interiorizeaza sentimentele: " Ah! Ea spuse adevarul eu am ras nu am zis nimica".
Lirismul de tip subiectiv se desprinde din marcile lexico gramaticale, precum
conjunctia afectiva " Ah!" sau persoana I " Eu am ras". Diminutivul "mititica" pe
de o parte evidentiaza afectivitatea omului de geniu fata de fiinta dionisiaca, iar pe
de alta parte evidentiaza faptul ca omul de geniu o plaseaza pe fata indragostita in
inferioritate.

Pentru a doua oara, monologul fetei este intrerupt de meditatia omului de

geniu, trairile dionisiace ale fetei fiind inlocuite de detasarea apolinica a barbatului.
Fiinta masculina pune iubirea sub semnul despartirii, al amintirii: " Si te-ai dus
dulce minune si a murit iubirea noastra" . Tonalitatea elegiaca reiese din verbele la
trecut " te-ai dus" , " a murit". Cei doi s-au intalnit pret de o clipa prin iubire, dupa
care, avand idealuri diferite s-au despartit, urmand ca fiecare sa se intoarca in
lumea lui: omul de geniu in lumea superioara a cunoasterii, a ideilor, aspirand catre
implinirea idealului de cunoastere absoluta, iar fiinta dionisiaca, fata indragostita
continuand sa lupte pentru implinirea idealului de iubire in planul terestru. Omul
de geniu are mai multe perceptii asupra iubirii: iubirea ca joc " mititica" , iubirea ca
mister al vietii " dulce minune" , iubirea ca pasiune: " ce frumoasa ce nebuna" si
iubirea ca ideal imposibil de atins " Floare albastra! Floare albastra! " . Din versul
final al poeziei se remarca conceptia poetului cu privire la conditia omului de geniu
in lume: " si totusi este trist in lume" . Pentru poet este trist in lume faptul ca omul
de geniu nu poate fi fericit pe pamant, insa nici nu poate ferici pe altcineva.
In concluzie, poezia "Floare albastra" de Mihai Eminescu" ...

Alexandru pune mana si invata baga-mi-as pula in gura ta ♥