Floare albastră

Mihai Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului și ultimul

mare poet romantic european (în linie cronologică) integrat seriei de scriitori
care au dat strălucire acestui curent: Victor Hugo, Byron, Pușkin, Lamartine și
alții. El este unul dintre marii clasici ai literaturii române alături de Ion Creangă,
Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, fiind considerat de eseistul Constantin Noica
“omul deplin al culturii române.”

În opera sa literară se întâlnesc teme, motive și atitudini romantice care țin de

marea literatură a lumii. Dintre acestea, în creația eminesciană se evidențiază
tema iubirii ca inspirație neîmplinită în poezii ca “Dorința”, “Sara pe deal”,
“Floare albastră”, “Lacul”, tema geniului incapabil de a fi fericit în “Glossă”,
“Odă (în metru antic)”, “Luceafărul”, tema naturii în “Revedere”, “Mai am un
singur dor”, tema nașterii și a morții Universului în “Scrisoarea I”, “Luceafărul”,
“Rugăciunea unui dac”, tema istoriei reprezentată de proiectele dramatice și de
poemul “Scrisoarea a III-a”.

Concepția filozofică pe care se axează operele sale se bazează pe filozofia

idealistă germană, poetul valorificând idei precum categoriile antinomice ale
omului de geniu și ale omului comun preluate din opera lui Schopenauer, idei
din filozofia lui Kant, referitoare la apriorism. De asemenea, valorifică literatura
sanscrită, întreaga literatură europeană, precum și sursele autohtone de
inspirație, folclorul și literatura națională.

În poezia eminesciană a naturii și a iubirii, chiar și în cea din prima etapă a

creației sale, iubirea este un vis, un ideal mereu neatins. Deosebirea dintre cele
două etape de creație(cea din tinerețe-până în 1876 și cea matură-după 1876)
constă în faptul că în prima perioadă, natura este un spațiu feeric , ale cărui
elemente constituie tot atâtea motive romantice : codrul (spațiul vrăjit în care
cei doi îndrăgostiți se sustrag lumii cotidiene), mulțimea florală, dominată de
floarea albastră, luna, arborele protector, iar în cea de-a doua, accentul este
pus pe destinul omului de geniu, nefericit, care “n-are moarte, dar n-are nici
noroc”, care trăiește cu nostalgia unei iubiri pământene, mereu refuzate.

Poezia “Floare albastră” a fost publicată în revista “Convorbiri literare”, fiind o

meditație pe tema visului trecător al iubirii. Aceasta constituie, în percepția lui
D. Popovici, “un nucleu de virtualități”, structurând viziunea poetică
eminesciană pe două coordonate distincte, care se vor aprofunda în poemele
viitoare și anume un plan terestru, cu un spațiu paradisiac în care vocea lirică
feminină speră să-și împlinească o iubire senzuală, plină de farmec , și un plan
înalt, cosmic, care deschide orizonturile idealității și ale visării, ale marilor
aspirații romantice ale poetului de geniu care meditează asupra enigmelor
lumii.

“Floare albastră” se încadrează în poezia naturii și a iubirii, alături de “Lacul”,

“Dorința” și “Sara pe deal”, din prima etapă a creației eminesciene, o perioadă
de plenitudine a elanului erotic. În toate aceste poezii, spatiul iubirii este
alcătuit din sclipiri diamantine și irizări albastre, din șoapta izvorului și lumina
lunii, în toate există un fir cosmic cu adâncimi de vecie din care critical literar
George Călinescu îl singularize pe Eminescu, precizând că “nimeni nu mai
cântase ca el iubirea ca eveniment cosmic”.

Opera literară se înscrie în estetica romantismului eminescian prin

interferența genurilor și a speciilor literare, prin lirica măștilor, prin tema iubirii
și a naturii, prin compoziția romantică, prin folosirea antitezei ca principală
figură de stil, prin imaginarul poetic romantic, prin evadarea în spații onirice
etc.

O trăsătură a romantismului prezentă în poezia “Floare albastră” o constituie

interferența speciilor literare, poezia fiind o meditație pe tema iubirii, deoarece
pune în evidență incompatibilitatea dintre omul de geniu și ființa telurică,
aceasta fiind relevată în monologul bărbatului de peste timp, când ajunge la
maturitatea de a înțelege importanța sentimentului erotic (“Ah! Ea spuse
adevărul/Eu am râs, n-am zis nimca”). De asemenea, este o idilă desfășurată
într-un cadru romantic, feeric, propice reconstituirii cuplului adamic ce devine
un spațiu edenic al împlinirii erotice (“Hai în codrul cu verdeață/Und-izvoare
plâng în vale/Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreață”) și este o elegie
pe tema despărțirii cuplului (“Și te-ai dus, dulce minune/Și-a murit iubirea
noastră”).

O altă trăsătură a romantismului o constituie viziunea romantică care este

conferită de teme specifice (iubirea, natura, timpul) și motive literare aferente
temelor (codrul, izvorul, luna, trestia). Astfel se evidențiază un plan terestru cu
o natură protectoare, sublimă în primitivitatea ei, reprezentată de “codrul cu
verdeață”, “prăpastia măreață”, “foi de mure”, “trestia cea lină”, și de un plan
înalt cosmic, care deschide orizonturile idealității și ale visării, ale marilor
aspirații specific omului de geniu, care meditează asupra enigmelor lumii,
reprezentate în poezie de “câmpiile asire”, “îndepărtata mare”, “râuri în
soare”, “piramidele-nvechite”etc.

Tema poeziei o constituie dorul după iubirea pierdută convertit în tristețe

cosmică. Cele două teme, iubirea și natura sunt sugerate în text prin cele două
imagini ale proiecției iubirii în planul cosmic și cel teluric.

O secvență reprezentativă pentru tema iubirii proiectate în planul cosmic se

remarcă în incipitul poeziei prin monologul fetei care își exprimă teama de a nu
fi parasite deoarece nu reușește să-și convingă iubitul să coboare din lumea
sferelor înalte și a cunoașterii absolute: “Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-
n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte/Sufletul vieții mele”. Predilecția
bărbatului pentru stele, “nori” si “ceruri-nalte” relevă condiția superioară a
acestuia spre care fata se simte incapabilă să acceadă, fiind anticipată astfel
problematica gravă a condiției omului de geniu din “poemul- culme” al creatiei
eminesciene, “Luceafărul”.

O altă secvență sugestivă pentru ilustrarea-temei o constituie încercarea fetei

de a-și împlini visul de iubire și de demonstra acuratețea acestui sentiment prin
chemarea bărbatului “în codrul cu verdeață”. Acesta este inițiat în tainele
erosului prin provocările iubitei care se folosește de farmecul și de
senzualitatea ei (“Și de-a soarelui căldură/Voi fi roșie ca mărul/Mi-oi desface
de-aur părul/Să-ți astup cu dânsul gura”). Comparația “roșie ca mărul” indică o
atitudine disimulatoare a fetei care-și pune emoțiile pe seama căldurii solare,
ceea ce denotă unicitatea actului erotic, precum și ingenuitatea fetei, iar
inițiativa jocurilor seducției prin desfacea părului și apropierea de bărbatul iubit
demonstrează dorința fetei de a-I arăta o altă formă de cunoaștere, o altă lume
cel puțin la fel de intense în planul trăirilor ca cea a cunoașterii rational lumea
iubirii.

Titlul poeziei este un motiv de circulație universală preluat din literatura

romantică europeană, care-și are punctul de plecare în opera scriitorului
german Novalis și a poetului Italian Leopardi. În romanul scriitorului german,
“floarea albastră” simbolizează ” tendința spre infinit , năzuința de a atinge
îndepărtata patrie a poeziei” (conform D. Popovici), iar în opera lui Leopardi
motivul florii albastre este asociat cu voința lirică de a naufragia în infinit.

Simbolul florii albastre, regăsit și în alte texte eminesciene (“Călin(file din

poveste)”, “Sărmanul Dionis”), dobândește în poezia “Floare albastră” o
valoare polisemantică: aspirație spre fericirea prin iubire, nostalgia iubirii ca
mister al vieții, opoziția ireductibilă dintre lumea caldă, efemer-terestră și
lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană, “floarea”
reprezintă viața, gingășia, ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă, iar
“albastrul” este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, proiectând
sentimental de iubire în eternitate, în spatiul romantic motivul putând fi asociat
cu floarea de-nu-mă-uita, ce simbolizează ideea că iubirea va fi veșnică prin
intermediul amintirilor. “Floare albastră” simbolizează dorul nemărginit,
nostalgia, iubirea care transcende timpul și moartea.

Poezia este alcătuită din 14 strofe distribuite în 4 secvențe poetice, dispuse

astfel: reproșul, formulat de iubită și prezentarea omului de geniu surprins în
contemplarea ideilor înalte (strofele I, III), cugetarea eului poetic care reface
ipostaza pământeană a iubitei (strofa a IV-a), chemarea la iubirea terestră
inițiată de prezența feminină (strofele V, XII) și meditația finală a vocii lirice
masculine în care iubita pierdută în timp sau în moarte devine o amintire,
aparținând mitului.

Poezia este alcătuită din două planuri, primul în constituie lumea lui, a
gândirii abstracte care străbate timpul și spațiul reprezentat de “cerurile nalte”,
de stele și de nori. Al doilea plan îl constituie lumea ei, formată dintr-o natură
terestră și edenică, apropiată, pulsatoare și vie, cea a “codrului cu verdeață”, a
ivoarelor, a “foilor de mure” etc. Celor două planuri le corespund două voci:
“vocea” ei, care cuprinde cuvinte rostite cândva, demult, într-un timp devenit
poveste, reconstituit prin intermediul amintirilor bărbatului, și “vocea” lui, care
nu mai este a unui tânăr îndrăgostit, ci a unui om peste care au trecut anii,
lăsându-I în suflet o imensă tristețe. Destinul său este cel al unui “înger”
prăbușit din “cerurile nalte” în lumea trecătoare a omului comun.

Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziții: eternitate-viață, masculin-

femini, abstract-concret, vis-realitate, atunci-acum, detașarea polimică-trăire
etc.
 În poezie se utilizează lirica măștilor, eul liric împrumutând pe rând cele două
voci, cea masculină și cea feminină care sunt simbolice pentru geniu și făptura
terestră.

Incipitul (primele două versuri) caracterizat prin cuvintele tinerei îndrăgostite

ipostaza de viitor luceafăr a bărbatului. Erosul apare astfel ca un principiu sacru
care aparține de două nivele: terestru și astral.

Finalul conține sintagma cheie (“floare albastră”) repetată, suferând

nepotrivirea dintre ideal și real.
Prima secventa lirica debuteaza cu o interogatie retorica aflata sub semnul reprosului adresat de
prezenta feminina eului liric care apartine sferelor inalte ale cunoasterii.Incipitul schiteaza planul superior al
omului de geniu incluzand prin cateva elemente simbolice referinte la cultura omeniri ,la cunoastere,la geneza
universului si la creatie(“In zadar rauri in soare/Gramadesti-n a ta gandire/Si campiile asire/Si intunecata
mare”).”piramidele invechite “ sunt simbolurile accederii omului superior spre universalitate spre o lume
metafizica sugerand totodata legatura dintre pamant si cer, dintre viata si eternitate . Avertismentul final “Nu
cata in departare/Fericirea ta iubite” cuprinde un adevar acela ca implinirea umana se realizeaza prin iubire
sugerandu-i fiintei iubite sa-si paraseasca sfera inalta si sa se integreze in lumea terestra ,limitata in vederea
impliniri sufletesti.

A doua secventa lirica reda printr-o singura strofa reactia barbatului,fiind o meditatie peste timp din
perspectiva eului liric masculin asupra sensului profund al unei iubiri pe care nu a fost capabil sa o
pastreze.Acesta isi aminteste de atitudinea detasata din momentul reprosului fetei .Apelativul diminutival
“mititica” denota apropierea sufleteasca dintre indragostiti completata de gesturile tandre ale acesteia:”Astfel
zise mititica/Dulce netezindu-mi parul”.Interjectia “Ah” semnifica incapacitatea omului de geniu de a fi fericit,
deoarece aceasta inseamna sacrificarea propriilor idealuri:”Ah,ea spuse adevarul/Eu am ras,n-am zis nimica”.

A treia secventa poetica continua monologul fetei cu o chemare la iubire in lumea ei in planul terestru (“Hai
in codru cu verdeata”). Cadrul natural romantic se contureaza ca o tentatie pentru cel care coboara din sferele
cunoasterii, reprezentand o inaltare de factura spirituala potentata de elementele simbolice :”codru cu
verdeata/izvoarele” care “plang in vale”,”stanca”,”prapastia mareata”,”ochi de padure”,”trestia cea lina”,”foi de
mure” reconstituindu-se atfel un spatiu al arhaicitati,al atemporabilitati un axus mundi in care se reface cuplul
edenic.

Scenariul iubirii proiectat in viitor se desfasoara conform unui ritual prestabilit, izolarea indragostitilor
potentand dorinta de a trai clipa de fericire ancorate in. Jocul dragostei este prezent prin gesturi tandre,
soapte,declaratii pline de erotism, toate acestea impreuna cu sarutul ce consfinteste iubirea constituindu-se
intr-un adevarat ritual erotic :”Si mi-i spune atunci povesti/ Si minciuni cu- a ta gurita” sau “ne-om sarutari pe
cale/Dulci ca florile ascunse”.

Portretul iubitei surprinde emotia specifica momentelor intime de identificare spirtuala a celor care se
iubesc enuntand in acelasi timp tentatia frumusetii ,a idealului de feminitate: (”Si de-a soarelui caldura/ Voi fi
rosie ca marul/ Mi-oi desface de-aur parul/ Sa-ti astup cu dansul gura” ), in concordanta cu conceptia lui
M.Eminescu regasita si in alte opere literare cum ar fi “Geniu pustiu” in care protagonistul descopera “toate
idealurile sunt blonde” .

Tentatia apropierii ipotetice culmineaza cu o sarutare care drept pecete a tainei ocrotite de cadrul natural
edenic si determinata de intimitate. Aparitia astrului protector al indragostitilor, luna , amplifica misterul iubiri
iar cei doi indragostiti aspira la eternizarea acestui moment unic. Gesturile tandre contin revelatia unei iubiri
pure idealizate :”Mi-i tinea de subsuara/Te-oi tinea de dua gat” sau “|Ne-om da sarutari pe cale/Dulci ca florile
ascunse”.Indemnul la indiferenta este reiterat in ultima strofa a secventei pentru a-l incuraja pe tanar sa se
detaseze de si sa accepte iubirea :”Si sosind l-al portii prag /Vom vorbi-n intunecime/Grija noastra n-aib-o
nimeni/Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?”.

Cea de-a patra secventa lirica enunta monologul final al geniului ale carui cugetari exprima desertaciunea
tentatiei fericirii prin iubire.El constientizeaza ca iubirea este doar o himera ,o plasmuire a
imaginatiei,producandu-se o disolutie treptata a chipului iubitei, o retragere misterioasa in spatiul de unde a
apărut: ”Inc-o gura si dispare”. Versul “Ca un stalp eu stam in luna” exprima izolarea geniului, dar si capacitatea
lui superioara de a uni, la nivel spiritual, planul terestru cu cel cosmic reprezentat de luna . Exclamatia retorica
“Ce frumoasa,ce nebuna/E albastra-mi, dulce floare” denota atat exuberanta iubitei cat si proiectarea geniului
din planul oniric in cel al realitatii.

Sentimentul iubiriii iremediabil pierdut genereaza suferinta prin resemnare: ”Si te-ai dulce minune/Si a
murit iubirea noastra ”. Acest moment releva efemeritatea clipelor de dragoste, in care fiinta feminina s-a
eterizat retragandu-se in lumea sa ideala. Eul liric paraseste acest spatiu paradisiac, inclusiv iubirea, regretul
fiind o consecinta fireasca, dar si o reactie tardivă care se traduce printr-un sentiment de melancolie ineluctabila
“Floarea albastra floare albastra/ Totusi este trist in lume”. Miracolul fericirii prin iubire ridicat la rangul de ideal
devine o iluzie care nu isi poate afla corespondentul in planul realitatii.

Stilul eminescian se remarca prin perfectiunea formei, ce sustine structura ideatica a poeziei. La nivel
morfologic diferenta dintre cele doua planuri este redata prin alternanta timpurilor verbale, astfel monologul
fetei se centreaza peverbe la timpul prezent sau viitor (“m-ai uita”,”gramadesti”), iar cugetarile geniului sunt
structurate in jurul axei temporale trecut, ca timp al iubirii iremediabil pierdute (“te-ai dus”,”a murit”) si prezent
, ca timp al destramarii iluziei si al revenirii la realitate (“este”).

Lexical formele populare se imbina cu cele livresti accentuand diferenta dintre planuri :”Mi-i spune”,”Voi
cerca” si “campiile asire”,”piramidele”.

La nivel stilistic se remarca imbinarea imaginilor artistice (“Stanca sta sa se prăvale/In prapastia mareata”),
cu figurile de stil (epitete cromatice :”De aur parul”,”Albastra-mi dulce floare”;metaforele:”Bolta cea
senina”,”Trestia cea lina”) lexemul dulce utilizat de patru ori in textul poeziei are valoare de simbol redand
apropierea gestuala dintre indragostiti ,unicitatea fetei dar si suferinta generata de irevocabila destramare a
visului de iubire (“Dulci ca florile ascunse”,”Dulce minune”,”Dulce floare”).

Lirismul subiectiv se defineste prin folosirea verbelor si pronumelor la persoana 1 (“Am ras”,”N-am zis”),
adresarea directa a iubitei se face prin folosirea verbelor si pronumelor la persoana a doua mi-i spune ,a
ta,iubesti si prin vocativul “Iubite”,”sufletul vietii mele”.

Prozodia poeziei respecta conventiile traditionale avand masura de 7-8 silabe, rima imbratisata si ritmul
trohaic.
 In concluzie, prin dezvoltarea unui motiv romantic de circulatie europeana intr-o viziune lirica proprie , prin
teme si motive , prin imbinarea speciilor literare, prin compozitie, poemul “Floare Albastra” se inscrie in
romantism .Aceasta este o capodopera a creeatiei Eminesciene din etapa de tinerete purtand in germene inuce
marile teme si idei poetie dezvoltate mai tarziu in Luceafarul.