Luceafărul

de Mihai Eminescu

Membru al generaţiei clasice a literaturii române, alături de Ion

Creangă, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri sau Ion Luca Caragiale, Mihai
Eminescu este considerat “ ultimul scriitor romantic important al
Europei”, fiind recunoscut pentru operele sale lirice care tratează teme
aflate în acord cu programul romanticilor europeni. Romantismul este
un curent literar apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Anglia şi care
ulterior, va ajunge în Franţa, Germania şi mai apoi pe cuprinsul
întregului continent european. Apărut ca o revoltă împotriva
clasicismului şi a iluminismului, romantismul cultivă prin excelenţă
subiectivitatea şi individualul, intimitatea, personajele sale fiind
excepţionale în situaţii excepţionale. Din punct de vedere estetic,
curentul are ca surse de inspiraţie folclorul şi istoria popoarelor
europene, ceea ce îi împrimă mişcării un puternic caracter naţional,
reyultat din accentul pus pe individualitate. Creatorul romantic face
elogiul fanteziei creatoare, este atras de absolut şi revoltat de lumea
înconjurătoare, ceea ce îi determină să evadeye în spaţii exotice şi să
inlocuiască planul realităţii cu cel al visului. Mijlocul compoziţional
principal al romanticilor este antiteza, alături de care se poate observa
amestecul genurilor şi al speciilor literare.
Pătruns în literatura română graţie generaţiei paşoptiste, romantismul
românesc atinge apogeul său odată cu opera lui Mihai Eminescu.
Printre creaţiile sale amintim „Glossa”, „Scrisoarea I”, „Oda în metru
antic”, dar mai ales “Luceafărul”, poem publicat în revista Convorbiri
literare în anul 1883 şi care aparţine romantismului.
Având ca surse de inspiraţie basmul cules de Richard Kunisch (“Fata în
Grădina de aur”), dar şi mitologia greacă, romană şi izvoarele filosofice
germane (Arthur Schopenhauer- “Lumea ca voinţă şi reprezentare),
Luceafărul este un poem prin excelenţă romantic.
Mihai Eminescu foloseşte surse de inspiraţie specifice romantismului. În
articolul Introducţie, apărut în primul număr al revistei Dacia literară,
Mihail Kogălniceanu le cerea scriitorilor să se inspire din folclorul
autohton. Principala sursă de inspiraţie a poemului este basmul popular
românesc “Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch.
Eminescu modifică basmul, dar, mai ales, finalul, deoarece nu i se pare
răzbunarea potrivită cu superioritatea fiinţei nemuritoare. Scrie un
poem în prima etapă de creaţie, care păstrează titlul basmului, apoi
după 1880, acest poem este prelucrat şi ia naştere Luceafărul. Nu se
schimbă doar povestea, ci şi tema, poemul lui Eminescu
transformându-se într-o meditaţie asupra condiţiei geniului.
Alte izvoare de inspiraţie ale Luceafărului sunt miturile preluate din
mitologia românească, greacă, indiană, creştină, dar şi miturile create
de scriitori romantici. Dintre cele şsapte mituri esenţiale ale creaţiei
eminesciene identificate de Eugen Simion, în poemul Luceafărul se
regăsesc cinci: mitul naşterii şi morţii universului (călătoria Luceafărului
spre Demiurg), mitul erotic (mitul Zburătorului), mitul oniric (povestea
de iubire se trăieşte pe tărâmul visului), mitul întoarcerii la elemente şi
mitul creatorului (ipostaza divină a creatorului, Demiurgul).
Mitul specific romantismului este cel al omului de geniu, acesta având
ca punct de plecare teoriile din filosofia lui Arthur Schopenhauer legate
de geniu şi de omul comun. Potrivit filosofolui german, cunoaşterea
lumii este accesibilă numai omului de geniu, singurul capabil să-i
descifreze adevărata semnificaţie, în timp ce omul comun trebuie să se
obişnuiască cu faptul că nu îşi poate depăşi condiţia.
A doua trăsătură care se regăseşte în poem este utilizarea unor teme şi
motive specific imaginarului poetic romantic. Tema principală, care
devine şi cheia lecturii, este sugerată chiar de autor care nota pe
marginea unui mansucris “Dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi
numele lui scapă de moartea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici
e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. “El n-are
moarte, dar n-are nici noroc.” Poemul, este, prin urmare, o alegorie pe
tema romantic a condiţiei geniului în lume. Celelalte teme se
subordonează cestei teme principale: tema iubirii imposibile, tema
naturii, tema cosmogonică.
Tema iubirii este prezentată într-o dublă ipostază :iubirea ideală şi
iubirea pământeană. Ca în orice poezie eminesciană, iubirea se
împlineşte într-un cadru natural romantic, departe de lume, sub
crengile de tei, în singurătate şi linişte, în mijlocul codrului. Motivele
sunt şi ele specifice romantismului: motivul visului, motivul lumii create
din haos, motivul codrului, motivul teiului.
Poemul “Luceafărul” are 392 de versuri, strucurate în 98 de catrene,
fiind dominat de existenţa a două planuri: cel universal-cosmic şi altul,
uman-terestru, care converg unul către celălat şi se interferează uneori
în cele patru tablouri, gândite ca entităţi distincte. Pe parcursul
întregului poem sunt evidenţiate ipostazele omului de geniu în raport
cu ipostazele ideii de femeie.
Poemul începe asemenea unui basm: " A fost odată ca-n povești , a
fost/A fost ca niciodată /Din rude mari împărătești /O prea frumoasă
fată." Realul se împletește cu imaginarul, chiar acțiunea este plasată
într-un primordial, genezelor, într-un trecut îndepărtat, acel "illo
tempore" specific basmelor. Fata este unică în frumusețe și puritate,
descendența sa fiind una de origine divină:" Cum e fecioara între
sfinți/Și luna între stele".
Prin toate aceste atribute, tânăra se încadrează în etern și capătă
dreptul de a aspira către Luceafăr, simbol al absolutului. Pe de altă
parte, castelul negru în care trăiește devine un simbol al destinului
uman limitat.
Întâlnirea dintre o muritoare și unde nemuritor pare a fi plauzibilă, căci
el vine în vis, iar ea vorbește cu el în somn. Comunitatea lor se face prin
intermediul oglinzii, motiv romantic care dezvăluie intențiile ființei
reflectate. Oglinda sugerează aici o iubire neîmplinită, o aspirație ideală
prin care două lumi incompatibile se apropie, dar nu se pot atinge.
Hyperion apare în două ipostaze în poem, angelică și demonică,
sugerând cele două fețe ale acestei entități primordiale. Demonii sunt
de fapt niște îngeri căzuți care nu mai au puterea de a se ridica,
rămânând să-și petreacă eternitatea pe pământ. Ființa terestră
mărginită, Cătălina nu dispune de resurse pentru a se putea ridica până
la înălțime Unde se află Luceafărul. Spaima de necunoscut,
incapacitatea de a-și depăși propria condiție o determină să renunțe:
"O! Ești frumos cum numa-n vis /Un înger se arată /Dară le cale ce-ai
deschis/N-oi merge niciodată".
Acest prin tabloul este construit în întregime pe opoziții tip romantice:
înger și demoni, lumină - întuneric, murire și nemurire. La a doua
întrupare a Luceafărului fata îi descifrează latura demonică și înțelege
că întâlnirea lor este imposibilă:" Deși vorbești pe înțeles / Eu nu te pot
pricepe"
Partea a doua a poemului urmărește idila dintre fata de împărat care
capătă acum și un nume, Cătălina, și pajul Cătălin, poetul insistând
asupra ușurinței cu care se stabilește relația dintre oameni, cei doi fiind
văzut ca exponenți ai unor lumi inferioare. Acest tablou prezintă o
ipostază a iubirii comune, opusă celei ideale, subliniind rapiditatea cu
care oamenii leagă relații, dar și dorința cu care se consumă
sentimentele de iubire. Asemănarea numelor celor doi sugerează
apartenența la gen categorie a omului comun. Portretul lui Cătălin este
realizat în antiteză cu portretul Luceafărului, acesta fiind o întruchipare
a teluricului și a mediocrității:"Viclean copil de casă", "Băiat din flori și
de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii". Inițial Cătălina refuză propunerile
băiatului, dar treptat ia recunoaștem noul partener o ființă cu care se
aseamănă și cedează stăruințelor acestuia:"Și-i zise încet Încă de mic/Te
cunoșteam pe tine/Și guraliv și de nimic/Te-ai potrivi cu mine."
Cătălina îl evoca din nou le Hyperion la sfârșitul părții a doua și aceasta
evocare implică trăirea dramatică a momentului: fata se zbate între
aspirația a către înalt și chemarea tiranică a pământului.
Ca specie literară, acest tablou este o idilă de inspirație folclorică,
particularizată printr-un limbaj Market de formele oralitatii populare:
expresii si locuțiuni :" bată-l vina!", "arz-o focul"; diminutive:"mititica",
"obrăjei" și interjecții:"Oh!", "Ei!".
Tabloul al treilea redă călătoria lui Hyperion în Cosmos Ce este o dramă
a cunoașterii și neliniștii oamenilor însetați de absolut. Versurile "Porni
Luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe", au sens metaforic. Nu aripa
crește, ci avântul Luceafărului însuflețit de dragostea lui sublimă. Acest
tablou surprinde setea de a fi pământean a lui Hyperion, "ora de iubire"
echivalând cu toate celelalte daruri din lumea nemuritorilor.
Această călătorie a Luceafărului a fost asemănată de Constantin Noica
cu cea a lui Faust din opera "Goethe", autorul Considerând însă că
lumea descrisă în tabloul eminescian depășește pustiul prezentat de
autorul german. Erou lui Eminescu își dorește mai mult, o existență " cu
haosul și cu repaosul ei".
Demiurgul corespunde gândirii creatoare și îi explică lui Hyperion că el
nu poate să își anuleze lumea prin renunțarea la un element esențial al
ei. De asemenea, creatorul pune în antiteză lumea nemuritorilor și cea
a muritorilor, cei care nu au decât "stele cu noroc", "prigoniri de
soarte", fiind supuși unei existențe efemere.
După ce îi oferă o lecție dură, Demiurgul îi cere lui Hyperion să se
întoarcă, să revină pe pământ, tocmai pentru a vedea din nou
capacitatea oamenilor de a da durabilitate celor trăite de ei.
Ultima parte a poemului prezintă Povestea de iubire a celor doi
pământeni, într-un cadru romantic, tipic eminescian. Înnobilat de
iubire, Cătălin trăiește alături de Cătălina cel mai frumos sentiment
uman:" Miroase florile- argintii / Și cade-o dulce ploaie/ Pe creștetele-a
doi copii/ Cu plete lungi bălaie." atitudinea Luceafărului din final de vine
o cheie prin care Cititorul despre frază intențiile alegorice ale poetului
care declară că geniul " nu este fericit și nu poate ferici pe cineva. ".
Dacă zmeul din poveste este răzbunător , spiritul superior se află într-o
totală opoziție față de asemenea forme de manifestare. Puterea lui de
sacrificiu prin renunțare este tocmai trăsătura esențială a genului. Așa
se explică atitudinea detașată și mândră față de Cătălina, care-i cere din
nou Luceafărului să coboare, dar nu ca altă dată, să-i lumineze viața, ci
ca să-i lumineze norocul. Este acel noroc asupra căruia se va opri și
Hyperion în ultimele cuvinte pe care le are față de lumea muritoare: "
Trăind În cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece/ Căci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece."
Personaj romantic de-a lungul întregului poem, Luceafărul își recapătă
în final atributele clasice ale făptuirii care aparține unei ordini etern
durabile.
O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un
poem al “vocilor” poetului sau un poem al mastilor in sensul ca poetul
se proiecteaza in diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe
sine in primul rind in Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta
suprema clipa de fericire fara sa fie inteles si raminind la locul sau
separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat insa si in chipul lui
Catalin. Paminteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei.
Eminescu s-a imaginat chiar in chipul Catalinei, muritorul de rind care
aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimind
astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteste teribilul
nu se poate constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi.

Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu

numai din punctul de vedere a continutului de idei ci si in perfectiunea
formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavirsita fac
din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii.

Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului: limpezimea clasica

–:poetul a căutat de fiecare data cuvântul care să exprime cel mai bine
adevărul într-o formă cât mai simplă. Este bine cunoscut procesul de
scuturare a podoabelor stilistice din prima strofă în care o califică pe
fata de împărat “o prea-frumoasa fata”. Până să ajungă la acest
superlativ de origine populară, Eminescu a eliminat o serie de epitete si
metafore din botanică, din zoologie sau minerala.

Pe parcursul poemului, acesta foloseşte cât mai puţine epitete pentru a

nu incărca textul cu elemente descriptive.

În marea lor majoritate, adjectivele folosite sunt de origine latină, unele

fiind formate cu prefixul “ne”.
A doua trăsătură este exprimarea aforistică.. Cele mai multe exprimări
gnomice le găsim în tabloul al treilea, în discutţa înaltă dintre Hyperion
şi Demiurg; puritatea limbajului : se referă la faptul că Eminescu
foloseşte cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni
de origine latină pe care îi integrează în expresii şi construcţii populare.
Acceptă foarte silabe si ritm iambic. Foloşeste alternativ rimele
masculine şi cele putine neologisme. Efectul care se obţine este că
exprimarea pur românească, natural, pe înţelesul tuturor
Muzicalitatea, realizată pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu
sonoritate deosebita si prin schema prozoica – strofe de cite patru
versuri cu 7-8 feminine care sugerează o continua inaltare si cadere in
concordanta cu ideea de baza a poemului.

În concluzie, putem spune că sub aspiraţia unei poveşti de

dragoste ,Luceafărul este de fapt o sinteză a liricii lui Eminescu, a
vocilor poetice din opera sa pentru că găsim aici nu numai ecouri din
poezia de dragoste şi natură, ci şi ecouri din poezia de înaltă cugetare
filosofică pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, împărat şi proletar).
Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradicţiilor
poetului care se simte ca orice creator de geniu: slab şi puternic,
muritor şi nemuritor, om şi zeu.