Particularitățile romantismului “Luceafărul”

Romanticul este cel care aspira spre absolut și vrea sa atinga cerul cu mana.

Romantismul este un curent literar, apărut la sfârșitul sec. al XVIII –lea, în Marea Britanie
și Germania, apoi în sec. al XIX-lea a apărut în Franța, extinzându-se și în restul Europei. A
apărut ca o reacție împotriva clasicismului, iar reprezentanții literaturii universale sunt:
Lamartine, Novalis, Leopardi și Goethe, iar in literatura română romantismul a avut trei etape:
preromantismul (A.Beldiman, A.Doinici), romatismul pașoptist de la 1848 (Costache Negruzzi,
Vasile Alecsandri, Ion Heliade Radulescu) și romatismul eminescian (Mihai Eminescu).

Teoreticianul in literatura universala este Victor Hugo, cu articolul-manifest “Prefața la

drama Cromwell” și în literatura română este Mihail Kogălniceanu cu articolul “Introducție la
Dacia literară”(1840).

Mihai Eminescu se încadreaza în perioada „marilor clasici”, alături de Ion Luca Caragiale,
Ion Creangă și Ioan Slavici. Îndrumătorul și mentorul perioadei a fost Titu Maiorescu. Prin
articolele sale, el a contribuit esențial la dezvoltarea limbii și literaturii române. El a emis criterii
clare de valorizare a operei literare. Un rol deosebit de important l-a avut în epoca si societatea
literară și culturală “Junimea”(1863), precum și revista “Convorbiri literare”( 1867). Este cel mai
mare poet român, “pe care l-a iubit și îl va iubi pământul românesc”, „poetul nepereche” și
ultimul mare poet romantic european ce stă alături de marii poeți ai lumii. Acesta a întemeiat
basmul cult, “Făt- Frumos” și a pus bazele prozei fantastice ,“Cezara”, “Sărmanul Dionis”. Opera
sa mai cuprinde următoarele poezii, având diferite teme: “ Lacul “; “Scrisoarea I”; “Fiind băiet
păduri cutreieram”; “Pe lângă plopii fără soț”.

În opinia mea, “Luceăfarul“ de Mihai Eminescu este unpoem romantic pentru că are
temele:iubirea, geniul cosmogonia natura și condiția umană; motivele: visul, oglinda, stelele,
luna, cerul; procedeele specifice: antiteza, metafora și oximoronul.

În primul rând, “Luceafarul” prezintă tema romantică a geniului. Eminescu spunând că

este o alegorie a geniului care „nu poate ferici pe nimeni si nici nu poate fi fericit”, deoarece el
însuși a fost un geniu si a trăit aceasta dramă, fiind respins de contemporani , neînteles , trist,
singur și nefericit. Ipostazele geniului sunt. Luceăfarul, Demiurgul și îndrăgostitul din partea a
patra.

Titlul poeziei, are doua sensuri , sens denotativ , o stea, iar conotativ, tatăl Sorelui și
simbol al geniului.
 În partea întâi, îl prezintă pe Luceafăr nemuritor care se poate metamorfoza, care a trăit
geneza ce are viziuni grandioase (trăsătură romantică) despre moartea universului și o
întelegere superioară, toleranță. Acesta a avut două “nașteri”, prima naștere fiind din mare și
cer ce, semnifică procesul genezei, iar cea de-a doua din noapte și Soare, când „cerul începe a
se roti”, iar haosul pare “încendiat”, naște un dezastru cosmic (moartea Universului). În poezie
sunt prezentate următoarele antiteze, Luceăfarul (geniu)-fata (omul obișnuit), nemuritor-
muritor, sus (cer), jos (cămară). Fata de împărat fiind cea mai deosebită, nu se putea ridica nici
așa la înălțimea Luceăfarului.

În partea a treia, este prezentăta călătoria Lucefărului spre Demiurg. Acesta se duce la el ,
deoarece are sete de perfecțiune, cunoaștere absolută și de iubire. El își cere moartea, ca să
trăiască o viață de om, încheiată cu moarte, pentru că e obosit de atâta eternitate, aspirând
spre Nirvana. Prin antiteza geniu- om comun, remarcăm că omul își pierde viața cu preocupări
mărunte, pe lângă geniul care dorește să atingă perfecțiunea intelectuală.

În al doilea rând, o altă temă romantiă este iubirea. În prima parte, este prezentată
iubirea imposibilă, dintre fata de împărat și Luceafăr, pentru că nu se potrivesc și nu fac parte
din acceași lume.

În partea a doua, prezintă iubirea posibilă, dintre Cătălin și Cătălina, pentru că sunt
oameni “de nimic” și fac parte din aceeași lume.

Partea a patra, este subordonată de planul terestru și cosmic, ce prezintă iubirea ideală.
Cei doi îndrăgostiți nu mai sunt Cătălin și Cătălina, pentru că devine reprezentativ pentru toți
îndrăgostiții. Tema iubirii împletindu-se cu tema naturii. Momentul întâlnirii este “sara”,
moment magic unde orice este posibil. În versul “îndrăgostiții sunt în codru” se observă, că
“îndragostitii” este cuplul Adam și Eva, iar “codrul” este un motiv romantic ce semnifică Grădina
Edenul.

Tema cosmogonică este prezentă în partea întăi prin cele doua nașteri ale Luceafărului.

Tema folclorului este prezentă deoarece poezia “Luceafărul “ este inspirată din basmul
românesc “Fata și grădina de aur”, ales de neamțul Richard Kunisch și publicat în memorialul
său de călătorie. Eminescu păstrează povestea, dar adaugă stări sufletești și idei filozofice.
Acesta schimbând finalul, Luceafărul nu se mai răzbună ca zmeul, ci, se resemnează pentru că e
superior.

Tema naturii este prezentă în partea a treia prin stele si lună, iar partea a patra cu
”codru” și ”tei “ (“mândrii tei”; “cărările prin crânguri”). Motive specific romantice se găsesc în
partea întâi (prima întâlnire a avut loc în vis), în partea a treia prin cer și stele (călătoria
Luceafărului spre Demiurg) și în partea a patra prin tei și codru.
 Procedeele specifice sunt alegoria (Luceafărul =geniu), antiteza (început-sfârșit; geniu –
om obișnuit), metafora („mișcătoare valuri”) și epitetul („negre vitele-i…”).

Poezia este structurată în 90 de catrene, împărțită în patru părți. Compoziția are două
planuri: terestru și cosmic. Eminescu lucrând la această poezie timp de zece ani.

“Luceafărul” este o sinteză a celor trei genuri literare ca și “Miorița”: gen epic deoarece
are schema basmului; gen liric deoarece are versuri , rimă, ritm, măsuri, figuri de stil și imagini
artistice unde este prezentă exprimarea sentimentelor și ideile eului liric; genul dramatic:
fiecare parte are în centru o scena dialogată.Poemul are un amestec de specii literare,
meditatie filozofica (tema destinului, geniului si omului), idila (poezie de dragoste) si elegie
(poezie trista).

În concluzie , “Luceafărul “ de Mihai Eminescu este o capodoperă a romantismului.