Luceafărul

- Eseu Temă și Viziune –

Poemul „Luceafărul”, scris de Mihai Eminescu, apare pentru prima

dată la Viena, în Almanahul Societății Academicii Social-Literare
„România Jună”, în aprilie 1883, iar în august este reprodus în revista
„Convorbiri Literare” și în revista „Familia”, iar la sfârșitul anului apare în
prima ediție a volumului „Poezii”.
Geneza poemului este basmul popular „Fata în grădina de aur”, cules
de germanul Richard Kunisch, aflat într-o peregrinare a sa prin Oltenia.
Eminescu îl versifică și îl îmbogățește cu profunde idei filosofice,
mărturisindu-și fascinația pentru problematica geniului nefericit capabil
să depășească limita cunoașterii.
Ca specie literară, putem încadra textul drept poem, care este
romantic prin amestecul genurilor și al speciilor. Imaginarul poetic e de
factură romantică, iubirea născându-se lent, din starea de visare, în
cadrul nocturn. Compoziția romantică se realizează prin opoziția
planurilor, cel cosmic îi cel terestru, și a două ipostaze ale cunoașterii,
cea a geniului și cea a omului comun.
Romantismul este o mișcare literară și artistică apărută în Europa la
sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu
influențe puternice în filosofie, drept, economie, lingvistică, politică etc.
Romantismul a luat naștere în Anglia, de unde s-a extins în Germania
și Franța, și apoi în întreaga Europă, acesta luând naștere împotriva
clasicismului.
Un prim argument este reprezentat de amestecul genurilor şi speciilor
literare, deoarece acest poem filosofic are ca temă condiţia omului de
geniu, și prezintă atât elemente epice, cât şi elemente lirice şi elemente
dramatice. Trăsăturile care îl încadrează în basm sunt cea din incipitul
specific acestei specii „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”,
precum şi în structura narativă pe care se ţese povestea alegorică. În
plus, se observă îmbinarea tuturor speciilor lirice abordate de Eminescu
în creaţia sa: elegia (strofele 58- 62, unde fata de împărat evocă lui
Cătălin nostalgia amorului ei intangibil), meditaţia filosofică (strofele 75-
81 în care Demiurgul defineşte antirteza dintre efemeritatea condiţiei
umane şieternitatea condiţiei omului de geniu), idila (strofele 89-94),
pastelul terestru (strofele 87, 88,93) şi pastelul cosmic(strofele 66-68).
Pe de altă parte, apar şi elemente dramatice care rezultă din folosirea
dialogului şi din construcţia a patru tablouri, în care există un dialog care
focalizează atenţia: în primul tablou, dialogul dintre fata de împărat şi
Luceafăr,în al doilea tablou, dialogul dintre Cătălin şi Cătălina, în al
treilea tablou dialogul dintre Demiug şi Hyperion, în al patrulea tablou
există schimbul de replici dintre Cătălin şi Cătălina şi apoi cel dintre
Cătălina şi Hyperion, din finalul poemului.
Un al treilea argument în favoarea demonstrării caracterului romantic
al poemului este tema condiţiei omului de geniu. Într-o poveste alegorică
pe tema iubirii imposibile dintre o fată de împărat şi o stea, Eminescu
redă condiţia omului de geniu, cum însuşi afirma într-un manuscris: „În
descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul Richard Kunisch
povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici
nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc. "Pe lângă tema aceasta se mai disting şi
alte teme romantice precum iubirea, natura, condiţia umană, dar şi
motive literare romantice precum visul, îngerul ,demonul , steaua,
marea, soarele, zborul uranic, cosmogonia.
Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu
lumea, iubirea şi cunoaşterea. Iubirea se naşte lent din starea de
contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin motivele
romantice prezente la începutul poemului. Astfel, compoziţia romantică
se concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin
opoziţia a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema
iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste care definesc
iubirea în mod diferit, pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de
cunoaştere pentru care merită sacrificiul morţii. Acceptând moartea
Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este interzis în
interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de
lumea sa, pe când iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi
Cătălina, pune în lumină o definire a sentimentului mediata de eros,
iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun
împlinindu-se prin eros în interiorul cuplului.
 Titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului
“Luceafărul”, este văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului
comun. Totodată, titlul uneşte două mituri, unul românesc, al stelei
călăuzitoare şi altul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura duală a
personajului de tip romantic.
Poemul aparține unei lirici mascate, evidente cel puțin în pasajele ce
descriu întâlnirea la nivel oniric dintre fata de împărat și Luceafăr,
ipostazierea astrului în înger și demon, chemările fetei sau scenariul
erotic din partea finala. Nu în ultimul rând, secvențe dramatice precum
dialogul Demiurg-Hyperion sau replicile finale ale celui din urmă
corespund filosofiei grave a poemului.
Tabloul întâi al poemului este o splendida poveste de iubire,
imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naște lent dintr-o
stare de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice. Fata
aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia materialității. La
chemarea fetei ”Cobori in jos luceafăr blând/alunecând pe-o raza”
Luceafărul se smulge din sfera sa pentru a se întrupa, într-un tânăr ”un
mort frumos cu ochii vii”. În aceasta ipostază, Luceafărul are o frumusețe
angelică, ”păr de aur moale”. Cea de a doua întrupare, redă ipostaza
demonică. Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor oferindu-i mai întâi
împărăția oceanului, apoi a cerului, însă fata îl respinge și îi cere să
devină muritor, iar Luceafărul acceptă sacrificiul „Tu-mi ceri chiar
nemurirea mea/În schimb pe-o sărutare”.
În tabloul al patrulea peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire
se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate și
liniște, sub lumina blândă a lunii. În finalul poemului, geniul se izolează
îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de esență
nepieritoare.
În ceea ce privește prozodia, se remarca, măsura versurilor de 7-8
silabe și ritm iambic, rima încrucișată și interioară care redă și
muzicalitatea celor 98 de strofe.
În concluzie poemul “Luceafărul” reușește să transmită tema și
viziunea despre lume a geniului creator Mihai Eminescu, prin metafore,
personificări, simboluri și personaje excepționale.