Luceafărul

de Mihai Eminescu

Poemul ,,Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-

Literare „România Jună”, din Viena, fiind apoi reprodus în revista ,,Convorbiri literare”.
Drept sursă de inspirație pentru acest poem a fost basmul românesc ,,Fata în grădina de aur”,
cules de austriacul Richard Kunisch. Basmul relatează povestea unei frumoase fete de împărat
izolate de tatăl ei într-un castel. De aceasta se îndrăgostește un zmeu, însă fata nu îi răspunde
cu aceeași iubire, speriindu-se de nemurirea acestuia. În timpul în care zmeul călătorește la
Demiurg pentru a-i cere să fie dezlegat de nemurire, un fecior de împărat pătrunde în odaia
fetei. Aceasta se îndrăgostește de pământean și fuge cu el în lume. Furios, zmeul se răzbună
aruncând o stâncă peste fată, iar feciorul de împărat moare de dor în Valea Amintirii. Eminescu
valorifică acest basm în perioada studiilor berlineze, într-un poem intitulat tot ,,Fata în grădina
de aur”, dar folosește doar o parte din acțiunea basmului, renunțând la final. Astfel, Eminescu
a considerat faptul că răzbunarea nu se potrivește unei ființe superioare, alegând în schimb
varianta blestemului: „Fiți fericiți – cu glasu-i stins a spus –/ Atât de fericiți cât viața toată/ Un
chin s-aveți – de-a nu muri deodată!”. Acest poem va constitui baza viitoarei creaţii literare,
„Luceafărul”, prelucrat în cinci variante succesive, între anii 1880 și 1883. În realizarea acestui
poem, Eminescu valorifică și alte surse, precum basmul popular ,,Miron și frumoasa fără corp”,
mitul Zburătorului, dar și surse mitologice și izvoare filozofice. Astfel, poemul romantic
,,Luceafărul” se constituie într-o alegorie pe tema geniului, dar este și o meditație asupra
condiției duale a omului.
Romantismul constituie o mișcare artistică și literară, afirmată în primele decenii ale
secolului al XIX-lea, în Europa, fiind pregătită de un moment literar de tranziție de la iluminism
la romantism, numit preromantism. S-a afirmat inițial în Anglia, apoi s-a răspândit în Germania,
în Franța și în toată Europa, cuprinzând nu numai literatura, ci și artele plastice, muzica, estetica,
filosofia și istoria. Principiile estetice fundamentale care au stat la baza mișcării romantice sunt:
cultivarea sensibilității, a imaginației și a fanteziei creatoare, evaziunea în trecut, realizată sub
forma visului sau a somnului, într-un decor preponderent nocturn, interesul pentru tradiții,
istorie și folclor național, prezentarea unor eroi excepționali care acționează în împrejurări
deosebite, importanța acordată sentimentelor și, mai ales, iubirii, care fundamentează cuplul
uman și îl racordează la armonia universală, descoperirea infinitului spațial și temporal,
accesibil omului prin tăria visului și a imaginației sale, capabile să plăsmuiască lumi subiective,
prețuirea libertății de creație la nivelul limbii literare, precum și amestecul genurilor și al

1
speciilor literare. Totodată, romantismul se caracterizează și prin lărgirea vocabularului poetic
prin pătrunderea arhaismelor, a regionalismelor și a construcțiilor specifice limbajului oral,
printre procedeele stilistice proprii romantismului impunându-se antiteza și comparația
dezvoltată.
Viziunea romantică a poemului ,,Luceafărul” este constituită de prezența temei
romantice a locului geniului în lume, cea mai veche interpretare a poemului aparținând chiar
lui Eminescu: „dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe
de altă parte, aici, pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El
n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Astfel, poemul surprinde relația dintre geniu și societate,
omul de geniu fiind conștient de faptul că, chiar dacă nu cunoaște moarte, nu poate nici să
iubească sau să fie iubit: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece”. De asemenea, poemul este construit pe baza alternanței
planurilor terestru și cosmic, antiteza fiind categoria stilistică predominantă. Motivele literare
întâlnite în poem sunt specifice romantismului (luceafărul, noaptea, visul), iar imaginarul poetic
ce surprinde secvențe precum cosmogonia sau metamorfozele lui Hyperion este unul de origine
romantică. Totodată, poemul se remarcă prin amestecul genurilor (liric, epic și dramatic) și al
speciilor. Astfel, lirismul susținut de meditația filozofică și expresivitatea limbajului este turnat
în schema epică a basmului și are elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și
dramatismul sentimentelor. Elementele fantastice se întâlnesc în prima și a treia parte, partea a
doua combină specii lirice aparent incompatibile (idila și elegia), iar partea a patra a poemului
conține elemente de meditație filozofică, idilă și pastel.
Tema poemului este reprezentată de problematica geniului în raport cu lumea, iubirea
și cunoașterea. Astfel, poezia este structurată pe baza unui raport de opoziție a planurilor cosmic
și terestru și a două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se
realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două planuri interferează în prima și în
ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și
Cătălina), iar partea a treia este consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg,
ruga și răspunsul).
O primă secvență ilustrativă pentru viziunea despre lume a poemului este constituită din
strofele 3-8, ilustrând o minunată poveste de iubire. Atmosfera este una specific romantică,
iubirea născându-se lent din starea de contemplație și de visare, într-un cadru nocturn. Fata de
împărat contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul,
privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgește pe fată și se lasă copleșit de dor. Semnificația
alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia

2
compensatorie a materialității. Pe de altă parte, iubirea fetei are un accent de cotidian, sugerat
de construcția simetrică „Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata”. În antiteză, iubirea
profundă a Luceafărului, ființa superioară, are nevoie de mai mult timp pentru a se cristaliza
„El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata”.
O altă secvență ilustrativă pentru viziunea despre lume a poeziei o constituie primele
două invocații ale fetei de împărat adresate Luceafărului. Astfel, atracția îndrăgostiților unul
pentru celălalt este sugerată de o primă invocație, menită să scoată în evidență dorul și puterea
sentimentului. La chemarea fetei „O, dulce-al nopții mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!”,
Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și din mare, asemenea
lui Neptun, ca un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale. În această ipostază angelică, Luceafărul
are o frumusețe construită după canoanele romantice. Cea de-a doua invocație, „Cobori în jos,
luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază”, este urmată de cea de-a doua întrupare a Luceafărului,
„Iar ceru-ncepe a roti/ În locul unde piere”. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări,
aceasta este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata: „O, ești frumos, cum numai-
n vis/ Un demon se arată”. Prin cele două ipostaze ale Luceafărului se relevă natura duală a
ființei umane, construită după principiul Yin-Yang.
În poemul ,,Luceafărul”, de Mihai Eminescu, este prezent lirismul de măști, criticul
literar Tudor Vianu considerând că „personajele” poemului sunt, de fapt, niște măști ale eului
poetic, în spatele cărora acesta se ascunde. Astfel, eul poetic se proiectează în diferite ipostaze
lirice, corespunzătoare propriilor contradicții. Privind astfel lucrurile, se poate spune că poetul
s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion, ci și sub chipul lui Cătălin, sub cel al Cătălinei
sau chiar sub cel al Demiurgului.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei între omul de
geniu și omul comun, antiteză care apare și în discursul Demiurgului: „Ei doar au stele cu noroc/
Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”. Prezența
metaforelor, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de împărat, accentuează ideea iubirii
absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură: „palate de mărgean”, „cununi de stele”.
În portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: „Venea plutind în adevăr/
Scăldat în foc de soare”.
În concluzie, poemul ,,Luceafărul”, de Mihai Eminescu, este o alegorie pe tema
geniului, dar și o meditație asupra condiției omului în general, surprins în diversele lui ipostaze.