LUCEAFARUL

Poemul "Luceafarul" este expresia absoluta,testamentara, pe care o atinge gandirea poetica si filozofica a lui Eminescu. Rod al unei indelungate munci de creatie, trecand prin cinci variante succesive, poezia apare in forma ei definitiva in "Almanahul Societatii academice social-literare " din Viena, la 1 aprilie 1883. Izvoarele de inspiratie: 1. Principala sursa de inspiratie a lui Eminescu a fost folclorul. a. In perioada studiilor berlineze poetul a cunoscut memorialul de calatorie prin Muntenia a germanului Richard Kunisch, care cuprindea si basmul muntenesc "Fata in gradina de aur". Basmul povesteste despre o prea frumoasa fata de imparat pe care pentru a o feri de privirile muritorilor de rand si de ispitele lumii, tatal sau o tine ascunsa intr-un palat construit numai din marmura, aur, argint si pietre scumpe, intr-o "vale stearpa", unde stanci de paza inconjoara mareata adancime. Palatul si gradina lui de aur este pazit de un balaur fioros. Dar vestea despre frumusetea fara seaman a fetei se respandeste repede. Despre ea aude si Florin, fiul unui imparat, care porneste in cautarea fetei, cu gandul s-o cucereasca. Dupa un sir de peripetii, acesta reuseste sa ucida balaurul care pazea castelul. Fata - care privea pe fereastra palatului- este zarita intamplator de un zmeu ce trecea prin apropiere. Indragostindu-se de ea, zmeul se lasa sa cada din inaltul cerului in palat, unde se metamorfozeaza de doua ori, luand chipul unui tanar de o rara frumusete. El ii marturiseste fetei iubirea sa si o roaga sa-l urmeze in tinuturile nemuririi, in ocean sau pe cer. Fata refuza si-i cere sa devina muritor, daca vrea sa-l indrageasca. Intre timp ea se indragosteste de Florin si se lasa rapita de el. Zmeul pleaca sa obtina conditia de muritor, dar ii vede pe cei doi indragostiti si - ca sa se razbune - pravaleste o stanca peste fata, omorand-o. In urma acestei amare experiente, zmeul ramane mai departe nemuritor in lumea lui din cer. Basmul ridica deci problema incompatibilitatii dintre lumi, care va apare si in "Floare albastra" si mai apoi in "Luceafarul". Intre 1870-1872 Eminescu a tradus si a versificat acest basm popular intr-o creatie originala ce poarta acelasi titlu: "Fata in gradina de aur". Aceasta poarta insa amprenta talentului eminescian, fiind patrunsa - cum spunea Perpessicius - "de spiritul si farmecul lexical si ritmic propriu creatiilor eminesciene". Plecand de la acest basm popular versificat, intre 1880 si 1883 Eminescu creeaza cele cinci variante ale "Luceafarului", din care, prin prelucrari succesive, a rezultat varianta definitiva, incredintata tiparului in 1883. b. Tot de provenienta folclorica este si motivul zburatorului evidentiat in visul fetei de imparat din partea I. Ca si zburatorul, Luceafarul se arata fetei de imparat, o determina sa se indragosteasca de el si apoi dispare. 2. Dar izvoarele folclorice ale "Luceafarului" se impletesc cu altele de natura filozofica. Intr-un manuscris pastrat in Biblioteca Academiei Romane poetul insusi marturiseste: " .....germanul Kunisch povesteste legenda luceafarului... Mi s-a parut ca soarta luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric: daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici, pe pamant, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."

In dorinta sa de a realiza o alegorie pe tema locului omului de geniu in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opus - prin structura si destin - omului comun, Eminescu a preluat din filozofia lui Schopenhauer o serie de antinomii in legatura cu geniul si omul - ca fiinta muritoare, ( aflati in sfere diferite, dar si intr-o permanenta atractie reciproca ), transformandu-le in simboluri lirice. Astfel el pune fata in fata inteligenta, ratiunea pura a geniului, obiectivitatea si capacitatea sa de a-si depasi sfera, aspiratia lui spre cunoastere, puterea de sacrificiu si singuratatea sa - pe de o parte - cu instinctualitatea, subiectivitatea, incapacitatea de a-si depasi conditia, dorinta de a fi fericit si sociabilitatea omului comun. Eminescu a vazut in Hyperion un personaj complex, un titan care si-a insusit trasaturile proprii geniului in conceptia lui Schopenhauer. In indoita nastere a Luceafarului din elementele naturii se simte influenta lui Platon, (care punea la originea lumii cerul si pamantul), a lui Aristotel sau Hesiod. De asemenea izolarea lui Hyperion in inaltimile cerului tine de conceptia schopenhauriana despre geniu. 3. Izvoarele cultural -mitologice nu trebuiesc uitate, caci Eminescu a preluat o serie de motive din mitologia greaca, indiana si crestina. Aceste mituri sunt transfigurate artistic de Eminescu, interferate in constructia imaginii Luceafarului, a fetei de imparat sau a Demiurgului. Astfel Luceafarul ca astru este apropiat de mitul luceafarului de noapte, Luceafarul ca fulger se apropie de mitul Zburatorului, asa cum apare si la I.H.Radulescu. Mitul Fecioarei, al lunii, al stelelor-logostele au fost transfigurate artistic in imaginea fetei de imparat. Mitul genezei i-a servit lui Eminescu pentru a sugera drumul lui Hyperion spre Demiurg. Hyperion este desprins din mitologia elina, unde era un titan rasculat impotriva cerului. 4. Nu in ultimul rand trebuie amintite izvoarele biografice, fiindca "Luceafarul" izvoraste din indelungile framantari morale ale poetului si dintr-o amara experienta de viata, Eminescu ridicand propria-i viata la rangul de simbol. Poetul a introdus in poem o experienta proprie de viata, starea lui de spirit ca personalitate de geniu. Pastrand din izvorul folcloric doar cadrul, schema epica, ideea dragostei dintre o pamanteana si o fiinta nemuritoare, ruga zmeului adresata lui Dumnezeu pentru a-l dezlega de nemurire si refuzul Demiurgului, care-i arata idila dintre cei doi indragostiti pamanteni, Eminescu a realizat un poem profund original, lirico-filozofic, in care pulseaza - intr-o expresie desavarsita - lirismul erotic si filozofic tulburator al poetului. Prin profunzimea ideilor, particularitatile stilului si viziunea romantica, legatura poemului cu izvorul sau folcloric se pierde definitiv. Eminescu renunta la razbunarea zmeului din basmul popular si in locul lui introduce imaginea astrului nemuritor, care prefigureaza chipul spiritual al poetului. Pornind de la o fantastica poveste de iubire, el ajunge, in plan alegoric, la drama omului de geniu pe pamant. Poemul "Luceafarul" este o stralucita imbinare de elemente ale genului epic, liric si dramatic. Astfel existenta unui povestitor care nareaza la persoana a III-a povestea Luceafarului si a iubirii sale, prezenta personajelor si constructia gradata a subiectului, precum si stilul narativ, rezultat din numarul mare de verbe, sunt elemente ale genului epic. Pe de alta parte, dialogul este caracteristic genului dramatic. Dar, cu toata aceasta forma narativ-dramatica, "Luceafarul" este o creatie lirica, datorita faptului ca personajele si intamplarile sunt simboluri lirice ale sensibilitatii poetului, sintetizand ideile lui filozofice, schema epica fiind doar cadrul in care aceste idei si atitudini sunt expuse. Compozitia poemului:

Poem romantic, construit pe tema dramei omului de geniu in lumea comuna si etern indiferenta fata de aspiratiile sale spre absolut, "Luceafarul" are o constructie antitetica, alternand pe de o parte planul cosmic cu cel terestru, iar pe de alta - umanul cu fantasticul. Cele 98 de catrene sunt organizate intr-o succesiune de 4 tablouri, construite pe principiul antitezei si alegoriei: -Povestea fantastica de iubire dintre doua fiinte din lumi diferite ( lumea celesta si cea terestra ); - Inceputul idilei dintre Catalina si Catalin; - Calatoria cosmica a Luceafarului si dialogul sau cu Demiurgul; - Aspecte ale fericirii omului de rand ca efect al iubirii si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Subiectul: Hyperion - simbol al superioritatii geniului - se indragosteste de o pamanteanca si este gata sa renunte la nemurire pentru a-si potoli setea de cunoastere si de iubire.Dar in lumea pamanteasca, meschina si marginita, tentativa lui devine zadarnica. Luata cu asalt de Catalin, un pamantean usuratic, fata se indragosteste si fuge cu el in lume, lasandu-l pentru totdeauna nefericit si neanteles pe Hyperion, care va sfida insa, cu detasare si mandrie, nimicnicia umana. Cercetatorii operei eminesciene au dat diverse interpretari acestui poem. Cea mai veche interpretare ii apartine poetului insusi, care - intr-un manuscris - scria ca i s-a parut ca "soarta luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe mapant" si de aceea i-a dat urmatorul "inteles alegoric": "daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui nu scapa de noaptea uitarii.....,aici pe pamant ....el n-are moarte, dar n-are nici noroc". Din acest punct de vedere, personajele, relatiile dintre ele devin metafore, simboluri ale conceptiei eminesciene privitoare la omul de geniu. Primul tablou : Incepand cu traditionala formula introductiva a basmului, primul tablou povesteste - intr-o atmosfera grava, solemna - iubirea stranie dintre Luceafar si "prea frumoasa fata" de imparat. Iubirea este o constanta a universului poetic eminescian, iar spatiul sideral, astrele insesi, constituie in permanenta decorul inalt si semnificativ al aspiratiei poetului catre o iubire pura, desavarsita. Formula de inceput a basmului popular il ajuta pe poet sa stearga impresia de timp istoric si sa creeze impresia de timp fabulos,prielnic desfasurarii alegorice a povestii de iubire. Personajele apartin unor lumi diferite: lumea celesta, cosmica, lume a luminii si cea terestra - a umbrei. \Structura romantica a poemului este determinata in primul rand de caracterul exceptional al eroilor. Astfel fata de imparat se detaseaza de ceilalti muritori in primul rand prin originea ei imparateasca,( "din rude mari imparatesti"), prin unicitatea sa in cadrul familial ("era una la parinti"). Frumusetea sa absoluta ( "o prea frumoasa fata) este sugerata prin comparatie cu "fecioara intre sfinti" si cu "luna intre stele".

"A fost odata ca-n povesti, A fost ca niciodata, Din rude mari, imparatesti, O prea frumoasa fata. Si era una la parinti Si mandra-n toate cele, Cum e fecioara intre sfinti Si luna intre stele". De la fereastra dinspre mare a castelului, rezemandu-si pe coate "visand ale ei tample", fata contempla seri la rand aparitia stralucitoare a Luceafarului. Aflata la varsta delicata, cand aparitia zburatorului o poate tulbura,visul ei simbolizeaza dorinta realizarii prin dragoste, rezolvata mitologic prin motivul zburatorului. In vecinatatea cerului, umanul manifesta tendinta unei depasiri de sine. Fata pluteste intr-o atmosfera de vraja nocturna si este dominata de nostalgia cerului, ceea ce pare a intinde punti de legatura intre ea si astrul ceresc. Desi este pamanteanca, ea percepe dimensiunile lui exceptionale: "Privea in zare cum pe mari Rasare si straluce, Pe miscatoarele carari Corabii negre duce". Dragostea fetei de imparat pentru Luceafar simbolizeaza aspiratia ei spre absolut, in sensul dragostei pentru printul din poveste. Este dorinta omului comun de a-si depasi conditia limitata, de muritor. Iubirea ei capata acum ca prima forma de manifestare dorinta, in timp reactia Luceafarului, simbol al fiintei superioare, al geniului, este o forma spiritualizata de iubire: "Il vede azi, il vede mini, Astfel dorinta-i gata; El iar, privind de saptamani, Ii cade draga fata." Dragostea Luceafarului pentru fata de imparat simbolizeaza aspiratia sa spre concret, spre cunoastere, iubirea lor fiind o atractie a contrariilor. Ascensiunea iubirii fetei se exprima prin ridicarea ei la valoarea de dor: "Cum ea pe coate-si razima Visand ale ei tample, De dorul lui si inima, Si sufletu-i se imple". Reactia Luceafarului este cea sugerata de verbul "se-aprinde": "Si cat de viu s-aprinde el In fiecare seara Spre umbra negrului castel Cand ea o sa-i apara". Observam aici primul element al incompatibilitatii dintre cele doua lumi. Lumea Luceafarului este cea a luminii, in timp ce lumea eroinei este a umbrei. \De constructia romantica a poemului tin si diversele metamorfozari ale Luceafarului, ce ilustreaza

exceptionalul firii sale. In mitologia greaca Hyperion este un titan, fiu al cerului si al pamantului. De la acesta Eminescu a retinut doar ideea de astru luminos, precum si proiectarea actiunilor sale intr-un timp si spatiu de proportii gigantice. El ii asociaza constant imaginea cerului, a astrelor si aceea a marii. Din ipostaza contemplativa de luceafar-astru el devine mai apoi "o mreaja de vapaie", ce inunda ca un "luminis" odaia, mangaind fata si mainile fetei adormite. Fata simte aceasta ipostaza de lumina a Luceafarului - sugerata prin metafora "o mreaja de vapaie" - si in vis comunica indirect cu el, invocandu-l cu toata intensitatea sinceritatii si pasiunii: "............................... O, dulce-al vietii mele Domn, De ce nu vii tu? Vina!" Cobori in jos, luceafar bland, Alunecand pe-o raza, Patrunde-n casa si in gand Si viata-mi lumineaza!" Deci desi distanta fizica dintre cei doi este imensa, iubirea devine o punte de legatura intre ei, ce se realizeaza in planul constiintei. Gesturile sunt ceremonioase, protocolare, iar comunicarea se face indirect. La chemarea fiintei iubite, Luceafarul este patruns de fiorul sublim al iubirii, de dorinta nestavilita de cunoastere a acestui miracol. Reactia lui este de a-si schimba ipostaza, devenind fulger ce paraseste bolta cereasca pentru a se naste din cer si din ape,ca un Neptun sau Poseidon. Metamorfozele lui simbolizeaza capacitatea geniului de a lua un chip nou, mai concret, pastrandu-si in acelasi timp esenta superioara. "El asculta tremurator, Se aprindea mai tare Si s-arunca fulgerator, Se cufunda in mare". Spre a veni in lumea eroinei, Luceafarul imbraca - din iubire - o noua ipostaza spirituala. Infatisarea de "mandru tanar", "tanar voievod", "mort frumos cu ochii vii" este proiectia sa in constiinta eroinei: "Usor el trece ca pe prag Pe marginea ferestii Si tine-n mana un toiag Incununat cu trestii. Parea un tanar voievod Cu par de aur,moale Un vanat giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale." Desi incearca sa paraseasca bolta cereasca, noua intrupare a Luceafarului nu pare a apartine lumii pamantesti.Ea apartine parca altei lumi, in care materia pare rarefiata si patrunsa de spirit:

" Iar umbra fetei stravezii E alba ca de ceara Un mort frumos cu ochii vii Ce scanteie-n afara." Nascut din "senin" si "din ape", Luceafarul isi marturiseste iubirea cu solemnitate si maretie morala, indemnind-o pe fata sa-si paraseasca lumea pamanteasca si sa-l urmeze in lumea palatelor de margean ale oceanului: "O, vin',odorul meu nespus Si lumea ta o lasa! Eu sunt luceafarul de sus, Iar tu sa-mi fii mireasa. Colo-n palate de margean Te-oi duce veacuri multe Si toata lumea-n ocean De tine o s-asculte". Desi il vede "frumos" ca "un inger" (cuvant ce sugereaza ipostaza angelica a Luceafarului), fata da glas incompatibilitatii dintre lumile carora le apartin, refuzand sa-l urmeze, desi nu fara o adanca parere de rau: "O, esti frumos cum numa-n vis Un inger se arata, Dara pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodata. Strain la vorba si la port, Lucesti fara de viata, Caci eu sunt vie, tu esti mort Si ochiul tau ma-ngheata". Respingerea Luceafarului de catre fata de imparat este simbolul incapacitatii ei de a-si depasi sfera, al spaimei de nemurire, care pentru ea inseamna moarte. Al doilea moment al dramei incompatibilitatii dintre lumi este declansat de iubirea-dor traita de eroina: "Si dor de-al valurilor Domn De inim-o apuca". Cu nostalgie, ea il invoca din nou in vis pe Luceafar . Pentru a raspunde la chemarea ei, acesta se intrupeaza din nou din vaile haosului, asemeni planetelor. Nasterea sa in lumea pamanteasca este insotita de fenomene ceresti extraordinare: "Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere Si ceru-ncepe a roti

In locul unde piere; In aer rumene vapai Se-ntind pe lumea-ntreaga Si din a chaosului vai Un mandru chip se-ncheaga". Transfigurand mitul Sfantului Soare, Eminescu face din Hyperion un titan nascut din contraste, din soare si din noapte. El este solar si vine "scaldat in foc de soare". "Pe negre vitele-i de par Coroana-i arde pare, Venea plutind in adevar, Scaldat in foc de soare. Din negru giulgi se desfasor Marmoreele brata, El vine trist si ganditor Si palid e la fata. Iar ochii mari si minunati Lucesc adanc, himeric, Ca doua patimi fara sat Si pline de-ntuneric". Titanul ii adreseaza fetei o noua chemare de a-l urma in lumea cereasca, sa joace rolul sugerat de versul "si luna intre stele" din strofa a doua: "O, vin', in parul tau balai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri sa rasai Mai mandra decat ele". De data aceasta Luceafarul i se arata fetei in ipostaza demonica si ea refuza din nou sa-l urmeze: "O, esti frumos cum numa-n vis Un demon se arata, Dara pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodata". Senzatiile de frig si ardere pe care le are fata de imparat din versurile "...ochiul tau ma-ngheata" si "privirea ta ma arde" simbolizeaza faptul ca ea are revelatia intuitiva asupra deosebirilor dintre cele doua lumi, constituind semne ale mortii. Incompatibilitatea dintre cele doua lumi revine ca un laitmotiv, dar de data aceasta este rostita de Luceafar: "Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi tu oare Cum ca eu sunt nemuritor

Si tu esti muritoare?" Marturisind ca nu-l poate intelege, fata ii cere - in schimbul dragostei ei - renuntarea la nemurire. ".................................... Desi vorbesti pe inteles, Eu nu te pot pricepe; Dar daca vrei cu crezamant Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamant, Fii muritor ca mine". Iubirea Luceafarului pentru fata de imparat se ridica la inaltimea superioritatii spirituale depline, ea nu cunoaste limite. El crede ca iubirea poate rezolva problema incompatibilitatii dintre cele doua lumi si este hotarat sa renunte la nemurire, acceptand ideea sacrificiului total. "Da, ma voi naste din pacat, Primind o alta lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi sa ma dezlege". Hotararea Luceafarului de a renunta la nemurire de dragul fecioarei pamantene concretizeaza conceptia eminesciana despre iubire, privita ca un ideal superior, ce poate fi realizat numai prin sacrificiu si devotament. Dorinta lui de a se sacrifica este simbolul d nazuintei sale spre cunoastere. El paraseste bolta cereasca si pleaca spre Demiurg, sa-i ceara - asemeni zmeului din basmul popular dezlegarea de nemurire. Al doilea tablou infatiseaza intr-o atmosfera intima idila dintre fata de imparat si Catalin, un "viclean copil de casa Ce umple cupele cu vin Mesenilor la masa, Un paj ce poarta pas cu pas A-mparatesii rochii, Copil din flori si de pripas, Dar indraznet cu ochii" . Este o iubire intre exponenti individuali ai aceleiasi lumi, simbolul perechii in plan uman. Eminescu ii da nume fetei. Ea nu mai este "o prea frumoasa fata", ci se numeste Catalina. Comparata cu lumea celesta, aceasta este o lume inferioara. Ideea este subliniata de Catalina insasi, care-i spune pajului: ".......inca de mic Te cunosteam pe tine. Si guraliv si de nimic,

Te-ai potrivi cu mine". In timp ce Luceafarul strabate cosmosul pentru a obtine nemurirea, Catalin isi incearca norocul, cautand s-o initieze pe fata in tainele iubirii pamantene. Tabloul are forma unui joc propus de pajul Catalin. "Lectia" lui de iubire, un fel de magie erotica, este manifestarea galanta a principiului masculin. Gesturile sunt rapide, stereotipe, tandre, menite sa provoace o dragoste lumeasca, iar comunicarea este directa. Intr-un amestec de naivitate si patima, timbrul liric al poetului se recunoaste chiar si in imbierile lui Catalin adresate Catalinei, facute in acelasi mod intim si popular ca in "Lasa-ti lumea"... sau in "O, ramai...". "Daca nu stii, ti-as arata Din bob in bob amorul". ............................................ "Cand ti-oi intinde bratul stang, Sa ma cuprinzi cu bratul." ................................................ "Cand te ridic de subtiori, Te-nalta din calcaie. Si ca sa-ti fie mai deplin Iubirea cunoscuta, Cand sarutandu-te ma-nclin, Tu iarasi ma saruta" In acest joc fata intra treptat. La inceput "ea-l asculta pe copilas / Uimita si distrasa" pentru ca in suflet mai pastreaza - sub forma unei aspiratii - ceva din iubirea ei pentru Luceafar : "O, de luceafarul din cer M-a prins un dor de moarte". Refuzul initial Catalinei este simbolul reactiei de orientare, o manifestare a principiului feminin. Marginirea ei de pamanteanca n-o impiedica sa inteleaga firea lui extraordinara, proportiile gigantice ale acestui titan. Catalina il stie pe luceafar "rasarit din linistea uitarii" si dand "orizont nemarginit / Singuratatii marii", vede cum "ale apei valuri trec / Calatorind spre dansul". In vremelnicia si marginitul ei, Catalina se simte coplesita de eternitatea si infinitul astrului. De aceea ea ii marturiseste lui Catalin: "Patrunde trist, cu raze reci Din lumea ce-l desparte.... In veci il voi iubi si-n veci Va ramanea departe". Nostalgia Catalinei fata de Luceafar este simbolul rupturii dintre real si ireal. Daca la inceput Catalina "mai nu vrea, mai se lasa" , ea raspunde pana la urma chemarii sagalnicului Catalin de a "fugi in lume", pentru a "......pierde dorul de parinti / Si visul de luceferi".

Acceptarea lui Catalin simbolizeaza ideea ca ca fata are revelatia faptului ca fiintele ce apartin aceleiasi lumi se aseamana ca structura si ideal. Tabloul al treilea : Firea titaniana a Luceafarului se evidentiaza mai mult ca oriunde in tabloul trei, in care este prezentata calatoria sa cosmica spre divinitate si dialogul cu Demiurgul. Este o atmosfera glaciala, corespunzatoare cadrului cosmic in care este proiectat uluitorul zbor al titanului, devenit acum Hyperion. In limba greaca "hyper-ion" inseamna "cel care merge deasupra". Eminescu surprinde mecanica cereasca, legile ce guverneaza universul. Astfel Hyperion ajunge acolo unde nu exista nici spatiu si nici timp, care incearca sa se nasca "din goluri": "Porni Luceafarul. Cresteau In cer a lui aripe Si cai de mii de ani treceau In tot atatea clipe. ` Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele Parea un fulger ne-ntrerupt Ratacitor prin ele." Ipostaza de fulger a Luceafarului sugereaza deplasarea sa pana la limitele creatiei. "Si din a chaosului vai, Jur imprejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dintai, Cum izvorau lumine; Cum izvorand il inconjor Ca niste mari, de-a-notul"..... Eminescu prelucreaza aici mitul genezei, care are o mare putere de a sugera trecerea de la creat la increat. Dincolo de aceste limite ale creatiei nu se poate trece decat in ipostaza de gand: "El zboara, gand purtat de dor, Pan' piere totul, totul;" Calatorind prin lumile de stele, Hyperion depaseste creatiunea, definindu-si astfel conditia de nemuritor. El este mai presus de spatiu si de timp, de posibilitatile cunoasterii umane, deci mai presus de moarte. El este deci forma individualizata a absolutului. "Caci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaste, Si vremea-ncearca in zadar Din goluri a se naste." Dar golul, vacuitatea, este patrunsa de setea oarbei uitari , ca in "Nirvana" lui Schopenhauer, care l-a

influentat pe Eminescu: "Nu e nimic si totusi e O sete care-l soarbe, E un adanc asemene Uitarii celei oarbe". Intr-un limbaj sententios, gnomic, se desfasoara dialogul dintre Hyperion si Demiurg, simbol al absolutului, al materiei universale superior organizate. Este un dialog presupus, in care creatorul il aude pe Hyperion fara ca acesta sa vorbeasca. Impatimit de iubire, Luceafarul ii cere Demiurgului - izvor de viata "si datator de moarte" - sa-l dezlege de nemurire. Pentru a trai "o ora de iubire" nici sacrificiul suprem nu i se pare prea mare. Intrucat valoarea unei ore de iubire este mai mare decat nemurirea insasi, putem spune ca intensitatea sentimentului de iubire atinge apogeul: "Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire Si pentru toate da-mi in schimb O ora de iubire". Dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru "o ora de iubire" este simbolul dorintei de a primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste - ca mijloc de cunoastere. Prin faptul ca se simte apasat de legea divina, prin dorinta de a se elibera de ea, prin faptul ca simte chemarea conditiei umane - care este in afara firii sale - cat si prin intensitatea sentimentelor, Hyperion este un titan. El simte ca eternitatea il oboseste si de aceea isi doreste dispersarea in haos, stingerea in repaosul etern: " Din chaos, Doamne, - am aparut Si m-as intoarce-n chaos.... Si din repaos m-am nascut, Mi-e sete de repaos". Demiurgul incearca sa-l convinga pe Hyperion de zadarnicia hotararii lui, aratandu-i mai intai prapastia care-l desparte pe el, ca "vecinica minune" nascuta "din forma cea dintai" , de micimea si vremelnicia muritorilor: "Tu vrei un om sa te socoti, Cu ei sa te asameni? Dar piara oamenii cu toti, S-ar naste iarasi oameni; ...................................... Ei doar au stele cu noroc Si prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc

Si nu cunoastem moarte". Din sanul vecinicului ieri Traieste azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer, S-aprinde iarasi soare; Parand pe veci a rasari, Din urma moartea-l paste, Caci toti se nasc spre a muri Si mor spre a se naste." Refuzand sa-i dea conditia de muritor, Demiurgul ii ofera puterea de a stabili cu armele dreptatea si taria pe fata pamantului. El se adreseaza acum titanului activ: "Vrei poate-n fapta sa arati Dreptate si tarie? Ti-as da pamantul in bucati Sa-l faci imparatie. Iti dau catarg langa catarg, Ostiri spre a strabate Pamantu-n lung si marea-n larg, Dar moartea nu se poate." Refuzul Demiurgului de a-l dezlega de nemurire simbolizeaza imposibilitatea obiectiva de a cobori treptele de organizare a materiei universale. Ca sa-l convinga, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamant, sa vada ce-l asteapta acolo. Tabloul al patrulea ne coboara in cadrul terestru si cuprinde ideea fericirii omului prin iubire. Intr-un cadru feeric de natura, specific creatiei eminesciene, Catalin si Catalina, care si-au pierdut identitatea, devenind "doi tineri singuri" , traiesc povestea lor de iubire. Este "sara-n asfintit" , iar luna rasare "linistit" si "tremurand din apa", umpland "cu-ale ei scantei / Cararile din cranguri". "Florile argintii" ale teilor "cad, o dulce ploaie" peste cei doi indragostiti "cu plete lungi, balaie". Idila pamanteana a celor doi tineri este simbolul implinirii aspiratiei lor spre fericire. "Imbatata de amor", fata ii impartaseste acum Luceafarului fericirea sa efemera si - coplesita de nostalgie - il roaga sa-i lumineze norocul. Aceasta ultima invocare a Luceafarului de catre Catalina este simbolul dorintei superstitioase a fiintei pamantene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei "stele cu noroc". Dualitatea firii Luceafarului este evidentiata mai ales in final.

Dezamagit de tot ce vede, Hyperion nu mai paraseste "locul lui menit din cer", ci raspunde cu detasare mandra, specifica spiritelor superioare, pecetluindu-si in acelasi timp cu mandrie insingurarea-i vesnica in nemurire: ".......................... Ce-ti pasa tie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece". Raspunsul final al Luceafarului are valoare de simbol. Este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale dintre doua lumi antinomice: una traind starea pura a contemplatiei , iar cealalta - traind instinctualitatea oarba in "cercul stramt" al norocului sau nenorocului. Atitudinea Luceafarului din final este masura mesajului semnificatiei alegorice pe care a urmarit-o Eminescu. Aici luceafarul reprezinta geniul meditativ al poetului insusi. Se simte in acest final influenta filozofiei lui Schopenhauer despre geniu ca un izolat, un neinteles in superioritatea sa. Drama lui Hyperion, adanca si fara seaman, izvoraste din neputinta de a-si realiza aspiratiile, data fiind prapastia care exista intre idealul sau superior si marginirea lumii inconjuratoare. O alta interpretare a fost aceea ca personajele "Luceafarului" ar fi proiectia lirica a eu-lui poetic eminescian, adevarate voci ale contradictiilor sale interioare, care - ca orice om de geniu - se simte slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu. Poetul s-a imaginat nu numai sub chipul lui Hyperion-geniul, ci si sub al lui Catalin (reprezentand principiul teluric al barbatului), al Demiurgului ( reprezentand aspiratia spre impersonalitatea universala) si chiar sub chipul pamantenei Catalina ( reprezentand aspiratia spre absolut a muritorilor). Eminescu s-a aflat intr-o continua si febrila cautare a unui model uman, care sa-l defineasca. Astfel, in romanul "Geniul pustiu" el este Toma Nour, in nuvela "Sarmanul Dionis" este Dionis, in "Strigoii" este Arald, in "Scrisoarea III" este Mircea. In "Sara pe deal", "Floare albastra", "Si daca....", "Glossa" el devine constient de aceasta cautare si renunta la masca unui personaj, cautand un drum in interior - drumul constiintei de sine. In "Luceafarul" Eminescu realizeaza cea mai completa imagine despre sine, traind cu subtilitate toate metamorfozele eroului. Astfel ipostaza de astru, de mit al Luceafarului de noapte, este contemplativa, ca cea din poezia "Glossa" : "Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece"

("Luceafarul") "Tu ramai la toate rece". ("Glossa") Ipostazele de inger si demon, care-si au punctul de plecare in poezia "Inger si demon" sunt construite pe principiul platonic al frumosului, ca in "Oda in metru antic": "O, esti frumos cum numa-n vis Un inger se arata". ("Luceafarul") "Pururi tanar, infasurat in manta-mi"..... ("Oda in metru antic") In poezia "Imparat si proletar" este sugerat conceptul de om-lumina : Ah! - zise unul - spuneti ca-i omul o lumina Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin?" Ideea de lumina revine in "Floare albastra" sub forma metaforei "rauri in soare" , pentru ca in "Scrisoarea I" ideea sa capete alta infatisare sub forma omului de geniu, a "batranului dascal" care are in el "lumina constiintei" . In poemul "Luceafarul" ipostaza de lumina a eroului principal este sugerata prin metafora "mreaja de vapaie". Ipostaza de fulger inseamna deplasare pana la limitele creatiei ("Vedea ca-n ziua cea dintai / Cum izvorau lumine"), dincolo de care - spre a putea penetra constiinta de sine sau sinele suprem sugerat de versul "Jur imprejur de sine" - el ia ipostaza de gand, ca in versul "El zboara gand purtat de dor". Prin ipostaza Hyperion, poetul devine o parte a constiintei universale. Eminescu si-a dorit sa atinga aceasta treapta, unde cuvantul genereaza lumi. Asadar "Luceafarul este o meditatie filozofica de tip romantic asupra conditiei omului de geniu, dar si a dramei omului ca fiinta duala, osciland intre viata si moarte, intre pasiune si renuntare, intre soarta si nemurire. Poezia devine astfel un poem al contrariilor ca semn al universalitatii. Se poate spune pe drept cuvant ca poemul "Luceafarul" este o sinteza a tuturor temelor si motivelor din intreaga creatie eminesciana. Realizarea artistica: Numeroasele variante anterioare formei definitive a "Luceafarului" pun in lumina indelungatul proces de slefuire a poemului in laboratorul de creatie eminescian. Din anii de cautare a cuvantului "ce exprima adevarul", a acelei forme perfecte care sa dea glas profunzimii ideilor, s-a intrupat aceasta creatie absoluta a lui Eminescu, care se dezvaluie in orbitoare sclipiri de imagini, inscriindu-se la loc de frunte intre valorile cele dintai si din totdeauna ale poeziei romanesti si universale.

1. Stilul: a. O prima caracteristica a stilului eminescian este limpezimea clasica, rezultata din renuntarea la podoabele inexpresive, de prisos, la epitetul ornant si metafore, pentru a ajunge la o expresia de precizie uimitoare. - Din studiul variantelor rezulta ca pentru caracterizarea fetei de imparat din primul tablou, Eminescu a incercat o multitudin e de metafore provenite din regnul vegetal, animal sau mineral ("un ghiocel de fata" , "un vlastarel de fata" , "o dalie de fata", "un gangure de fata" , "un canaras de fata" , "un giuvaer de fata". In virtutea acelui instinct poetic selectiv care-l caracteriza, poetul a optat in final pentru forma cea mai simpla de superlativ popular ( "o prea frumoasa fata"), care i s-a parut ca exprima concis frumusetea absoluta a eroinei. - Epitetele provenite din adjective sunt putine. Majoritatea au etimon latin si multe sunt formate cu prefixul "ne-": "nemarginit" , "negrait " , " nemiscator" , "necunoscut" , "nespus", "nemuritor", "ne-ntrerupt" etc. b. O alta caracteristica a stilului o constituie exprimarea gnomica, pentru exprimarea ideilor poetul folosind maxime, precepte morale, sentinte. Majoritatea unitatilor sintactice au capatat - prin condensare caracter de maxime. Aceasta exprimare aforistica se observa mai ales in dialogul Demiurgului cu Hyperion: "Cand valuri afla un mormant, Rasar in urma valuri". ............................................ " Un soare de s-ar stinge-n cer, S-aprinde iarasi soare". ............................................. "Caci toti se nasc spre a muri Si mor spre a se naste". c. O alta caracteristica a stilului o constituie puritatea limbajului. - Aceasta rezulta din folosirea preponderenta a termenilor de origine latina, proveniti din fondul romanesc de cuvinte. Maiestria poetului consta insa in ridicarea acestor termeni simpli, de circulatie curenta in vorbirea poporului, la nebanuite valori de expresie. - De asemenea la aceasta caracteristica mai contribuie si folosirea expresiilor si constructiilor populare de tipul "o prea frumoasa fata", "ii cade draga fata", "arz'o focul!" , "Da' ce vrei, mari, Catalin? / Ia las', catati de treaba!" sau "Daca nu stii, ti-as arata / Din bobi in bobi amorul" etc. - Eminescu a folosit foarte putine neologisme, ( "demon" , "distrasa" , "haos" , "himeric" , "ideal" , "sfera", "palid" , "repaos"), exprimandu-si ideile filozofice intr-o limba curat romaneasca, naturala,

inteligibila pentru oricine. d. O particularitate stilistica remarcabila a acestui poem este muzicalitatea exceptionala a versurilor. Pentru a o obtine Eminescu a folosit doua procedee: - Astfel, manuind cu deosebita arta aliteratia, poetul a folosit maiestrit efectele eufonice ale cuvinelor in cadrul fiecarei unitati sintactice. - Faptul ca Eminescu a folosit o schema prozodica invariabila a contribuit la crearea impresiei de muzicalitate a versurilor. Astfel versurile lapidare, dar grele de sensuri ca niste aforisme, sunt grupate in catrene, cu perioade iambice de 8-7 silabe, ce realizeaza acea "complexitate simpla" de care vorbea G. Calinescu. Masura este de 8-7 silabe, iar ritmul este iambic. Rimele masculine ( cu accent pe ultima silaba) alterneaza permanent cu cele feminine, creand impresia de inaltare si cadere, in perfecta consonanta cu ideea poemului. Atingand perfectiunea sub raportul ideilor, al semnificatiilor si al rostirii poetice, "Luceafarul" este capodopera cu cea mai larga si mai profunda implicare in intreaga noastra cultura nationala, dar cu rezonante apoteotice la nivelul poeziei universale.