Sunteți pe pagina 1din 3

Poemul "Luceafarul" este expresia absoluta,testamentara, pe care o atinge gandirea poetica si

filozofica a lui Eminescu.


Rod al unei indelungate munci de creatie, trecand prin cinci variante
succesive, poezia apare in forma ei definitiva in "Almanahul Societatii academice social-literare " din
Viena, la 1 aprilie 1883.
Izvoarele de inspiratie:
1. Principala sursa de inspiratie a lui Eminescu a fost folclorul.
a. In perioada studiilor berlineze poetul a cunoscut memorialul de calatorie prin Muntenia a
germanului Richard Kunisch, care cuprindea si basmul muntenesc "Fata in gradina de aur".
Basmul povesteste despre o prea frumoasa fata de imparat pe care pentru a o feri de privirile
muritorilor de rand si de ispitele lumii, tatal sau o tine ascunsa intr-un palat construit numai din
marmura, aur, argint si pietre scumpe, intr-o "vale stearpa", unde stanci de paza inconjoara mareata
adancime. Palatul si gradina lui de aur este pazit de un balaur fioros.
Dar vestea despre frumusetea fara seaman a fetei se respandeste repede. Despre ea aude si Florin,
fiul unui imparat, care porneste in cautarea fetei, cu gandul s-o cucereasca.
Dupa un sir de peripetii, acesta reuseste sa ucida balaurul care pazea castelul.
Fata - care privea pe fereastra palatului- este zarita intamplator de un zmeu ce trecea prin apropiere.
Indragostindu-se de ea, zmeul se lasa sa cada din inaltul cerului in palat, unde se metamorfozeaza
de doua ori, luand chipul unui tanar de o rara frumusete. El ii marturiseste fetei iubirea sa si o roaga
sa-l urmeze in tinuturile nemuririi, in
ocean sau pe cer.
Fata refuza si-i cere sa devina muritor, daca vrea sa-l indrageasca.
Intre timp ea se indragosteste de Florin si se lasa rapita de el.
Zmeul pleaca sa obtina conditia de muritor, dar ii vede pe cei doi indragostiti si - ca sa se razbune pravaleste o stanca peste fata, omorand-o. In urma acestei amare experiente, zmeul ramane mai
departe nemuritor in lumea lui din cer.
Basmul ridica deci problema incompatibilitatii dintre lumi, care va apare si in "Floare albastra" si mai
apoi in "Luceafarul".
Intre 1870-1872 Eminescu a tradus si a versificat acest basm popular intr-o creatie originala ce
poarta acelasi titlu: "Fata in gradina de aur".
Aceasta poarta insa amprenta talentului eminescian, fiind patrunsa - cum spunea Perpessicius - "de
spiritul si farmecul lexical si ritmic propriu creatiilor eminesciene".
Plecand de la acest basm popular versificat, intre 1880 si 1883 Eminescu creeaza cele cinci variante
ale "Luceafarului", din care, prin prelucrari succesive, a rezultat varianta definitiva, incredintata
tiparului in 1883.
b. Tot de provenienta folclorica este si motivul zburatorului evidentiat in visul fetei de imparat din
partea I. Ca si zburatorul, Luceafarul se arata fetei de imparat, o determina sa se indragosteasca de
el si apoi dispare.
2. Dar izvoarele folclorice ale "Luceafarului" se impletesc cu altele de natura filozofica.
Intr-un manuscris pastrat in Biblioteca Academiei Romane poetul insusi marturiseste:
" .....germanul Kunisch povesteste legenda luceafarului...

Mi s-a parut ca soarta luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am
dat acest inteles alegoric: daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea
uitarii, pe de alta parte aici, pe pamant, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El
n-are moarte, dar n-are nici noroc."
In dorinta sa de a realiza o alegorie pe tema locului omului de geniu in lume, vazut ca o fiinta solitara
si nefericita, opus - prin structura si destin - omului comun, Eminescu a preluat din filozofia lui
Schopenhauer o serie de antinomii in legatura cu geniul si omul - ca fiinta muritoare, ( aflati in sfere
diferite, dar si intr-o permanenta atractie reciproca ), transformandu-le in simboluri lirice.
Astfel el pune fata in fata inteligenta, ratiunea pura a geniului, obiectivitatea si capacitatea sa de a-si
depasi sfera, aspiratia lui spre cunoastere, puterea de sacrificiu si singuratatea sa - pe de o parte cu instinctualitatea, subiectivitatea, incapacitatea de a-si depasi conditia, dorinta de a fi fericit si
sociabilitatea omului comun.
Eminescu a vazut in Hyperion un personaj complex, un titan care si-a insusit trasaturile proprii
geniului in conceptia lui Schopenhauer.
In indoita nastere a Luceafarului din elementele naturii se simte influenta lui Platon, (care punea la
originea lumii cerul si pamantul), a lui Aristotel sau Hesiod.
De asemenea izolarea lui Hyperion in inaltimile cerului tine de conceptia schopenhauriana despre
geniu.
3. Izvoarele cultural -mitologice nu trebuiesc uitate, caci Eminescu a preluat o serie de motive din
mitologia greaca, indiana si crestina. Aceste mituri sunt transfigurate artistic de Eminescu, interferate
in constructia imaginii Luceafarului, a fetei de imparat sau a Demiurgului. Astfel Luceafarul ca astru
este apropiat de mitul luceafarului de noapte, Luceafarul ca fulger se apropie de mitul Zburatorului,
asa cum apare si la I.H.Radulescu.
Mitul Fecioarei, al lunii, al stelelor-logostele au fost transfigurate artistic in imaginea fetei de imparat.
Mitul genezei i-a servit lui Eminescu pentru a sugera drumul lui Hyperion spre Demiurg.
Hyperion este desprins din mitologia elina, unde era un titan rasculat impotriva cerului.
4. Nu in ultimul rand trebuie amintite izvoarele biografice, fiindca "Luceafarul" izvoraste din
indelungile framantari morale ale poetului si dintr-o amara experienta de viata, Eminescu ridicand
propria-i viata la rangul de simbol. Poetul a introdus in poem o experienta proprie de viata, starea lui
de spirit ca personalitate de geniu.
Pastrand din izvorul folcloric doar cadrul, schema epica, ideea dragostei dintre o pamanteana si o
fiinta nemuritoare, ruga zmeului adresata lui Dumnezeu pentru a-l dezlega de nemurire si refuzul
Demiurgului, care-i arata idila dintre cei doi indragostiti pamanteni, Eminescu a realizat un poem
profund original, lirico-filozofic, in care pulseaza - intr-o expresie desavarsita - lirismul erotic si
filozofic tulburator al poetului.
Prin profunzimea ideilor, particularitatile stilului si viziunea romantica, legatura poemului cu izvorul
sau folcloric se pierde definitiv.
Eminescu renunta la razbunarea zmeului din basmul popular si in locul lui introduce imaginea
astrului nemuritor, care prefigureaza chipul spiritual al poetului.
Pornind de la o fantastica poveste de iubire, el ajunge, in plan alegoric, la drama omului de geniu pe
pamant.
Poemul "Luceafarul" este o stralucita imbinare de elemente ale genului epic, liric si dramatic.

Astfel existenta unui povestitor care nareaza la persoana a III-a povestea Luceafarului si a iubirii
sale, prezenta personajelor si constructia gradata a subiectului, precum si stilul narativ, rezultat din
numarul mare de verbe, sunt elemente ale genului epic.
Pe de alta parte, dialogul este caracteristic genului dramatic.
Dar, cu toata aceasta forma narativ-dramatica, "Luceafarul" este o creatie lirica, datorita faptului ca
personajele si intamplarile sunt simboluri lirice ale sensibilitatii poetului, sintetizand ideile lui
filozofice, schema epica fiind doar cadrul in care aceste idei si atitudini sunt expuse.
Compozitia poemului:
Poem romantic, construit pe tema dramei omului de geniu in lumea comuna si etern indiferenta fata
de aspiratiile sale spre absolut, "Luceafarul" are o constructie antitetica, alternand pe de o parte
planul cosmic cu cel terestru, iar pe de alta - umanul cu fantasticul.
Cele 98 de catrene sunt organizate intr-o succesiune de 4 tablouri, construite pe principiul antitezei
si alegoriei:
-Povestea fantastica de iubire dintre doua fiinte din lumi diferite ( lumea celesta si cea terestra );
- Inceputul idilei dintre Catalina si Catalin;
- Calatoria cosmica a Luceafarului si dialogul sau cu Demiurgul;
- Aspecte ale fericirii omului de rand ca efect al iubirii si revelatia
Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi.
Subiectul:
Hyperion - simbol al superioritatii geniului - se indragosteste de o pamanteanca si este gata sa
renunte la nemurire pentru a-si potoli setea de cunoastere si de iubire.Dar in lumea pamanteasca,
meschina si marginita, tentativa lui devine zadarnica.
Luata cu asalt de Catalin, un pamantean usuratic, fata se indragosteste si fuge cu el in lume,
lasandu-l pentru totdeauna nefericit si neanteles pe Hyperion, care va sfida insa, cu detasare si
mandrie, nimicnicia umana.
Cercetatorii operei eminesciene au dat diverse interpretari acestui poem. Cea mai veche interpretare
ii apartine poetului insusi, care - intr-un manuscris - scria ca i s-a parut ca "soarta luceafarului din
poveste seamana mult cu soarta geniului pe mapant" si de aceea i-a dat urmatorul "inteles alegoric":
"daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui nu scapa de noaptea uitarii.....,aici pe
pamant ....el n-are moarte, dar n-are nici noroc".
Din acest punct de vedere, personajele, relatiile dintre ele devin metafore, simboluri ale conceptiei
eminesciene privitoare la omul de geniu.