Sunteți pe pagina 1din 3

Luceafarul- Mihai Eminescu

Mihai Eminescu apartine Epocii Marilor clasici alaturi de I.L.Caragiale, Ioan Slavici si Ion
Creanga, fiind numit de critica de specialitate “ultimul mare romantic european” opera
eminesciana se incadreaza in romantism.
Creatia sa se constituie din liric, epic, dramaturgie si alte studii si publicistica in revistele
timpului. De catre publicul larg, cititorul de rand, Eminescu este cunoscut mai ales ca poet.
Incadrandu-se in romantism, opera lui trateaza teme specifice: iubirea, natura, filosofia, istoria
cu motivele aferente. Dintre operele reprezentative creatiei sale putem aminti poemul
“Luceafarul”, “Sara pe deal”, “Floare albastra”, “Glosa”, “Scrisorile” etc.

Poemul “Luceafarul” este insipirat dintr-un basm romanesc cules de austriacul Kunisch
intr-una din calatoriile sale in Tara Romaneasca. Acesta se numeste “Fata din gradina de aur” si,
prezinta povestea unei frumoase fete de imparat izolata de tatal ei intr-un castel, de care se
indragosteste un zmeu. Fiind refuzat de tanara domnita, zmeul merge la Demiurg cu scopul de a
cere sa I se ia nemurirea. Cum dorinta ii este respinsa, zmeul se intoarce pe pamant unde o
vede pe fata de-mparat indragostita de un om obisnuit. Furios, zmeul decide sa se razbune prin
viclesug, rasturnand peste fata de-mparat o stanca iar pe tanarul baiat lasandu-l sa moara in
Valea Amintirii.

Acest basm este folosit initial de Eminescu in perioada berlineza cand scrie un poem cu
acelasi nume, modificand insa finalul. Intre 1880 si 1883 poemul este prelucrat in cinci variante
succesive diferite. Ajunge sa fie publicat pentru prima data in Almanahul Societatii Academice
Social-Literare Romania Juna in luna aprilie a anului 1883.

Fiind incadrat in romantism, poemul Luceafarul dezvolta o tema specifica curentului


literar si anume, problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Titlul operei
eminesciene reprezinta in sens denotativ un astru ceresc, iar in sens conotativ iubitul, geniul,
idealul, perfectiunea, cunoasterea si lumea superioara.

Textul este o alegorie pe tema geniului, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile
dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul este o
meditatie asupra conditiei umane ideale.

Din punct de vedere al speciei din care face parte, poemul este incadrat in epic, liric si
dramatic. Schema epica a basmului este prezenta inca de la inceputul poemului, deoarece
acesta se initiaza prin formula de inceput “a fost odata ca-n povesti/ a fost ca niciodata/ din
rude mari imparatesti/ o prea frumoasa fata”, continuand cu evidentierea elementelor
fantastice si anume, metamorfozele si calatoria lui Hyperion. Secventele realizate prin dialog si
dramatismul sentimentelor marcheaza elementele dramatice. Lirismul este sustinut de
expresivitatea limbajului, prezenta elementelor de prozodie, eul liric, cat si de meditatie
filozofica.
Textul este alcatuit din patru planuri, tablouri realizate prin opozitia cosmic-terestru
si, cele doua ipostaze ale cunoasterii omul de geniu si omul comun.

Incipitul poemului se afla sub semnul basmului “A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca
niciodata”, oferind impresia timpului mitic. Portretul fetei de imparat realizat prin versul “O
prea frumoasa fata” sugereaza unicitatea terestra. Ii este propusa o oarecare predispozitie spre
inaltimi astrale datorita comparatiilor care i se ascociaza “Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna
intre stele.”. Urmatoarele cinci strofe ale incipitului reprezinta uvertura al carei spatiu abstract
este umanizat.

Primul tablou al creatiei eminesciene constituie povestea de iubire dintre luceafar si


fata de-mparat. Iubirea se naste lent dintr-o stare de contemplatie intr-un cadru nocturn. Fata
contempla luceafarul de la fereastra dinspre mare a castelului, ceea ce duce apoi la descrierea
unui peisaj deosebit. Iubirea purtata luceafarului de catre tanara domnita simbolizeaza aspiratia
spre absolut a acesteia. La randul sau , luceafarul ajunge sa aiba aceleasi sentimente profunde.
Toate acestea sunt sustinute in text de tema iubirii realizata prin motive specifice: motivul
castelului, al inserarii dar si mitul zburatorului.
Atractia indragostitilor unul pentru celalalt este sugerata de prima chemare, menita sa
scoata in evidenta dorul si puterea sentimentului. Luceafarul se smulge cu greu din sfera sa,
spre a se intrupa prima oara din cer, care reprezinta tatal “Iar cerul este tatal meu” si, din mare,
care este considerata mama acestuia ”Si muma-mea e marea”. Aceasta intrupare este asociata
mitului zeului Neptun. El se metamorfozeaza intr-un tanar cu par de aur moale, “Parea un tanar
voevod/ Cu par de aur moale”, reprezentand ipostaza a ingerului prin antiteza dintre paloarea
fetei si ochii scanteietori “Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara/ Un mort, frumos cu ochii
vii/ Ce scanteie-n afara”.
Desi refuza sa-l urmeze prima data, fata de-mparat il cheama si a doua oara. Acum,
luceafarul renaste din soare ”Si soarele e tatal meu” si noapte “Iar noaptea-mi este muma” ,
metamorfozandu-se intr-un tanar cu parul negru “Un mandru chip se-ncheaga/…/Pe negre
vitele-I de par”, reprezentand ipostaza a demonului prin antiteza dintre bratele albe ca de mort
si scanteierea ochilor “Din negru giulgi se desfasor/Marmoreele brate/…/Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc,himeric”. Luceafarul este refuzat a doua oara si I se cere sa devina
muritor “Tu te coboara pe pamant,/ Fii muritor ca mine”.

Tablul al doilea are in centru idila dintre fata de imparat si pajul Catalin. Aceasta
sugereaza repeziciunea cu care se stabileste o legatura sentimentala intre doua persoane ce
apartin aceleiasi lumi. Apartenenta la aceiasi lumea este sugerata si de asemanarea numelor
celor doi, Catalin si Catalina. Se observa cu usurinta faptul ca portretul lui Catalin este creeat in
antiteza cu cel al luceafarului “Viclean copil de casa/…/Baiat din flori si de pripas/Dar indraznet
cu ochii”. Cei doi formeaza un cuplu norocos, fericit, supus legilor pamantene, desfasurandu-si
idila sub forma unui joc. In ciuda faptului ca accepta iubirea pamanteana, Catalina aspira in
continuare la iubirea ideala pentru luceafar “In veci il voi iubi si-n veci/Va ramanea departe…”.
Aceasta pasiune este determinata si de obstacolul impus de apartenenta la doua lumi diferite.
Tot in acest fragment se poate observa puterea de sacrificiu a omului de geniu, gata sa renunte
la tot pentru idealul sau.
Cel de-al treilea tablou prezinta o lume a visului, justificata prin zborul luceafarului spre
inceputuri “Porni luceafarul. Cresteau/In cer a lui aripe,/Si cai de mii de ani treceau/ In tot
atatea clipe”. Acest fapt reprezinta o incercare dramatica de a-si schimba destinul “-De greul
negrei vecinicii/Parinte, ma dezleaga/…/Dar da-mi o alta soarte/…/Si pentru toate da-mi in
schimb/O ora de iubire…/…/Mi-e sete de repaos” . Prin vocea Demiurgului sunt puse in antiteza
cele doua lumi “Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte/…/Caci toti se nasc
spre a muri/Si mor spre a se naste”. De asemenea este scos in evidenta si faptul ca oamenii nu
sunt capabili sa-si controleze lumea, ei avand doar stele norocoase “Ei doar au stele cu noroc/Si
prigoniri de soarte”. Refuzul Demiurgului este categoric “Dar moartea nu se poate…”, oferindu-I
drept cel mai puternic argument ceea ce se intampla pe pamant “Si pentru cine vrei sa
mori?/Intoarce-te, te-ndreapta/Spre-acel pamant ratacitor/Si vezi ce te asteapta.”

Tabloul al patrulea surprinde din nou idila dintre cei doi pamanteni, intr-un cadru idilic specific
naturii lui Eminescu. Elementele de pastel devin martori activi ai iubirii celor doi. Pentru
luceafar acesta este momentul decisiv, in care intelege superficialitatea muritorilor si cat de
mult sunt ingraditi acestia de destin. Finalul poemului surprinde amaraciunea luceafarului care
pare resemnat in urma pierderii iubitei, constientizand diferenta dintre cele doua lumi “Traind
in cercul vostru stramt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.”.
Poemul Luceafarul este o sinteza a operei poetice eminesciene deoarece armonizeaza
teme si motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic si procedee
artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternitatii sau ale mortii precum si ale temporalitatii
sau vietii.