ESEU – „EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”

de Lucian Blaga

Lucian Blaga a fost eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist,

profesor universitar, academician și diplomat român. În cultura română, acesta
reprezintă cea mai mare personalitate creatoare a secolului XX. Spre deosebire
de contemporanii săi, scriitorul optează pentru modernismul de tip
expresionist. Reprezentativă pentru viziunea expresionistă a filosofului asupra
lumii este creația literară ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", o artă
poetică, ce aparține genului liric și care deschide volumul de debut, ,,Poemele
luminii", apărut în perioada interbelică, în anul 1919.

Modernismul este un curent literar, care se manifestă de la mijlocul

secolului al XIX-lea, în perioada interbelică, până în perioada postbelică a
secolului al XX-lea care apare ca o reacție împotriva tradiționalismului.
Modernismul propriu-zis a fost teoretizat, în critica românească, de către
Eugen Lovinescu, conducătorul cenaclului „Sburătorul” și al revistei cu același
nume. La baza modernismului românesc, teoretizat de Eugen Lovinescu, stau
conceptele de sincronism, de autonomie a esteticului, și de mutație a valorilor
estetice. Cultivarea metaforelor revelatorii reprezintă o trăsătură a
modernismului de tip expresionist. În acest sens, organizarea ideilor poetice se
face în jurul unei imagini realizate prin comparația amplă a elementului
abstract, de ordin spiritual (mister, întuneric, taină, adâncimi), cu un aspect al
lumii materiale (flori, ochi, buze, morminte). O altă trăsătură modernistă o
reprezintă prozodia specifică, fiind sugerată de renunțarea la unele rigori
prozodice. În text se folosește tehnica ingambamentului ce permite
continuarea ideii poetice în următorul vers cu literă mică, fără a ține cont de
regulile clasice și, de asemenea, se remarcă absența strofelor, versurile inegale,
lipsa ritmului şi a rimei, fapt ce dă operei o dinamică modernă.

Titlul operei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este un element

paratextual ce reprezintă o cheie de lectură și creează un orizont de așteptare
cititorului. Are o structură analitică, luând forma unei propoziții enunțiative
care are în centru, ca subiect, pronumele personal de persoana întâi „eu”,
ipostază a unui spirit creator ce-și asumă o condiție insolită în relație cu datele
exterioare ale universului. Prin metafora revelatorie ,,corola de minuni a
lumii", poetul își propune protejarea misterului („nu strivesc”) ca o sursă a
frumosului absolut. Astfel, metafora respectivă alcătuiește universul
totalizator, caracterizat prin armonie, fragilitate (fapt sugerat de substantivul
comun „corola”), frumusețe și perfecțiune.

Una dintre temele principale ale poemului este cunoașterea, eul poetic
folosind un limbaj specific prin care adâncește misterele lumii, nedezvăluindu-
le. Aceasta temă filozofica a poemului este sugerată de metafora „luminii”, ce
indică modul în care individul se raportează la lume, la misterul universal. În
viziunea blagiană, există două tipuri antitetice de cunoaștere: cea paradiziacă și
cea luciferică. Cunoașterea paradiziacă împiedică dezvăluirea misterului, fiind
sugerată de metafora revelatorie „lumina altora”, care face referire la faptul că
omul apelează la rațiune, la instrumentele științei, ale gândirii logice, care nu
sunt adecvate miracolului universal. Cunoașterea luciferică, specifică
sensibilităţii poeţilor, adânceşte misterul, fiind sugerată de metafora
revelatorie „lumina mea”, care intuiește profunzimea și sacralitatea misterului
universal; se apropie de aceste taine prin intuiție, afectivitate, cunoașterea
devenind revelație.

Cea de-a doua temă fundamentală a poeziei este condiția poetului și

relația sa cu lumea, ilustrată de o relație simpatetică. Eul poetic mărturisește
consubstanțialitatea omului cu universul, precum și dorința de protejare sau
chiar de amplificare a acestui mister sacru.

Sub aspect structural, se observă că poezia este constituită din trei

secvenţe. Prima dintre ele conține cinci versuri, reliefând refuzul cunoașterii
paradiziace şi începe cu versul-titlu, cu valoare de incipit, ce pune de la început
în evidență dorinţa poetului de a nu distruge tainele lumii, ale universului în
care trăieşte şi care este alcătuit din elementele specifice
(,,flori", ,,ochi", ,,buze" și ,,morminte"), ce fac referire la natura înconjurătoare,
universul uman, iubirea, dar şi moartea. Astfel, reluarea titlului în incipit
accentuează ideea poetică referitoare la atitudinea protectoare a poetului față
de necunoscut. Pe lângă verbele ,,nu strivesc" şi ,,nu ucid" la forma negativă,
ce desemnează refuzul cunoașterii paradiziace, în această secvenţă apar şi
metaforele ,,calea mea", simbol al creației proprii, ce sugerează asumarea
destinului unic şi ,,cu mintea", circumstanțialul instrumental, simbol al
cunoaşterii paradiziace, ce reprezintă instrumentul prin care individul anulează
misterul universal. Substantivul comun „tainele” descrie conceptul filos al
misterului, iar secvența „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” este un vers
refren, repetându-se pe parcursul textului și reprezintă, totodată, o
enumerație de metonimii, ce proiectează părțile universului care sunt
purtătoare de mistere, care provoacă iubirea și protecția eului liric și, totodată,
atestă sacralitatea lumii. Elementul „flori” este simbol al vegetației, al naturii,
al iubitei, elementul „ochi” desemnează percepția individului asupra
universului, fiind un simbol al cunoașterii, o oglindă a lumii interioare,
elementul „buze” face trimitere către actul creator, cel al sărutului, iar
elementul „morminte” simbolizează moartea.

Cea de-a doua secvenţă este alcătuită din 13 versuri, fiind delimitată prin
conjuncția adversativă „dar" în două enunţuri ample și prezintă, comparativ,
opoziția dintre cele două forme de cunoaştere, paradiziacă şi luciferică,
evidențiate prin metaforele revelatorii ,,lumina altora" și ,,lumina mea", cărora
li se adaugă verbele ,,sugrumă" și ,,sporesc". Astfel, ,,Lumina altora" anulează
vraja, iar ,,lumina mea", a eului liric, îmbogăţeşte misterele lumii. Poetul îşi
compune forța metaforică din radicalismul opiniei despre efectele acestei
„luminii" asupra esenţei universului (,,vraja nepătrunsului ascuns"), care
trebuie lăsată în forma sa originară, de nepătruns și oricum de neînţeles pentru
om. Prin comparația amplă ,,şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu
micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopții/ așa îmbogățesc
și eu întunecata zare..." autorul proiectează ambiguu demersul său creator,
prin apelul la simbolul selenar: razele lunii ,,arată" și ,,ascund" în acelaşi timp,
descoperă ochiului forme difuze şi îndeamnă sufletul la o trăire potențată a
misterului. Structura ,,întunecata zare" este un epitet oximoronic prin care se
sugerează același interval magic dintre văzut şi nevăzut, dintre taină și revelație
în care se plasează poezia. Substantivul comun „fiorii” din hiperbola ,,largi fiori
de sfânt mister" sugerează emoția sacră inerentă actului poetic, care imită la o
scară insignifiantă creaţia divină.

Cea de-a treia parte este constituită dintr-o propoziţie cauzală şi

exprimă, ca o concluzie, ideea că extazul în fața tainelor lumii este posibil
numai prin iubire şi prin relaționare cu întregul univers: ,,căci eu iubesc / şi flori
şi ochi şi buze şi morminte". Versul final reia enumerația metaforică din prima
secvenţă a poeziei, ceea ce conferă o structură circulară discursului liric. Acesta
descrie universul ca o unitate în diversitate, o lume cu aspect sacru, cu
potențial infinit, cu o frumusețe desăvârșită.

Tipul de lirism abordat de Blaga este cel subiectiv, fapt sugerat de

prezența insistentă a pronumelui personal „eu” (o dată in titlu, de cinci ori pe
parcursul operei), lucru ce denotă manifestarea orgolioasă a sinelui. Lirismul
subiectiv este accentuat și de prezența altor verbe si pronume la persoana
întâi, precum: „nu strivesc”, „mea”, „îmbogăţesc” etc.

În ansamblul său, opera literară „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

ipostaziază relația inedită dintre poezie și filosofie ca forme de cunoaștere a
lumii, într-un proces de fericită „contaminare" stilistică și tematică prin care
lirica blagiană dobândeşte un profil inconfundabil, reflexiv şi subiectiv
deopotrivă, ambiguu, dar şi prietenos cu cititorul.