„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

(Lucian Blaga, 1895-1961)

Lucian Blaga este poetul filosof al literaturii române, un artist interbelic de o

deosebită forţă creatoare, capabil să armonizeze în mod inedit dimensiunea
filosofică şi cea lirică, pentru a da un alt sens limbajului poetic.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut,
„Poemele luminii”, publicat în anul 1919 şi este una dintre cele mai cunoscute arte
poetice din literatura română. Crezul poetic blagian evidenţiază primatul cunoşterii
luciferice, în care iubirea mediază actul existenţial şi în care tainele şi misterul
trebuie protejate. Însuşi autorul afima că „există o singură şansă de a lua contact
cu realitatea însăşi, nu prin simţuri, nu prin idee, ci prin punere de probleme, prin
deschidere de mistere ca atare. ”Astfel, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
este o artă poetică ce dezvoltă tema cunoașterii poetice, dar și o meditație asupra
atitudinii față de misterele lumii.
Textul se încadrează în modernismul interbelic prin influențele
expresioniste, noutatea metaforei, ambiguitatea limbajului poetic și inovațiile
prozodice. Dintre influențele expresioniste pe care primul volum blagian le aduce
în peisajul modernist al timpului, se remarcă sentimentul absolutului și vitalismul,
interiorizarea peisajului și tensiunea lirică. Lucian Blaga promovează
metaforizarea limbajului poetic prin intermediul metaforelor revelatorii, ce
dezvoltă o deosebită forță expresivă; provoacă un alt act revelator, deoarece, pe
lângă analogia dintre termeni, are capacitatea de a mai scoate ceva în evidență, un
alt sens. De asemenea, se remarcă, la nivel prozodic, eliberarea de versificația
clasică, prin folosirea versurilor libere și a tehnicii ingambamentului, ce susțin
fluența ideilor poetice și frenezia sentimentelor. Identificat cu o taină sau cu
absolutul, misterul stârnește deopotrivă rațiunea și sufletul, din această dualitate
rezultând două atitudini posibile, teoretizate de Blaga în studiul filosofic „Trilogia
cunoașterii” (1933), dar anticipate în textul „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii”. Este vorba despre cunoașterea paradisiacă, rațională, de tip logic, care
produce diminuarea misterului universului, pe de o parte, și pe de altă parte,
cunoașterea luciferică, de tip intuitiv, afectivă, care amplifică taina lumii. Dacă
prima este la îndemâna fiecărui om, ființă rațională, plămădită cu aspirația de a ști
tot mai mult, a doua este aproape exclusivistă: „Câteodată, datoria noastră în fața
unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l
prefacem într-un mister și mai mare”. Creația este reversul renunțării la absolut, o
răscumpărare a neputinței de a ști totul, o punere în acord a lumii și a sinelui, care
anulează crizele existențiale.
Elementul de paratextualitate se constituie ca o adevărată declaraţie
poetică, este identic cu primul vers şi ilustrează programul poetic blagian, prin
modul categoric de punere în ecuație a celor două viziuni: eul liric, prezent prin
pronumele personal „eu”, și lumea, exprimată printr-o metaforă sintetizatoare, care
se va lămuri ulterior. Simbol al perfecțiunii, corola reprezintă o sinteză a valorii
universal-umane, este relevantă pentru ideea de perfecţiune şi invită la protejarea
misterului, perceput ca o sursă a frumosului absolut.
 Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată sub forma unui
monolog confesiv, cu valenţe expresive şi este alcătuită ca o succesiune de trei
secvențe legate logic între ele, asemenea unui demers argumentativ: primele cinci
versuri constituie ipoteza, următoarele treisprezece alcătuiesc demonstrația, iar
ultimele două versuri conturează concluzia. Cele trei secvențe determină
organizarea structurală a poeziei prin tehnica antitezei dintre cele două modalități
de cunoaștere posibile, ce figurează în poezie prin două metafore revelatorii-
„lumina mea” și „lumina altora”.
Prima secvență elucidează metafora din titlu, gradual, prin altă metaforă
(tainele), apoi printr-o enumerație de metafore: „în flori, în ochi, pe buze, ori
morminte”. Primul și cel de-al doilea verb apar la forma negativă („nu strivesc”,
„nu ucid”), ca semn al respingerii tranșante a cunoașterii paradisiace. Atrage
atenţia repetiţia pronumelui personal, „eu”, prin care se accentuează tonul de
confesiune lirică. Universul apare sub forma unei corole minunate, cu o vrajă
aparte, și cu taine ascunse, deși vizibile: florile reprezintă lumea vegetală cu
misterele ei, gingăşia, puritatea, frumusețea și efemeritatea, ochii sunt simbolul
cunoașterii, al sufletului şi al spiritualităţii, buzele sugerează alte taine, precum
iubirea, senzualitatea și logosul, iar mormintele exprimă marea taină a morții și a
veșniciei, transcenderea. Astfel prezentate, cele patru metafore demonstrează că
universul nu este doar misterios, ci și armonios și profund, o lume de semne și
simboluri cu o forță particulară.
Secvența a doua continuă să prezinte atributele universului. Vraja lui
rămâne irecognoscibilă, idee sugerată prin punerea în succesiune a cinci cuvinte
relativ sinonime: „vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”. Față de
primele două verbe ale textului aflate la forma negativă, metafora „lumina altora” i
se asociază verbului „sugrumă”. Mare parte din secvența mediană stă sub semnul
conjuncției adversative „dar”, prin care se realizează ilustrarea celor două atitudini,
figurate printr-unul și același cuvânt: „lumină”. Lămurirea acestei metafore se face
printr-o comparație amplă a luminii sufletești cu lumina lunii- „și-ntocmai cum cu
razele ei luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții/ așa
îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Dacă „lumina
altora” este una solară, care micșorează și sugrumă vraja universului, „lumina
mea” este nocturnă, crepusculară, cu străluciri tremurătoare, care sporesc misterul.
Efectul protejării misterului este potențarea lui: și tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n
înțelesuri și mai mari/ sub ochii mei”. Ultima structură redă atitudinea subiectului
cunoscător, care se mulțumește să contemple lumea ce-și etalează splendoarea.
Lumina eului liric este una participativă la zonele misterioase ale lumii pe care le
admiră.
Ultima secvență începe cauzal, explicând de ce „nepătrunsul ascuns” nu
trebuie cercetat cu ochiul necruțător al minții, ci înconjurat cu inima. Cunoașterea,
în sens poetic, este, prin exclență, creatoare și afectivă. Pentru păstrarea armoniei
cu universul, la temelia existenței umane trebuie așezată iubirea. Ea devine astfel
instrument de cunoaștere a lumii, și, implicit, principiul generator al creației
poetice.
Limbajul creaţiei blagiene este unul preponderent metaforic şi tinde spre
ambiguizare şi intelectualizarea emoţiei. Imaginarul poetic prin care este
materiaizată ideea poetică se defineşte prin metaforele revelatorii care evidenţiază
genialitatea poetului, remarcându-se structuri plastice inedite, precum: „vraja
nepătrunsului ascuns”, „întunecata zare”, „taina nopţii”.
Elementele prozodice susţin caracterul modernist al operei, prin articularea
versurilor inegale prin tehnica ingambamentului, prin lipsa ritmului, a măsurii şi a
rimei, aspecte care conferă discursului poetic dinamică şi fluidizează ideea poetică,
ilustrând, totdată, libertatea creatoare asumată a poetului.
Arta poetică blagiană ipostaziază relaţia inedită dintre poezie şi filosofie şi
imprimă concepţia conform căreia adevărata cunoaştere este cea care potenţează
misterul, deoarece este singura modalitate de a imita actul divin al creaţiunii
realizat de Marele Anonim.