TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN POEZIA

” Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

de Lucian Blaga

Modernismul este o direcție literară manifestată în perioada interbelică a

cărui trăsături au fost teoretizate de E. Lovinescu și promovate prin intermediul
revistei și cenaclului ” Sburătorul”. Poezia modernă interbelică se caracterizează
prin diversitatea temelor și a motivelor, originalitatea limbajului și a formelor
estetice. În viziunea lui E. Lovinescu modernismul poetic presupune ”
intelectualizarea emoției artistice”, ” magia verbală”, crearea lirismului subiectiv
ca expresie a profunzimilor sufletești și renunțarea la prozodia tradițională.
În contextul sincronizării cu poezia europeană, reprezentanții liricii
interbelice vor cultiva diverse tipuri de modernism. Astfel, L. Blaga scrie o poezie
predominant metaforică filozofică, ilustrând direcția expresionistă. T. Arghezi
propune o poezie a dramelor metaforice și a esteticii urâtului, iar Ion Barbu
redactează o poezie ermetică , pură.
În literatura română, creația lui L. Blaga a ilustrat mai bine expresionismul
prin relația eului creator cu cosmicul, vizionarismul și sentimentul metaforic. În
definiția lui Blaga, noul stil care ” trădează relațiuni cu cosmicul, ilimitatul,
absolutul” se numește expresionism. Curentul literar dezvoltat în perioada 1911 -
1925, expresionismul și ca urmare a contextului social nefast, ca o reacție
împotriva amenințării cu războiul, a alienării omului prin excesul de tehnicism
cărora le corespunde senzația de pierdere în haos. Prin teme precum tentația
absolutului și transcenderea realității , poezia expresionistă poate fi considerată un
neo romantism.
Deși principala vocație a scriitorului este aceea de poet, Blaga este și autorul
unui sistem filozofic, original. În cadrul poeziei interbelice, Blaga reprezintă
modernismul filozofic, deoarece între creația lirică și opera filozofică există o
relație evidentă. În centrul filozofiei blagiene se află conceptul de mister. În
volumul aforistic ” Pietre pentru templul meu”, filozoful definea misterul astfel:
”datoria noastră în fața unui mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de
mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”. Filozofiile lui L. Blaga
teoretizate în volumul ” Cunoașterea luciferică” din ” Trilogia cunoașterii” , două
atitudini față de perceperea universului. Cunoașterea paradisiacă este logică, se
bazează pe gândirea științifică, propunându-și să descifreze misterele lumii.
Cunoașterea luciferică are drept scop îmbogățirea misterelor lumii, și nu
distrugerea lor, cu ajutorul imaginației poetice , al trăirii interioare.
Unul dintre cele mai cunoscute texte blagiene este ” Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii”, poezie ce deschide volumul de debut din 1919, ” Poemele
luminii”. Poezia sintetizează conceptele exprimate de filozoful Blaga , redându-le
într-un limbaj artistic impresionant. Așa cum indică sintagma aleasă pentru titlul
volumului, metafora luminii ca formă de cunoaștere prin iubire este cea mai
importantă cale către definirea poetică a misterelor universului. Poezia se
încadrează în direcția modernistă prin vitalismul lirismului, de sorginte
expresionistă, mai exact prin atitudinea protectoare asumată față de univers. O altă
caracteristică a modernismului expresionist este exacerbarea eului creator.
Prezența pronumelui personal ” eu” în poziție inițială în titlu și în incipit dovedește
dimensiunea confesivă a poeziei, subiectivitatea lirismului este marcată prin
reluarea de 5 ori a pronumelui ” eu”, prin folosirea adjectivului pronominal posesiv
” mea” și a verbului la persoana I ”muncind”, ” întâlnesc”.
Poezia ” Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române interbelice alături de ”Testament ” de T.
Arghezi și ” Joc secund”, de Ion Barbu. Textul este o artă poetică , deoarece
prezintă crezul artistic al lui L. Blaga, concepția despre poezie și menirea artistului
în relație cu misterul cosmic. În această artă poetică modernistă, interesul autorului
este deplasat de la tehnica poetică la relațiile dintre poet – lume și poet – creație.
De asemenea, între planul autorului și cel al eului liric reia aspecte ale filozofiei.
În opinia lui Blaga , rolul poetului este de a potența tainele lumii prin
contemplarea formelor concrete care alcătuiesc universul, iar prin intermediul
poeziei , a mitului și a simbolului, creatorul pătrunde în tainele universului ,
sporindu-le.
Titlul poeziei este amplu , constitui dintr-un enunț ce exprimă atitudinea
polemică, nevoia autodefinirii în raport cu ceilalți. Stilistic , titlul conține ideea
cunoașterii luciferice ( poetice). ”Corola de minuni a lumii” simbolizează imaginea
absolutului , a perfecțiunii, a misterelor universale. Cele două elemente importante
ce deschid și închid titlul , exprimă relația dintre eul liric și un vers, rolul poetului
fiind acela de a contempla și de a adânci tainele lumii.
 Poezia are o temă filozofică : cunoașterea. Cele două metafore revelatorii
”lumina mea”/ ” lumina altora”, fac trimitere la cele două tipuri de cunoaștere
specifice blagiene. Creația poetică în sine este o formă de cunoaștere a universului.
Discursul liric se organizează în jurul unor motive poetice: misterul, lumina,
întunericul, florile, ochii, buzele, mormintele. Laitmotivul ” Lumina” este o
metaforă emblematică a lui Blaga, având ca semnificații cunoașterea și iubirea. De
asemenea , Blaga preia motive din recuzita romantică, pe care le
recontextualizează. Motivul lunii, de exemplu, e folosit ca prin element al
comparației, ce susține atitudinea eului liric de a îmbogăți frumusețea universului.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri organizate în trei secvențe delimitate
prin conectori care imprimă discursului liric , un caracter argumentativ : ” Eu nu
strivesc (…) dar eu/ eu cu lumina mea…/ căci eu iubesc….”.
Prima secvență ( primele 5 versuri) definește cunoașterea poetică în opoziție
cu demersul rațional, caracterizat prin distrugerea misterului. Incipitul poeziei este
o reluare a titlului, fapt ce accentuează ideea deja anunțată în titlu și care va fi
îmbogățită cu noi semnificații. Astfel sensul verbului ” nu strivesc” din titlu se
amplifică prin forma negativă a verbului „ a ucide” ( nu ucid), evidențiind
atitudinea de potențare, de protejare a tainei. O idee poetică în care se reflectă
tema este aceea că eul poetic nu încearcă să cunoască lumea pe cale rațională: ” nu
ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea ”. această sintagmă reprezintă
metaforic un destin portic asumat, din moment ce eul liric este conștient de
menirea pe care o are de a îmbogăți tainele universului prin intermediul creației
literare. Enumerația din finalul secvenței dezvoltă semnificația ” corolei de
minuni” . Astfel , ” florile” simbolizează misterul naturii, cu referire la mijlocul de
tranmsitere al frumosului, al emoției, ”ochii” simbolizează iubirea sau cunoașterea,
perceția exterioară sau interioară asupra lucrurilor, ”buzele” reprezintă misterul
iubirii sau al logosului creator, iar mormintele fac trimitere la misterul trecerii în
lumea de dincolo. Interesant e faptul că ordinea cuvintelor-cheie din enumerația e
stabilită și în funcție de gradul de mister, astfel încât, moartea este, prin
definiție,misterul absolut. După cum se observă, conjuncția disjunctivă ” ori” așază
semnul egalității între simbolurile vieții și ale morții.
A doua secvență lirică ( versurile 6-18) este cea mai extinsă și dezvoltă
relația antitetică dintre cele două tipuri de cunoaștere. În timp ce ” lumina altora” ”
sugrumă”, ”strivește”, ” ucide”, ”lumina mea” se definește prin verbele ”sporesc”,
”îmbogățesc”. Sintgma lumina altora vizează cunoașterea paradisiacă care
sugrumă tainele. La nivel morfologic, pronumele nehotărât în cazul genitiv
evidențiază tocmai atitudinea de respingere a eului liric față de acest tip de
cunoaștere. Prin experimente științifice se distruge vraja nepătrunsului ascuns,
metaforă revelatorie care oate fi pusă în relație cu ideea poetică din versurile
eminesciene din poemul Scrisoarea I: Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era
ascuns.../Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns . Dacă la Eminescu,
lumea era prezentată din perspectivă temporală, în etapa dinaintea genezei propriu-
zise, Blaga se raportează la întreaga lume care stă sub semnul necunoscutului, al
teinei, fiind greu de cuprins în rostirea poetică. Conjuncția adversativă dar
introduce cel mai succint vers din poezie și care accentuează antiteza dintre cele
două modalități de cunoaștere: în timp ce lumina altora distruge misterul pe cale
rațională, eul liric urmărește potențarea tainei e cale artistică: eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină.
O altă secvență poetică este exprimată prin intermediul amplei comparații : ”
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/măreşte şi
mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister/şi tot ce-i neînţeles /se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari”. Așa cum razele
lunii nu au puterea de a anula întunericul, dar sporesc misterul nopții, la fel și
poetul prin creația sa nu poate explica misterul unui lucru , dar il poate îmbogăți.
Termenii comparației sunt aleși din domeniul concretului (luna) și al abstractului
(lumina lunii) prin care se fixează o impresie sau o constatare. Pornind de la acest
procedeu artistic, Eugen Lovinescu îl consideră pe Lucian Blaga ”unul dintre cei
mai originali creatori de imagini din literatura nostră, imagini neprevăzute,
cizelate”. Motiv preluat de la romantici, luna, are o semniifcație diferită, în acord
cu trăsăturile expresioniste ale poeziei: Astfel, luna reprezintă infinitul spre care
tinde creatorul, stabilind o relație directă între planul terestru și planul cosmic.
Luna cu razele ei albe dă impresia de strălucire, de puritate, de intrare în sfera
divină. Altfel spus, misterul este de origine divină, iar poetul dobândește o
ipostază demiurgică. Prin epitetele inversate din sintagma largi fiori de sfânt mister
se insistă pe ideea de amplificare a trăirilor unui artist care vibrează la întregul
univers, transmitând emoția artistică și care privește, asemenea unui demiug lumea
de sus: sub ochii mei. Ceea ce pentru un om de știință este neînțeles, pentru un
artist, neînțelesul este multipicat în neînțelesuri și mai mari, în noi forme de
transmitere a mesajului artistic.
 Finalul poeziei constituie a treia secvență cu rol conclusiv: ” Căci eu
iubesc / și flori…”.La baza cunoașterii luciferice stă iubirea. De altfel, cunoașterea
poetică este atât un act de contemplație cât și de iubire. Verbul a iubi depășește
sensul afectiv, și are în vedere modul de a cunoaște lumea pe cale artistică.
Enumerația din ultimul vers reia în mare parte versul al cincilea din prima
secvență. Conjuncția disjunctivă este înlocuită prin ” și” ( conjuncție copulativă(,
accentuând asupra termerilor ce constituie corola de minuni și care se îmbogățesc
cu noi semnificații. Astfel, florile reprezintă frumusețea creației poetice, ochii-
simbol al imagimilor artistice, buzele dau expresie operei literare, iar mormintele
simbolizează încrederea în faptul că moartea este o continuare a vieții și că omul
muritor va face loc artistului etern, păstrat în conștiința cititorului.
Poezia poate fi analizată și la nivelul relațiilor de opoziție și de simetrie.
Opoziția vizează tipurile de cunoaștere, realizate prin antiteza eu / alții, lumina
mea/ lumina altora, alternarea motivului luminii / întunericului. Simetria constă în
reluarea sintagmei din titlu în incipit și a metaforelor enumerate în prima și ultima
secvență poetică.
Limbajul poetic la care recurge poetul are o mare capacitate expresivă la
fiecare nivel de constituire a mesajului. La nivel semantic se remarcă prezența
temerilor din câmpul tematic al misterului (taine, ne-nțeles, sfânt mister) . La nivel
morfo – sintactic se observă plasarea pronumelui eu în poziție inițială și repetarea
de 6 ori în poezie, fapt ce evidențiază caracterul confesiv. Conjuncția ” și” reluată
în diferite sintagme conferă cursivitate discursului liric. Stilistic, poezia este
organizată în jurul metaforelor și a compoziției ample. La Blaga , comparația
evidențiază un puternic imagism prin asocierea elementului concret cu unul
abstract. Modernismul poeziei se susține și la nivel prozodic, se observă renunțarea
la canonul clasic prin folosirea versurilor libere cu măsură inegală.
În concluzie , tema și viziunea despre lume aparține modernismului prin
viziunea originală asupra relației dintre eul liric și univers și prin inovațiile
stilistice și prozodic. De altfel ” modernismul blagian este înainte de orice metaforă
revelatorie.” ( D. Micu)