Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
- comentariu –

Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, remarcându-se ca

poet, dramaturg şi filosof. El aparţine perioadei interbelice a literaturii, deschizând calea noului
curent literar promovat de Eugen Lovinescu, anume modernismul.
Lucian Blaga publică în anul 1919, în deschiderea primului său volum de poezii,
„Poemele luminii”, poezia modernist – expresionistă „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,
creaţie ce se înscrie în seria artelor poetice moderne din perioada interbelică, alături de
„Testament” de Tudor Arghezi şi de „Joc secund” de Ion Barbu.
Dimensiunea modernistă a textului blagian se evidenţiază tocmai prin caracterul său de
ars poetica. Poezia concentrează un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi
viaţă a poetului, despre menirea artei sale în univers, într-un limbaj care îl particulerizează.
Astfel, autorul vizează relaţia poet – lume şi poet – creaţie.
O altă trăsătură, a modernismului este crearea unui lirism subiectiv ca expresie a
profunzimii sufleteşti. În opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga,
lirismul subiectiv se manifestă prin redarea în manieră lirică a ideilor filosofice integrate în
„Trilogia cunoaşterii”, prin asumarea rolului celui care creează scopul de a potenţa misterele
universului prin contemplaţie şi prin filtrarea lor imaginativă. Imaginarul poetic blagian se
axează astfel pe pătrunderea pe calea imaginaţiei în lumea miturilor şi a simbolurilor omenirii,
sporindu-le misterul şi farmecul, prin iubire.
Titlul poemului este alcătuit din aserţiunea „eu nu strivesc” şi metafora revelatorie
„corola de minuni a lumii”. Pronumele „eu” (repetat, mai apoi, de cinci ori în poezie) evidenţiază
rolul creatorului şi reprezintă o marcă a confesiunii, având influenţe expresioniste. Forma
negativă a verbului („nu strivesc”) potenţează refuzul poetic pentru cunoaşterea paradisiacă, de
tip raţional, autorul fiind adeptul cunoaşterii luciferice, poetice, pentru că, în viziunea sa, rolul
poetului este de a adânci taina unui mister, nu de a o „ucide”. Metafora revelatoare „corola de
minuni a lumii” exprimă atitudinea protectoare a poetului în ceea ce priveşte misterul.
În operă, Lucian Blaga abordează tema condiţiei poetului ca un protector al tainelor.
Misterul este substanţa originară şi esenţială a poeziei: cuvântul originar, iar cuvântul poetic nu
înseamnă, ci sugerează.
Ideea poetică a primei secvenţe este refuzul cunoaşterii paradisiace al cunoaşterii
raţionale prin care misterul este relevat. Atitudinea de revoltă este exprimată prin două negaţii
foarte puternice „nu strivesc” şi „nu ucid”. Eul poetic are conştiinţa unei existenţe integrate unui
orizont al misterului: „Tainele ce le întâlnesc în calea mea”. „Calea”, metaforă a existenţei, se
încadrează în această „corolă” universală, idee de factură expresionistă. Cele patru elemente
simbolice enumerate sunt puncte cardinale pe această corolă şi vor fi definite filosofic drept
„diferenţiale divine”. Ele indică marile teme ale liricii lui Lucian Blaga şi dimensiuni
fundamentale ale lumii şi ale omului. Florile simbolizează natura şi viaţa. Ochii sunt instrument

1
al cunoaşterii. Buzele înseamnă cuvântare, dar sunt şi un simbol al dragostei. Mormintele indică
moartea ca taină ultimă.
Ideea poetică a ultimelor trei secvenţe este evidenţierea antitezei dintre cunoaşterea
poetică („lumina mea”), înţeleasă ca formă de amplificare a misterului şi cunoaşterea raţională
(„lumina altora”), formă de distrugere al tainelor. Pronumele nehotărât cu formă de plural are
semnificaţii antitetice faţă de pronumele „eu” şi sugerează o majoritate amorfă. Verbul
„sugrumă” întregeşte triada lexemelor cu semnificaţie negativă şi stabileşte puterea distructivă a
cunoaşterii „cu mintea”.
Comparaţia amplă, aşezată între linii de pauză, oferă o explicaţie asupra modalităţii
poetice de a contempla universul. Demersul poetic este asemănat cu efectul de semiobscuritate
produs de lună, o sursă a misterului. Astrul nocturn amplifică taina nopţii, în acelaşi fel în care
creatorul sporeşte misterele universului. Verbele prin care e definită acţiunea sa, „sporesc” şi
„îmbogăţesc” au rolul de a reda amplificarea superlativă a tainei, pe care o transformă în mod
creator în „ne-nţelesuri şi mai mari”, sub ocrotirea „luminii” luciferice, în comparaţie cu „lumina
altora” care „ucidea” sau „sugruma”.
Cele două versuri care încheie crezul poetic blagian sunt o confirmare a actului creator ca
act de iubire. Cele patru motive – simbol se află, de această dată, însoţite de adverbul „şi” cu
efect cumulativ. Scopul repetării acestui adverb este de a sublinia aspectul asimilator şi integrator
al cunoaşterii prin poezie.
Opera se remarcă prin inovaţia formală de factură modernistă, prin care se renunţă la
elementele tradiţionale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Poezia este alcătuită din
20 de versuri, alternând versuri scurte cu versuri lungi. Lucian Blaga foloseşte versul liber, cu
măsură variabilă şi ritm interior. Se remarcă şi utilizarea tehnicii ingambamentului la nivel
prozodic, care permite o mai mare libertate de exprimare a ideilor şi de construire a unor imagini
artistice reprezentative.
Astfel, opera Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga se încadrează în
modernism prin caracterul său de ars poetica şi prin utilizarea lirismului subiectiv ca modalitate
de exprimare a profunzimii sufleteşti. Poezia devine o formă de cunoaştere care sporeşte
frumuseţea lumii şi este, totodată, o formă de iubire a ei. Criticul literar Eugen Lovinescu afirmă
că Lucian Blaga este „unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”.