Eu nu strivesc corola de minuni

a lumii
An 1919

Autor Lucian Blaga

Curent literar Modernism

Gen Liric

Specie Artă poetică Poezie

Context
„Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a
cunoscut literatura română de până acum: imagini neașteptate și profund
poetice.” Eugen Lovinescu) Alături de Ion Barbu și de Tudor Arghezi, Lucian
Blaga realizează o creație literară încadrată esteticii moderniste. Poet și filozof,
Lucian Blaga este unul dintre reprezentanții de seamă ai modernismului
interbelic, însă creația sa se află la interferența dintre simbolism, tradiționalism,
modernism și expresionism. Spirit emblematic al culturii noastre, Lucian Blaga
deschide orizonturile poetice ale modernismului, fiind considerat totodată
singurul poet-filozof al literaturii noastre.
Personalitate complexă, Blaga este creatorul unui sistem filozofic în centrul
căruia se află noțiunea de mister. Concentrat asupra problemei cunoașterii,
Lucian Blaga introduce două tipuri de cunoaștere: cunoașterea luciferică,
poetică, de adâncire a misterelor universale, respectiv cunoașterea
paradiziacă, rațională, de intuire și descifrare a tainelor universale. Opțiunea
scriitorului se îndreaptă spre cunoașterea luciferică, din perspectiva artistului.
La rândul ei, cunoașterea se articulează prin două tipuri de metafore:
plasticizante și revelatorii, Blaga exprimându-și adeziunea pentru metaforele
revelatorii generatoare de valențe poetice neobișnuite.

Încadrare
Modernismul este curentul literar-artistic apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea
și dezvoltat în prima jumătate a secolului XX, având în centru încercarea de

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 1

 inovare atât la nivel formal, cât și la nivel tematic. Poezia modernistă aduce în
prim-plan introducerea artelor poetice, a esteticii urâtului, ambiguitatea,
cultivarea metaforelor inedite și mai ales abandonarea elementelor de
versificație.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut

intitulat „Poemele luminii”, ce a fost publicat în anul 1919, fiind o artă poetică
modernă care deplasează accentul de pe tehnica poetică pe relația poet-lume,
poet-cititor, poet-creație. În plus, este o definire a celor două tipuri de
cunoaștere denumite metaforic „lumina mea”, pentru cunoașterea luciferică,
respectiv „lumina altora”, pentru cunoașterea paradiziacă.

O particularitate ce permite încadrarea operei în estetica modernismului poetic

o constituie caracterul de artă poetică. Pornind de la sistemul filozofic propriu,
scrierea iliustrează crezul poetic blagian în deplină armonie cu artistul, creator
de frumos și de mistere. De-a lungul celor două zeci de versuri, scriitorul își
exprimă opțiunea pentru cunoașterea luciferică de ocrotire și de adâncire a
misterelor. Fiind un text programatic, poezia lasă să se întrevadă stilul
inconfundabil al unui scriitor preocupat de ființa umană în toată complexitatea
ei. Ca poet, Lucian Blaga își justifică opțiunea pentru cunoașterea luciferică în
volumul de aforisme „Pietre pentru templul meu”: „Câteodată, datoria noastră
în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult,
încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”.

O altă particularitate a modernismului evidențiată în opera „Eu nu strivesc

corola de minuni a lumii” o constituie abandonarea elementelor prozodice
tradiționale. Textul este eliberat de versificația tradițională, întrucât nu are o
împărțire strofică, versurile libere îminându-se armonios cu măsura inegală. În
plus, Blaga valorifică tehnica ingambamentului, deoarece prioritară este
exprimarea gândurilor și mai puțin nivelul formal al creației. Arta nu trebuie
îngrădită în niciun fel, ci dimpotrivă, să ofere frâu liber imaginației.

În esență, poezia blagiană este o meditație filozofică și o confesiune elegiacă

pe tema cunoașterii, înfățișând atitudinea poetică în fața marilor taine ale
universului.

Temă
Cunoașterea, ce poate fi realizată cu adevărat numai prin intermediul iubirii, se
impune ca temă dominantă a operei și este desemnată de metafora „lumina”,
care ia o formă duală și contrastantă, „lumina mea” și „lumina altora”,

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 2

 reflectând supremația sentimentelor în defavoarea logicii ce doar limitează
orizonturile vaste ale simțirilor.

La nivel formal, poezia cuprinde trei secvențe lirice. Prima secvență, alcătuită
din primele cinci versuri, exprimă refuzul cunoașterii logice, raționale. A doua
secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție specifice
celor două tipuri de cunoaștere. Ultima secvență o constituie versurile finale, cu
valoare concluzivă, motivând prin iubire relația poetului cu esența misterioasă a
universului.

Secvențe semnificative
O secvență semnificativă pentru tema textului o constituie secvența întâi,
însumând primele cinci versuri. Rostirea blagiană se întemeiază pe un scenariu
al călătoriei inițiatice, pe parcursul căreia eul poetic are revelația unor
întruchipări concrete ale miracolelor vieții pe care încearcă să nu le destrame
pe cale rațională: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu
mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori
morminte”.

Enumerația are o puternică încărcătură afectivă. „Florile” evocă frumusețea

lumii vegetale, gingășia, sensibilitatea, viața și tainele ei. „Ochii” se asociază
cunoașterii, deschiderii spirituale spre tot ce înconjoară ființa. Simbolul
„buzelor” se asociază atât cuvântului, cât și iubirii, iar „mormintele” reprezintă
taina morții. Astfel, ultimul vers al secvenței însumează metafore care compun
misterul universal.

Secvența a II-a, mai amplă se concentrează în jurul relației de opoziție „lumina

mea”-„lumina altora”. Pentru a reda puterea creatorului de a spori misterul
universului, Blaga introduce o amplă comparație cu lumina selenară. Conjuncția
adversativă „dar” pune în opoziție cele două tipuri de cunoaștere. Astfel, în
timp ce artistul promovează misterul: „dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină”, adepții cunoașterii paradiziace deslușesc pe cale rațională,
agresivă tainele universale: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric”.

Titlu
Titlul este elementul paratextual care orientează cititorul în mesajul textului
poetic. Acesta este alcătuit dintr-un enunț declarativ, ce reflectă atitudinea
unui eu poetic care își asumă destinul creator. Construcție analitică, verbală,
titlul desemnează atitudinea de protejare a tainelor universului, de acceptare a

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 3

 cunoașterii luciferice. Mai mult, formele verbale și pronominale „Eu nu strivesc”
amplifică subiectivitatea discursului liric. Metafora „corola de minuni a lumii”
reliefează universul aflat sub amprenta perfecțiunii, pe care eul poetic se
străduiește să îl protejeze.

Incipit și final
Relația incipit-final enunță și justifică atitudinea poetică de ocrotire a
universului. Întreaga poezie poate fi redusă la versul din incipit și la ultimele
două versuri: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” „căci eu iubesc/ și flori
și ochi și buze și morminte”.
Incipitul este o reluare a titlului accentuând opțiunea poetului pentru protejarea
tainei prin creație. Finalul are rol concluziv, deoarece justifică pe cale afectivă
relația eu poetic-univers. Enumerația din final reface unitatea corolei de minuni
a lumii, înlocuind prepozițiile „în” și „pe” cu o conjuncție utilizată cu valoare
adverbială - „și”. Iubirea devine astfel instrumentul de cunoaștere a tainelor
lumii, realizându-se o armonie perfectă între eul liric și univers.

Concluzie
În concluzie, poezia se constituie într-o adevărată artă poetică, scriitorul
considerând creația un act de revelare a universului văzut asemenea unei
„corole de minuni”. Așezată în fruntea volumului de debut, poezia sintetizează
crezul poetic blagian potrivit căruia misterul este esența creației și a
universului.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 4