Balaban Doroteea

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI

A LUMII, de Lucian Blaga
ESEU

Lucian Blaga este un reprezentant de seamă a perioadei interbelice a literaturii

române. Acesta este o personalitate de tip enciclopedic, care se remarcă ca poet,
dramaturg și filosof. Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide
volumul de debut intitulat “Poemele lumii”, apărut în 1919, care sintetizează concepte
filosofice blagiene, redate într-un limbaj artistic impresionant.
Modernismul este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea care
promovează “o estetică a sincerității”, având la bază conceptul inovației, fiind
împotriva tradiționalismului.
Poezia se încadrează în estetica modernistă prin prezența ambiguității limbajului, a
unui discurs liric confesiv de tip subiectiv, a motivelor literare specifice, a
ingambamentului, a elementelor expresioniste și a încălcării regulilor prozodice.
Limbajul se remarcă prin frecvența cuvântului din câmpul lexical al misterului
(“minuni”, “taină”, “ne-nețeles”), acesta fiind expresiv, metaforic, oferind astfel
textului ambiguitate. De asemenea, este prezent ingambamentul, un procedeu de
versificație prin care o idee poetică se continuă în versul următor, fără a fi marcată de
vreo pauză.
Tema scriiturii are în centru dorința poetului de a cunoaște tainele universului, prin
iubire (“căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”).
Ca specie literară, opera lirică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă
poetică, o creație în care autorul își exprimă, într-o manieră unică, viziunea despre
lume, viață, despre misiunea poetului și despre rolul creației sale. Pentru Blaga în
centrul Universului e plasată noțiunea de mister, asupra căreia se exercită 2 tipuri de
cunoaștere: cea paradisiacă, logică, rațională, care dezleagă misterul, specifică fiind
omului obișnuit și cunoașterea luciferică, irațională care potențează misterul, specifică
artistului. Așadar, Blaga optează pentru al doilea tip de cunoaștere, în concepția sa
poezia fiind revelatoare de mister, iar rolul poetului e de a fi liantul dintre realitate și
lumea tainelor.
 Titlul este analitic, format fiind dintr-o metaforă, care sintetizează artistic
cunoașterea luciferică. Mărcile subiectivității deschid poemul blagian prin prezența
verbului și a pronumelui de persoana I singular “Eu nu strivesc”, ceea ce conferă
textului conotații expresioniste. Misterul, simbolizat de “corola de minuni”, sugerează
echilibrul perfect al Universului, iar poetul refuză să dezlege taina acestor minuni pe
cale rațională.
Eul liric se află în ipostaza creatorului și își exprimă trăirile în antiteză cu “ceilalți”,
prin exacerbarea eului. Acesta oferă poeziei o structură inedită, care nu respectă
rigorile clasice ale prozodiei, textul fiind alcătuit din 20 de versuri cu măsură variabilă,
vers liber și ritm interior.
Discursul liric este unul subiectiv, de tip confesiv care se conturează în trei secvențe
poetice, centrate pe ideea că întreaga creație a Universului este un mister, pe care
poetul nu își dorește să-l elucideze pe cale logică, ci prin intermediul cunoașterii
luciferice.
Prima secvență poetică debutează cu o reluare a titlului, îmbogățit cu noi
semnificații. Verbele la formă negativă (“nu strivesc”, “nu ucid”) evidențiază atitudinea
protectoare a poetului în raport cu taina, misterul. Metafora “calea mea”, sugerează
drumul vieții presărat cu miracole: “flori” care semnifică viață și frumusețe, “ochi”
care se referă la cunoaștere, “buze” la iubire și rostire, iar “ morminte” la etapa finală a
vieții, moartea.
A doua secvență poetică explică dubla antiteză “eu”- alții, “lumina mea”- “lumina
altora”. Cunoașterea umană, adică “lumina altora” distruge misterul sugerat prin
metafora “vraja nepătrunsului ascuns”, deoarece rațiunea este dăunătoare și suprimă
farmecul universal. Pe de altă parte, însă, cunoașterea luciferică, introdusă prin
conjuncția adversativă “dar”, definește individualitatea poetului, specifică celui care
sporește taina lumii (“Lumina altora\ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns\ dar eu,\ eu
cu lumina mea sporesc a lumii taină”). Demersul poetic se aseamănă cu efectul de
semiobscuritate produs de lună (“și-ntocmai cum cu razele ei luna\ nu micșorează, ci
tremurătoare\ măreșete și mai tare taina nopții”), văzută ca o sursă a misterului, astefel
astrul nocturn aamplifică taina întunericului, la fel cum creatorul sporește misterele
Universului (“așa îmbogățesc și eu întunecata zare\ cu largi fiori de sfânt mister\ și tot
ce-i ne-nețeles\ se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari\ sub ochii mei”).
Ultima secvență lirică are rolul unei concluzii explicative, introdusă prin conjuncția
subordonatoare “căci” și reia versurile cheie ale poeziei: “ căci eu iubesc\ și flori și
ochi și buze și morminte”. Așadar, în concepția blagiană, a potența misterul înseamnă a
îl iubi și a te bucura de tainele Universului.
În concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” e un text
reprezentativ pentru lirica modernistă, atât prin tema abordată cât și prin viziunea
subiectivă asupra lumii și intelectualizarea emoției, Lucian Blaga, reușind astfel să
ofere .prin lirica sa, o imagine originală a literaturii românești.