Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

- Lucian Blaga -

Modernismul este o tendință generală care se manifestă în literatura și arta universală,

începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până după cel de-al Doilea Război Mondial.
Modernitatea se definește ca o atitudine progresistă, caracteristică fiecărei epoci culturale asigurând
vitalitatea spiritului creator uman, în consens cu socialul și ideologicul.

Trăsăturile modernismului au fost teoretizate și promovate în spațiul românesc de către

Eugen Lovinescu, prin intermediului revistei și al cenaclului ”Sburătorul”. Această orientare artistică
promovează înnoirea literaturii prin desprinderea de trecut și crearea unei modalități inovatoare de
exprimare. În ceea ce privește poezia, sunt creeate următoarele deziderate: crearea unui lirism
subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea
limbajului evidențiată prin noutatea metaforei revelatorii și plasticizante, intelectualizarea emoției,
înnoirea prozodiei (versul liber și ingabamentul).

Lucian Blaga se evidenţiază în rândul scriitorilor români prin capacitatea de a-şi crea propriul
sistem filozofic, transpunând liric concepte originale. O particularitate a creației sale este faptul că, în
centrul universului, el plasează noţiunea de mister, asupra căreia se aplică două tipuri de cunoaştere:
paradisiacă (fundamentată pe raţionamente logice) şi luciferică (de natură intuitivă, poetică).

Poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" deschide primul volum blagian, "Poemele
luminii", publicat în 1919, în care se sintetizează crezul artistic al autorului, având rol de manifest
literar, realizat însă cu mijloace poetice. Opera supusă analizei este o artă poetică, întrucât scriitorul
îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, menirea literaturii, rolul artistului în societate.

Opera aparține modernismului expresionist datorită particularităților acestui curent regăsite

în text: tema şi motivele abordate, ambiguitatea şi intelectualizarea limbajului, noutatea metaforei
(atât plasticizantă, cât şi revelatorie) şi înnoirea prozodiei (versul liber şi tehnica ingambamentului),
preocuparea pentru esențe, prezentarea misterului universal ca sens al existenței.

O primă trăsătură a modernismului prezentă în creația de față este exacerbarea instanței

poetice. Autorul pune în centrul discursului liric imaginea eului redată prin mărcile subiectivității:
pronume personale la persoana I („eu”), adjective pronominale posesive („meu”, „mea”) și verbe la
persoana I („nu strivesc”). De asemenea, incipitul operei se află sub semnul pronumelui personal
„eu”, realizându-se o raportare directă a instanței poetice la misterele universului. În acest fel,
scriitorul centrează atenția asupra propriei perspective, asupra cunoașterii, atribuindu-i cinci verbe la
persoana I singular („nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogățesc”, „iubesc”), în timp ce acțiunilor
celorlalți le asociază un singur verb („sugrumă”), pentru a defini cunoașterea paradisiacă. A doua
trăsătură ce permite încadrarea operei în modernism, regăsită la nivel prozodic, este utilizarea
tehnicii ingambamentului, ce constă în formularea cu majusculă în incipitul poemului și scrierea
versurilor următoare cu literă mică, marcând continuitatea ideii poetice. În prima secvență, autorul își
definește atitudinea față de mister, în timp ce, în cea de-a doua, prezintă opoziția dintre cele două
tipuri de cunoaștere. Totodată, prin această tehnică, poetul accentuează cuvintele cheie ale creației
prin versuri scurte („Eu nu ucid… lumina altora sugrumă… , dar eu… iubesc”). Versurile au măsură
inegală și se grupează în trei secvențe lirice, fără strofe și rime. Versul liber presupune existența unui
ritm interior și constituie un element de modernitate.

Tema poeziei ilustrează condiția creatorului în raport cu propriul univers liric, concepția
acestuia despre cunoaștere și creație. Autorul afirmă că secole de-a rândul, filozofii au căutat să
descifreze pe cale rațională secretele lumii, având ca efect reducerea misterului. Rolul poetului nu
este acela de a descifra, ci de a spori, prin creație, tainele universului.

Prima secvență relevantă pentru tema poeziei este antiteza între două tipuri de cunoaștere
redată prin metaforele: “lumina mea” și “lumina altora”. Celor două concepte le corespund verbe
antonimice: ”eu cu lumina mea sporesc”, ”lumina altora sugrumă”. Cunoașterea paradisiacă,
rațională, reduce misterul, dar nu îl elucidează pentru că se opune “bariera marelui Anonim” (cenzura
transcendentă ce nu permite dezvăluirea completă a secretelor). Efectul distructiv asupra tainei este
sugerat prin metafore plasticizante ca “sugrumă vraja nepătrunsului ascuns“, evidențiind faptul că
omul ucide “cu mintea tainele”. Cunoașterea luciferică separă orice concept într-o parte care se
revelează, supusă contemplării poetice și o parte care se ascunde dincolo de cunoaștere, enigma.
Blaga este numit poet transcendental, deoarece amplifică necunoscutul cu ajutorul metaforelor
revelatorii. Enumerația “în flori, în ochi, pe buze ori morminte” detaliază imaginea corolei de minuni a
lumii, fiecare termen reprezentând un mister. Ochiul devine “izvorul nopții”, florile simbolizează arta,
sensibilitatea, buzele redau ideea comunicării semnificative, iar mormintele întruchipează ceea ce se
află de dincolo de “marea trecere prin lumină”.

O altă secvență semnificativă pentru temă o reprezintă comparația amplă a cunoașterii

poetice cu luna ce “mărește…taina nopții”. Poetul îmbogățește “întunecata zare” adăugând emoție și
frumusețe prin potențarea misterului: ”căci tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari”.
Blaga compară efectul luminii selenare cu iluminarea artistică a lumii prin poezie. „Lumina lunii” nu
risipește întunericul nopții, ci sporește enigma, prin amplificarea umbrelor. Artistul și lumina au
aceeași menire: de a crea un univers neclar, în care toate elementele devin interpretabile. De fapt,
poezia nu explică, ci sugerează, adică „îmbogățește” „corola de minuni a lumii”, prin simboluri care
fac posibile diverse interpretări, amplificând emoția receptării. Metafora cuprinsă în versul „cu largi
fiori de sfânt mister” sugerează vibrațiile sufletului poetului.

Titlul operei este un element paratextual ce anticipează tema cunoașterii, alcătuit dintr-o
propoziție dezvoltată. Subiectul acesteia este pronumele de persoana I, eu, marcă a eului poetic ce
anticipează lirismul subiectiv, dar și caracterul de artă poetică. Verbul la forma negativă (nu strivesc)
atribuie eului o atitudine de protejare a tainelor lumii, redate prin metafora revelatorie “corola de
minuni”. Corola, simbolul perfecțiunii, presupune totalitatea petalelor unor flori, iar sensul conotativ
sugerează totalitatea elementelor lumii văzute ca obiecte ale cunoașterii luciferice, minuni sau
mistere, supuse contemplării poetice.
 Un alt element de limbaj care susține tema textului este prezența figurilor semantice, care
marchează limbajul expresiv folosit de autor. El evidențiază metafora revelatorie „corola de minuni”
ca simbol al misterelor universului, regăsită în titlu și în primul vers, respectiv explicitată în finalul
operei prin enumerarea a diferite tipuri de enigme. Aceeași imagine a tainei este redată în text și prin
metafore plasticizante, precum „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric” și, de
asemenea, prin epitetul în inversiune „întunecata zare”, amplificând caracterul criptic al misterului. În
ultimul vers putem remarca enumerația „și flori și ochi și buze și morminte” ce redă câteva din
secretele lumii prin termenii enumerației: viața, sufletul, iubirea și, respectiv, moartea. Mai mult,
prezența adverbului de întărire „și” exprimă ideea de egalitate a misterelor și, implicit, dorința de
abordare globală a lor.

Opera lui Lucian Blaga evidenţiază într-o manieră originală cele două modalități de abordare a
misterului existenţei, poetul blamându-i pe cei ce-şi doresc să cunoască absolutul că "strivesc corola
de minuni a lumii", evidenţiind imposibilitatea fiinţei umane de a fi atotcunoscătoare. Acesta
evidenţiază faptul că fascinaţia vieţii provine din adâncirea neştiutului, prin contemplare artistică, pe
care scriitorul trebuie să o manifeste în vederea desăvârşirii actului creaţiei.

În concluzie opera "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga este o artă poetică
ce aparține modernismului printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea
asupra lumii, intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica poetică
şi înnoirea prozodică.