Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

De Lucian Blaga

Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un
curent literar
Teoretizat de istoricul și criticul literar Eugen Lovinescu, modernismul românesc
marchează sincronizarea plenară a literaturii române cu literatura europeană, determinată
de ,,spiritul veacului” (Saeculum) și de principiul de progres. Lirica modernistă se definește cu
precădere prin cultivarea unei poezii filozofice, de meditație estetică (artele poetice) și
existențială, prin înnoirea tematicii, a viziunii și a limbajului poetic, prin inovarea sintaxei
poetice, prin diversificarea registrelor stilistice și a elementelor de versificație (, tehnica
ingambamentului, versul liber). Trinitatea lirică modernistă este reprezentată de Tudor Arghezi,
Lucian Blaga și Ion Barbu. Cei trei mari poeți aparțin prin consens mișcării moderniste, însă îi
deosebește modul de raportare la tradiție. Astfel, Tudor Arghezi, poetul meșteșugar (,,poeta
faber”), ilustrează modernismul clasic, el realizând o sinteză între tradiție și inovație. Lucian
Blaga, filosoful –poet și poetul -filozof, reprezintă modernismul cu substrat metafizic, de
orientare expresionistă. Ion Barbu, poetul matematician, se încadrează în modernismul extrem,
cultivând poezia ermetică. Nota distinctivă a modernismului lui Lucian Blaga provine din
dublarea gândirii poetice de gândirea filozofică. Astfel, cunoașterea și creația sunt marile
teme ale liricii filozofice blagiene. Reprezentativă este poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii’’ care inaugurează volumul de debut al autorului ,,Poemele luminii’’, 1919. Se
încadrează în seria artelor poetice interbelice, alături de „Joc secund” de Ion Barbu și
„Testament” de Tudor Arghezi.
Mai întâi, ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ este o artă poetică modernistă
explicită, în care poetul își exprimă într-o manieră inedită concepția despre sensurile
cunoașterii, despre relația creatorului cu universul și despre mijloacele de care dispune spre a-și
îndeplini vocația și menirea. Atât în centrul poeziei, cât și în centrul sistemului filozofic al lui
Blaga se află conceptul de mister. Pentru poetul din Lancrăm lumea este o imensă și perpetuă
taină. Făptura umană ființează într-un orizont al misterului care, în esență, rămâne. Omul
năzuiește să reveleze misterele protejate de Marele Anonim care instituie ,,cenzura
1
transcendentă”, împiedicând revelarea lor ultimă. Potrivit lui Lucian Blaga, menirea poetului
este să amplifice tainele, așa cum mărturisește în volumul de aforisme ,,Pietre pentru
templul meu’’ (1919): ,,Câteodată datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”. Astfel,
poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ este o ,,ars poetica”, dar și o ,,ars
philosophica’’ relevante pentru trăirea ființei umane în orizontul misterului.
Această creație este o meditație lirică asupra cunoașterii marilor taine ale Universului și
ilustrează cele două concepte filosofice definite de Blaga și în lucrarea sa filosofică „Trilogia
cunoașterii”. În viziunea lui Blaga există două tipuri de cunoaștere: cea paradisiacă, logică,
analitică, rațională, ce reduce misterele, dar este insuficientă pentru a sonda infinitul, și cea
luciferică, poetică, revelatorie, ce urmărește potențarea și adâncirea misterelor. Poetul optează
pentru cunoașterea luciferică, pentru trăirea în „orizontul misterului” a cărui descifrare se
realizează prin revelație.
Poezia se încadrează în modernism prin lirismul subiectiv( repetarea pronumele
personal "eu" de 6 ori), ca expresie a profunzimilor sufletești, ambiguitatea limbajului
( utilizarea metaforei plasticizante "calea mes","lumina altora" și revelatorii"corola de minumi
a lumii") și inovația formală (organizare astrofică și tehnica ingambamentului) și prin
dublarea discursului liric cu un plan filozofic secundar. Relația poet-lume și poet-creație
evidențiază și încadrarea în expresionism prin exacerbarea eului creator și relația cu cosmosul
prin sentimentul absolutului și vizionarism, prin spiritualizarea peisajului și viziunea lirică.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Poemul este o artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al autorului,
enunțarea temelor fundamentale ale operei, precum și prin specificarea relației poet-lume, poet-
poezie, poet-cunoaștere. Ideea centrală este aceea că poezia transfigurează misterul, nu îl
reduce, iar eul liric își asumă acest mister până la a deveni parte din universul său interior.
Temele sunt cunoașterea artă fundamentală, artă poetică, poezie programatică, creația,
condiția poetului . Tema creației este dezvoltată în primele două secvențe poetice , urmate de
concluzia ultimelor două versuri care pot constitui în sine o a treia secvență. În viziunea
blagiană, cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire.(crezul blagian)
Prima secvență debutează prin reluarea titlului, fiind accentuată astfel atitudinea poetică
de protejare a misterului susținută prin verbele la formă negativă („nu strivesc”, „nu ucid”) ce

2
insinuează efectele devastatoare ale cunoașterii paradisiace. Verbele se asociază metaforei
plasticizante „calea mea”, ce sugerează destinul poetic asumat de protejare a misterului,
evidențiat și prin cele patru metafore revelatorii. Florile semnifică frumusețea naturii, nașterea,
sensibilitatea, simbolizând prima treaptă a cunoașterii, cea senzorială. Ochii relevă cunoașterea
contemplativă, simbolizând spațiul întâlnirii dintre eu și lume, adică deschiderea Universului
interior spre exterior. Buzele desemnează cunoașterea prin rostirea cuvintelor, prin eros, iar
mormintele cunoașterea prin asumarea tradițiilor, prin legătura cu strămoșii, ultima experiență a
existenței, moartea. Încă din prima secvență simbolul central, misterul, este susținut printr-o
serie metaforică: „corola de minuni a lumii”, „tainele” și cele patru metafore din enumerația
finală „flori, ochi, buze și morminte”.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unei relații de opoziție: „eu-alții”,
„lumina mea-lumina altora”. Metafora luminii, emblematică pentru prima etapă a creației
blagiene, sugerează cunoașterea. Aceasta este asociată celor două metafore, susținută de două
serii verbale antitetice: „lumina altora”, „sugrumă (vraja)”, „strivește”, „ucide”, „nu sporește”,
„micșorează”, „nu iubește”. A doua serie „lumina mea”, „sporesc”, „mărește”, „îmbogățesc”,
„iubesc” în opoziție cu „nu ucid”. Verbele la timpul prezent (prezentul etern și prezentul
gnomic), dispuse în serii antonimice, afirmative și negative, plasează eul poetic într-o relație
definită printr-o amplă comparație cu „lumina lumii”. Așa cum cadrul nocturn amplifică taina
nopții, în același fel creatorul sporește misterele Universului „și tot ce-i neînțeles se schimbă-n
neînțelesuri și mai mari sub ochii mei”.
Finalul poeziei constituie a treia secvență, cu rol concluziv, deși este exprimată prin
raportul de cauzalitate („căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.”). Cunoașterea
poetică este un act de contemplație („tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și mai mari sub
ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc”) .
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului, semnificative
pentru ilustrarea temei
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii și viziunea
modernistă asupra lumii este titlul. Acesta exprimă artistic noțiunea filosofică de cunoaștere
luciferică, ce presupune o protejare a tainelor lumii, atitudine specifică poeților. Trei aspecte
particularizează titlul acestei creații: prezența pronumelui personal „Eu” așezat orgolios în
fruntea primei poezii din primul volum, specifică influențelor expresioniste de exacerbare a
eului; verbul la forma negativă „nu strivesc” ce exprimă refuzul cunoașterii raționale și opțiunea
3
pentru cunoașterea poetică și metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, o definiție inedită
a poeziei înseși, simbolizând perfecțiunea Universului și absolutului, prin forma de cerc.
Totodată, se observă reluarea titlului în primul vers al poeziei, pentru a întări legătura dintre
paratext și mesajul poetic.
Un alt element esenţial îl reprezintă structura. În continuare, discursul liric este construit
unitar, într-un singur grupaj de versuri libere (inegale și fără rimă) în care ideea poetică este
explicitată în trei secvențe lirice articulate prin tehnica ingambamentului, relevând modernitatea
prozodică. Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al căror ritm
interior redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor.
Sursele expresivității si ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel morfosintactic, plasarea pronumelui „eu” in poziție inițială si repetarea de șase ori în
poezie, susține caracterul confesiv și (auto)definirea relației eu-lume. Conjuncția „și”, prezentă
în zece poziții, conferă cursivitate discursului liric și accentuează ideile cu valoare
gnomică. Topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice) evidențiază opțiunea pentru o formă
de cunoaștere: iubirea, creația.
La nivel lexico-semantic se observă terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera
cosmicului și a naturii este organizat „ca forme sensibile ale cunoașterii” (Ștefan Munteanu).
Câmpul semantic al misterului este realizat prin termeni/struncturi lexicale cu valoare de
metafore revelatorii:,, tainele”, ,,nepătrunsul ascuns”, ,,a lumii taină”, ,,întunecata zare”, ,,sfânt
mister”, ,,ne-nțeles”, ,,ne-nțelesuri și mai mari”. Opoziția lumină-întuneric relevă simbolic
relația: cunoaștere poetică (prin iubire și creație) – cunoaștere logică.
În concluzie, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă
poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice
(restrânse la enumerarea metaforelor care sugerează temele creației sale și la exemplificarea
unor elemente de expresivitate specifice: metafora revelatorie, comparația amplă, versul liber)
la relația poet-lume și poet-creație. Creația este un mijlocitor între eu (conștiința individuală) și
lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esența lumii. Actul
poetic convertește misterul, nu îl reduce. Misterul este substanța originară și esențială a poeziei:
cuvântul originar (orfismul). Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează, nu explică misterul
universal, ci îl protejează prin transfigurare.