Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

I Încadrare în modernism
Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea și cuprinde toate acele mișcări artistice care exprimă o
ruptura de tradiție, negând, în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din
mișcarea simbolistă, modernismul a încearcat să pună de acord expresia artistică cu viata moderna, cu
sensibilitatea epocii și a contribuit la îmbogațirea mijloacelor de creație artistica.
În critica literară românească, cel care a teoretizat modernismul, punându-l la baza unui sistem, gândind si
creând în spiritul lui a fost E. Lovinescu, care a contribuit decisiv, prin cenaclul și revista Sburatorul, la intrarea
literaturii noastre într-o nouă fază de evoluție. El este cel care a construit teoria sincronismului, conform căreia
cultura și civilizația se dezvoltă prin împrumut și imitație, după un model mai evoluat. Există un spirit comun al
veacului care determină, în ansamblu, aceeași configurație a culturilor.
Opera poetică a lui Lucian Blaga - impresionantă prin fiorul metafizic de care este străbătută și singulară
în peisajul liricii noastre interbelice, se constituie, cu fiecare volum, într-un edificiu monumental, oferind o
imagine esențializată a lumii, ale cărei coordonate sunt: „corola de minuni a lumii", „muntele magic", „marea
trecere", „satul minunilor", „somnul" , „pădurea pe unde trece unicornul".
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de „Testament” de Tudor Arghezi şi „Joc
secund” de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului său volum „Poemele luminii” (1919) şi are rol de
manifest literar.
Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară şi despre
aspectele esenţiale ale acesteia şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre
poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre raportul poetului cu lumea şi creaţia.
a)O primă trăsătură a modernismului este deplasarea interesului autorului de la tehnica poetică la
relaţia poet – lume şi poet – creaţie. Textul operei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” nu este de ordin
conceptual, nu conţine un şir de raţionamente, ci este un text poetic cu limbaj metaforic, având, ca la Eminescu,
un plan filozofic secundar. Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei
filozofice ulterior constituite, în volumul „Trilogia cunoașterii. Cunoașterea luciferică” (1933). El face distincţia
între cunoaşterea paradisiacă (pe calea raţiunii), misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al
intelectului, şi cunoaşterea luciferică (intuitivă, din care face parte li cunoaşterea poetică), misterul fiind
sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice.
Optând pentru adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie, rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se
înfăţişează, iar rolul poeziei este acela ca prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să
pătrundă în tainele Universului, sporindu-le.
1
 Denumirea de luciferică se trage în opinia lui G. Călinescu de la luceafăr, a cărui lumină este încărcată
de mister, sau de la Lucifer, în varianta lui îngerească, de dinainte de cădere, după ipoteza lui N. Steihdhart.
Prin orice act de cunoaștere luciferică, un obiect se despică în două: fanic (partea care se arată) și criptic
(partea care se ascunde).
Cunoașterea paradisiacă este una de ordin conceptual, directă, specifică oamenilor de știință, dar
sortită eșecului pentru că ea nu îmbogățește ființa, ci o sărăcește.
b)O altă trăsătură a operei blagiene în consonanță cu estetica modernistă este cultivarea metaforei
revelatorii în dauna celei plasticizante. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii
a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului, în viziunea
poetului-filosof, este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific blagiană.
c)La nivel compoziţional, discursul poetic, formulat ca monolog liric, nu este structurat strofic. Poezia
este alcătuită din douăzeci de versuri cu rimă inegală, care valorifică tehnica modernă a ingambamentului.

II Tema – 2 secvențe semnificative

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului, iar cunoaşterea lumii
în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire (comunicarea afectivă totală).
Lirismul este de tip subiectiv şi poate fi depistat în text în formele pronominale de persoana: „eu”,
„mea”, „mei” şi în cele verbale de persoana I: „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
Plasarea iniţială a pronumelui personal „eu” și repetarea de alte cinci ori în textul poeziei corespunde
influenţelor expresioniste (exacerbarea eului) din volumele de tinereţe şi exprimă atitudinea poetului – filozof
de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Se reliefează raportul
eului poetic cu universul. Întregul orizont mundan este imaginat ca o corolă de minuni a lumii, o reprezentare
sferică de o fragilă armonie, definită prin ideea miracol. Eul poetic se raportează la această lume prin forma
verbală nu strivesc prin care se evidențiază o legătură simpatetică între eul rostitor și universul integrator, dar și
o atitudine protectoare față de tainele universale. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul
cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea poetică.
Prima secvenţă exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid”
(tehnica afirmaţiei prin negaţie), atitudinea poetică faţă de tainele lumii . Formele verbale la forma negativă fac
parte din câmpul semantic al distrugerii , deoarece prin actul de cunoaștere de tip paradisiac se produce o criză
în obiect și apoi se pierde obiectul. Reluarea titlului în primul vers întărește refuzul reflexului cunoaşterii logice,
raţionale şi opţiunea se manifestă pentru cunoaşterea de tip luciferic. Complementul cu mintea validează
instrumentul cunoașterii de tip paradisiac, logic. Verbele se asociază metaforei „calea mea” ce reflectă destinul
2
poetic asumat. Enumerația „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” reprezintă numiri a componentelor corolei
și devin simboluri esențiale ale geografiei mitologice a lui Blaga. Florile sugerează mirabila frumusețe a naturii,
dar și taina înfloririi, a rodirii. Motivul ochilor se asociază firesc ideii de cunoaștere contemplativă. Buzele fac
referire la cunoașterea prin rostire poetică, prin Logos și a cunoașterii prin Eros. Mormintele pot fi simboluri
ale mineralului (țărână), dar și metafore ale cunoașterii prin asumarea tradiției, prin păstrarea legăturii spirituale
cu străbunii. Ele reprezintă în același timp tulburătoarea taină a morții (thanatos).
A doua secvenţă este mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: eu – alţii, „lumina
mea” – „lumina altora”, întuneric-lumină. Metafora luminii , emblematică pentru opera poetică a lui Lucian
Blaga, inclusă în titlul volumului de debut, sugerează cunoaşterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia
dintre „lumina altora” (cunoaşterea de tip raţional, logic) şi „lumina mea” (cunoaşterea poetică, de tip
intuitiv). Substantivul tainele are ca substituenți poetici sintagmele metaforice nepătrunsul ascuns și
adâncimi de întuneric. Acestea sunt modalități de a defini universul în stare pură, amintind de imaginea
eminesciană din Scrisoarea I când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Conjuncția adversativă dar are rolul de a delimita structura duală a poeziei și polarizează două atitudini
posibile în fața lumii (luciferic-paradisiac). În același timp, alternanța eu-alții (deixis personal) , unicitate-
multiplicitate, supramarchează la nivelul persoanei gramaticale antiteza fundamentală a poeziei. Cunoașterea
luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparația dezvoltată cu lumina selenară.
Analogia lumina lunii- lumina poetică sugerează ideea că actul de creație este iluminare și revelare a tainelor
existențiale. Finalitatea actului de creație presupune sugestie, adâncirea misterului și nu act logic și tot ce-i
nențeles/se schimbă-n nențelesuri și mai mari.
Finalul are rol conclusiv şi este exprimat prin raportul de cauzalitate: „căci”. Verbul a iubi completează
seria acțiunilor cunoașterii luciferice: sporesc, îmbogățesc. Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie şi de
iubire. Polisindetonul din final egalizează simbolurile și oferă ciclicitate textului poetic și flori și ochi și buze și
morminte.
Astfel, textul blagian „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o sinteză pentru orientările
moderne, un punct de reper în cadrul liricii interbelice expresioniste.