Hanu Ancuţei

de Mihail Sadoveanu(1928)

INTRODUCERE: Povestirea este specia epică în proză, de dimensiune

redusă, în care se relatează, după un anumit ceremonial, evenimente
verosimile, din perspectiva unui narator care poate fi şi martor.
Ca text scris, povestirea, concentrată în diversele mituri, este prima
formă sub care s-a manifestat dorinţa omului de a mărturisi lumea şi viața,
iar ca specie literară, oricât de mult a evoluat după modă şi timp, şi-a
păstrat un abur de vechime ce o face unică, şi prin aceasta, mereu
atractivă.

ÎNCADRAREA OPEREI: ,,Operă unică, alcatuită dintr-o serie epică

de nouă istorisiri, compusă după modelul european al marilor cicluri, dar
traducând […] şi experienţa povestirii medievale occidentale”(Ion Vlad,
Povestirea.Destinul unei structuri epice ), „Hanu Ancuţei” este recunoscută
drept capodopera povestirilor româneşti prin sistemul ei narativ
desăvârşit.
Volumul de nouă povestiri se înscrie cu onoare în şirul de contes à
tiroir (povestiri în serie sau cu sertar) deschis de Boccaccio (Decameronul)
şi Chaucer(Povestirile din Cantembary) şi continuat, cronologic, de
faimoasele O mie şi una de nopţi sau de Heptameronul Margueritei de
Navarre. Trăsăturile povestirii cu sertar sunt, dupa Sergiu Pavel Dan,
pretextul izolării grupului de povestitori(care poate fi un eveniment
nefavorabil sau un cataclism), scopul nobil al relatării (tentativa de salvare
a unei vieţi sau îndepărtarea răului) şi un set de convenţii la care aderă
participanţii (maestrul de ceremonie, tema impusă, ordinea povestirilor).
Faţă de caracteristici consacrate, Sadoveanu realizează în formula
povestirii cu sertar mai multe schimbări, sesizabile în arhitectura de
ansamblu a volumului, dar şi în fiecare povestire in parte.
Cele nouă povestiri (Iapa lui Vodă, Haralambie, Fâtâna dintre plopi,
Cealaltă Ancuţă, Judeţ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac,
Istorisirea Zahariei Fântânarul) alcătuiesc o serie unitară prin existenţa
mai multor elemente care le asigură coeziunea : naraţiunea-cadru se

1
prelungeşte secvenţial în fiecare povestire din serie, hanul este locul
desfăşurării tuturor întâmplărilor, dar şi locul în care sunt adunaţi
povestitorii , hangiţa este o prezenţă simbolică şi realizează, ca un martor,
legătura cu trecutul îndepărtat la care se referă poveştile, fiind fiica ,,
celeilalte Ancuţe“, de demult , iar comisul Ioniţă , maestrul de ceremonie,
făgăduieşte cu mare artă ,, o povestire înfricoşată ”, pe care nu apucă s-o
spună, dar care stârneşte complicitatea celorlalţi, care se întrec, astfel, în
istorisiri. În acelaşi timp, faţă de tiparele povestirilor orientale sau
occidentale, Sadoveanu lasă tema naraţiunilor la alegerea ascultătorilor-
naratori, iar ordinea schimbării rolurilor lipseşte cu desăvârşire:de fiecare
dată povesteşte altcineva decât cel aşteptat. Oricum , privite împreună
sau independent, cele nouă povestiri verifică magistral constantele speciei:
atmosfera deosebită , diferenţierea timpului naraţiuni de timpul
naratorului, existenţa ceremonialului narării, subiectivitatea, primatul
evenimentelor asupra tipologiei şi caracterul exemplar, pilduitor al
faptelor narate. Dar ceea ce constituie nota de atractivitate a volumului
este chiar prima dintre cele nouă povestiri, deoarece, prin structură,
evidenţiază modul de înseriere a celorlalte texte în naraţiunea-cadru şi
conturează caracteristicile deosebite ale coordonatelor spaţio-temporale.
Fântâna dintre plopi este cea de-a patra povestire în ramă din volumul
Hanu Ancuţei şi impresionează nu doar prin tragismul aventurii de
dragoste, ci şi prin caracterul deosebit al personajului-narator.
Rama aşază povestirea în şirul celorlalte opt, făcând subtil legătura
cu povestirile anterioare, printr-o remarcă ce străbate întreg volumul:
,,comisul Ioniţă de la Drăgăneşti nu-şi incepu povestea pe care o aştepta”.
Reluarea coordonatelor spaţio-temporale (,,Soarele bătea pieziş în hanul
Ancuţei scânteind, din geamuri zăbrelite “- enunţ al asfinţitului, timpul
naratorului) face parte din strategia de conturare a atmosferei de mister.

Se insistă asupra deschiderii hanului spre cele patru zări şi spre

drumul Romanului, de unde ,,lunecă“ un călăreţ ,,învăluit în lumină şi-n
pulberi”.Jocul de lumini şi umbre precum şi sugestiile unui ,,a fost odată ca
niciodată” plasează de la început aventura de dragoste sub semnul
fabulosului.

2
 Discursul narativ are un pronunţat caracter persuasiv, asigurat de
oralitatea stilului, prin care se stabileşte un raport direct între narator si
auditor, marcat mai ales de formulele de adresare, ce verifică atenţia
ascultătorului şi de ritualul zicerii, care presupune: amânarea permanentă a
epicizării evenimentelor reactualizate, convertirea receptorului în planul
evocării, acumularea detaliilor antitetice (present/trecut).

Portretul protagonistului, realizat de narator, se construieşte în jurul

câtorva cuvinte-cheie – cărunteţe , frumuseţe, bărbăţie – şi se încheie cu
detaliul de la care se va ţese relatarea ,,întâmplării năprasnice” : ,,ochiul
drept strâns şi inchis îi dădea ceva trist şi straniu”. Pe marginea acestui
detaliu se deschide şi dialogul dintre un nou venit, căpitanul Neculai Isac,
şi comisul Ioniţă care îl îmbrăţişează cu dragoste, secvenţă dialogată
contribuind şi ea la întreţinerea atmosferei de mister, cerinţă a
ceremonialului narării.

Pasajul intermediar spre naraţiunea propriu-zisă înregistrează şi

intervenţia Ancuţei care, printr-o frază, sintetizează povestea înfricoşată
ce urmează : ,,Spunea maică-mea […] că erau să-l omoare nişte ţigani aici,
la vad la Tupilaţi”. Impresia de verosimil rezultă din citarea unei autorităţi,
,,cealaltă Ancuţă”, dar şi din indicarea toponimică a împrejurimilor hanului.
Discursul epic păstrează funcţia primordială a povestirii, care trebuie
spusă într-un context temporal şi spaţial anume ales de narator, stabilind o
relaţie de empatie cu auditorul, devenind spectator la evenimentele
evocate. Acesta este redat de felul în care povestitorul captează atenţia
ascultătorului, de relaţia de prietenie dintre cei aflaţi la han şi de felul în
care stârneşte interesul celor care ascultă prin darul de povestitor.
Atmosfera este întreţinută de ,,toamna aurie” când ,,soarele bătea
pieziş în Hanul Ancuţei”, de introducerea în scenă a unui nou povestitor
,,călareţul pe cal pag parcă venea spre noi, de demult, de pe depărtate
tărâmuri”, de focul care arde mocnit ,,târziu, la înserat, s-a aprins iar
focul”, de bucatele alese şi vinul vechi ,,in oale noi” precum şi de farmecul
Ancuţei ,,la fel de sprâncenată ca maică-sa”.

3
 Portretul căpitanului, realizat de comisul Ioniţă, anunţă tema viitoarei
istorisiri, iubirea. El este un om puternic, care-şi pune viaţa în pericol
pentru femeia iubită şi care şi-a dedicat tinereţea dragostei. Amânarea
relatării se face, ca într-un ritual, nu numai prin acest portret, ci şi prin
gustarea bucatelor şi a vinului ori prin cantecul stins al căpitanului care
oftează dupa tinereţea sa.
Povestirea propriu-zisă începe cu formula de adresare a naratorului-
martor către ascultători, prin care cel dintâi cere linişte deplină:
,,Domnilor şi fraţilor, […] ascultaţi ce mi s-a întâmplat pe aceste
meleaguri, când eram tânăr. De-atunci au trecut ani peste douăzeci şi
cinci”. Topica inversată este o remarcă a subiectivităţii relatării, alături de
vocative şi folosirea persoanei întâi.
Din nou este amânată relatarea, de aceasta dată printr-un
autoportret, menit să lumineze sensul întâmplării: ,,eram un om buiac şi
ticălos”. În plus, precizări precum ,,într-o toamnă ca asta”, ,, într-o
sâmbătă pe la toacă” sunt repere expozitive din timpul evenimentului; chiar
lipsite de precizia aşteptată, par detaliate, fapt ce se explică prin impactul
evenimentului asupra eroului. Întâlnirea dintre personajul-narator şi
ţigăncuşa Marga constituie intriga acţiunii. Naratorul deapănă rar
desfăşurarea acţiunii , presărată cu trimiteri psihologice, subliniate vizual
prin descrierile naturii singuratice. După ce Neculai Isac îsi cunoaşte
ispita, pe Marga, ţigăncuşa de optsprezece ani, se adaugă în tabloul
răscolitor al naturii reperulsimbolic, ,,o fântâniţă cu colac de piatră, între
patru plopi”.
Fântâna devine locul de întâlnire al celor doi îndrăgostiţi, iar starea
lor sufletească este punctată şi auditiv de clopotele bisericii din Tupilaţi.
După ce poposeşte o vreme la Paşcani şi lasă vinul negustorului Canta,
căpitanul Neculai Isac apucă drumul spre fântâna dintre plopi şi ajunge
tocmai când ,,o lună ştirbă şi roşcată se ridica din răsărit ca peste o
pustie”, sugestie a nenorocirii ce avea să vină. Fata apare, în felul ei, ca
printr-o vrajă, şi se plânge că nu este iubită sincer, apoi îşi prevesteşte
întrucâtva sfârşitul: ,,am să mor langă fântână dacă nu vii!” Ea face din nou
aceeaşi trimitere sumbră cand la a treia întalnire, îi mărturiseşte

4
căpitanului ca l-a ispitit să se intâlnească la insistenţele unchiului: „omoară-
mă şi aruncă-mă în fântână, căci nu ţi-am spus mai degrabă”.
Punctul culminant este tragic. Aşa cum fata a prevestit, căpitanul
este atacat de ţiganii Hasanache, Dimachi şi Turcu, iar în încăierare îşi
pierde ochiul drept .Un ţigan este împuşcat de capitanul căruia salvarea îi
vine dinspre hanul Ancuţei, altfel și-ar fi pierdut viaţa. Deznodământul se
rezumă la moartea tragică a fetei.
Rama se închide cu o scurtă secvenţă narativă, ce echivalează cu
revenirea la timpul naratorului. De aseamenea, tristeţea ascultătorilor îi
conferă eroului o aură tragică. Singurul care se uită ,,cu fudulie” în jur
este comisul Ioniţă, ce pretinde, astfel, fie că ştia povestea, ca şi
Ancuţa,dar l-a ispitit s-o spună şi celorlalţi, fie a fost printre însoţitorii de
atunci ai căpitanului, de care s-a despărţit chiar înainte de păţanie, aşa
cum îi spune când îl revede (,,de când ne-a, despărţit însă văd că ai pierdut
o lumină”). Un scurt dialog constituie epilogul, Ancuţa dezvăluind sfârşitul
celorlalţi doi ţigani.
Povestirea „Fântâna dintre plopi” se încheie pe un ton refexiv, Moş
Leonte Zodierul spunând, cu înţelepciune, că toate ale lumii sunt
trecătoare.

TITLUL: O frumoasă paralelă între „Fântâna dintre plopi” şi ,,neagra

fântână a trecutului” lărgeşte semnificaţiile titlului şi îl lămureşte : chiar
dacă nimic pe lume nu supravieţuieşte trecerii timpului, singură memoria
păstrează întâmplările iar istorisirea le dă viaţă şi le transforma în modele
de existenţă.

Ambiguizarea interpretării faptelor presupune concretizarea

convenţiei povestitor-auditor, pentru care istoria (cursul evenimentelor)
interesează mai puţin, doar verva relatării (discursul), starea interioara a
naratorului-participant şi martor substanţializeaza timpul. Hanul
Ancuţei ,,este echivalentul , prin coordonate interioare, ale epopeii, istorie
si mit, univers esenţial al unei lumi ce-şi rememorează propriul destin. Căci
Hanu Ancuţei este opera unei mari desfătari a rostirii, şi a comunicării, a

5
cugetării unei lumi ce se contempla prin naraţiune.” (Ion Vlad, ,,Cărţile lui
Mihail Sadoveanu)

CONCLUZIE: Creând impresia reînvierii unei lumi exemplare,

excelând în privinţa ceremonialului narării, povestirea sadoveniană rămâne
una fara pereche în galeria românească a speciei.