Fântâna dintre plopi

de Mihail Sadoveanu
DATE GENERALE DESPRE AUTOR:
Mihail Sadoveanu face parte (alături de Ioan Neculce şi I. Creangă) din categoria marilor
povestitori moldoveni. Puţin preocupat de tendinţele novatoare din contextul prozei dintre
războaie (cu care a fost totuşi contemporan) a valorificat în creaţia sa de maturitate tradiţia
unor formule epice cum ar fi: epopeea, vechile cărţi populare, povestirea filosofică din secolul
al XVIII-lea. Opera sa cuprinde: volume de povestiri (Dureri înăbuşite, La crâşma lui moş
Precu, Bordeienii, Hanul Ancuţei, Divanul persian, Fantazii răsăritene), romane istorice
(Şoimii, Neamul Şoimăreştilor, Nunta domniţei Ruxandra, Zodia Cancerului sau Vremea
Ducăi-vodă, Fraţii Jderi, Nicoară Potcoavă), romane iniţiatice (Creanga de aur,
Baltagul),romane ale vieţii de provincie (Locul unde nu s-a întâmplat nimic), istorisiri cu
vânători şi pescari (Ţara de dincolo de negură, Împărăţia apelor), memorialistică (Anii de
ucenicie)

SEMNIFICAŢIA OPEREI:
Volumul de povestiri Hanu Ancuţei (1928), din care face parte şi povestirea Fântâna
dintre plopi, este considerat de Nicolae Manolescu ”placa turnantă” a întregii creaţii
sadoveniene, ce inaugurează faza deplinei maturităţi a povestitorului, de care se leagă
elaborarea marilor lui capodopere. Volumul este construit după principiul naraţiunii cu ramă
(conte-aux-tiroirs) ,– el cuprinde nouă povestiri, relatate de nouă naratori diferiţi, reunite într-
un cadru exterior (Hanul Ancuţei, situat la o încrucişare de drumuri, lângă apa Moldovei) care
asigură unitatea întregului ciclu. De aici structura compoziţională a volumului, întemeiată pe
transferul permanent al discursului narativ de la un narator anonim, care participă în calitate
de martor la adunarea povestitorilor şi din ale cărui relatări se constituie ”rama” ciclului, la
personajele-naratori, care narează istorii în care sunt implicate ca protagonişti (Fântîna dintre
plopi, Judeţ al sărmanilor), martori (Balaurul, Cealaltă Ancuţă) sau martori de gradul al
doilea (Povestea Zahariei fântânarul). Aceste povestiri relatează în general intâmplări din
trecut (face excepţie povestirea Negustor lipscan care propune o viziune critică asupra
civilizaţiei moderne de tip occidental) şi au caracterul unor evocări pline de lirism. Legătura
dintre ele e asigurată de prezenţa hanului (simbol al permaneţei): subiectul fiecărei povestiri
are, într-un fel sau altul, o legătură cu acesta. Povestitorii sunt exponenţii unei civilizaţii de tip
tradiţional, privesc cu neîncredere lumea modernă şi au tendinţa de a se refugia (tendinţă
sugerată de zidurile groase ale hanului) în lumea mitului. Ei povestesc după un anumit ritual,
închină în cinstea oaspeţilor şi a hangiţei, folosesc formule de adresare ceremonioase. În
cadrul acestui ospăţ al povestitorilor, un rol important îi revine comisului Ioniţă care
prezidează adunarea de la han: el e cel dintâi care povesteşte (Iapa lui vodă) şi ţine trează
atenţia participanţilor printr-o falsă prolepsă: promite că va mai spune o poveste, cea mai
minunată dintre poveştile, fără a-şi onora însă promisiunea, căci ea reprezintă doar un truc
prin care personajul încearcă să stimuleze curiozitatea convivilor, întreţinând o atmosferă
favorabilă povestitului.

STRATEGII NARATIVE:
Fântâna dintre plopi este a patra povestire a ciclului, relatată de căpitanul Neculai Isac
unui destinatar explicit: adunarea povestitorilor. Acest personaj este introdus în scenă cu
ajutorul unor amănunte care stimulează de bun început curiozitatea participanţilor (lipsa unui
ochi – element prezent şi în Povestea hamalului şi a fecioarelor din Bagdad din Cartea celor
10001 de nopţi) Aceeaşi curiozitate este întreţinută ulterior de comisul Ioniţă şi de Ancuţa,
care fac aluzii la tinereţea aventuroasă a căpitanului Neculai şi la o întâmplare ”înfricoşată”
din acele timpuri. Această întâmplare constituie subiectul povestirii Fântîna dintre plopi în
care Neculai Isac deţine rolul protagonistului.
SUBIECTUL ŞI PERSONAJELE:
Ca orice povestire, Fântâna dintre plopi are o acţiune de mică întindere, simplă şi
lineară, care se desfăşoară cronologic, implicând un mic număr de personaje. Titlul ei
coincide cu numele locului unde se desfăşoară punctul culminant al istoriei relatate de
căpitanul Neculai Isac: spre deosebire de povestea lui Zaharia fântânarul, unde fântâna
reprezintă un simbol al tradiţiei pe care se fundamentează legăturile inter–umane, aici ea
dobândeşte semnificaţii negative, e, ca şi în Povestea lui Harap-Alb, o ”gură de infern” legată
de valenţele iniţiatice ale naraţiunii. Povestirea înfăţişează un episod din tinereţea căpitanului
Neculai, narând împrejurările în care acesta, din cauza firii sale pasionale ca şi a imprudenţei
(trăsături care ţin de ignoranţa unui ”neiniţiat”) îşi pierde un ochi. Atras de tânăra ţiganca
Marga, pe care tovarăşii ei o foloseau drept momeală, Neculai Isac o aşteaptă la fântâna dintre
plopi. Fata îl avertizează în ultimul moment de planurile criminale ale ţiganilor, care voiau să-
l jefuiască şi este ucisă de oamenii lui Hasanache, în timp ce, în lupta cu aceştia, căputanul
Neculai îşi pierde un ochi. Această poveste de dragoste cu deznodământ nefericit ascunde însă
un tâlc mai adînc, prezentând o aventură cu caracter iniţiatic. În viziunea lui Sadoveanu omul
îşi dovedeşte forţa interioară în măsura în care reuşeşte să-şi domine pasiunile cu ajutorul
raţiunii. În consecinţă, numeroase personaje ale scriitorului au de parcurs ”un infern al
pasionalităţii” (coborârea în infern face parte din orice ritual de iniţiere, condiţionând accesul
în paradis) din care reuşesc să iasă cu bine doar cei puternici. Astfel, protagonistul romanului
Creanga de aur, Kesarion Breb reuşeşte să-şi înfrângă pasiunea pentru tânăra împărăteasă
Maria, sacrificând fericirea pămîntească în favoarea împlinirii în plan spiritual. În schimb,
Alecu Russet (unul dintre eroii principali ai romanului Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-
vodă), orbit de pasiunea pentru domniţa Catrina, fiica domnitorului Duca, refuză să asculte de
glasul raţiunii, întruchipat de abatele Paul de Marenne şi îşi pierde viaţa într-o tentativă
disperată de a o răpi pe domniţă. Prin acest infern al pasionalităţii trece şi tânărul Neculai
Isac; întîmplarea de la fântîna dintre plopi îl învăţa să-şi domine sentimentele, pierderea
ochiului având în acest context un pronunţat caracter simbolic, căci sugerează ideea că,
deposedat de unul din organele sale trupeşti (sacrificiul prin mutilare face parte de asemenea
uneori din ritualul iniţierii), personajul lui Sadoveanu dobândeşte în schimb ”văzul spiritual”,
care aparţine doar iniţiaţilor şi face posibilă distincţia clară dintre bine şi rău.
Personajele povestirii sunt prezentate sumar, particularizîndu-se (caracteristică a
speciei) printr-o trăsătură de caracter dominantă. Prezentat la două vârste distincte (tinereţea şi
maturitate), căpitanul Neculai Isac are comportamentul şi trăsăturile specifice acestora. În
tinereţe dovedeşte o pasionalitate exacerbată, care îl împinge spre aventuri sentimentale,
uneori imprudente (aşa cum se întâmplă şi în episodul pe care personajul îl relatează la han);
la maturitate e ponderat, înţelept, după ce a trecut prin experienţa dureroasă a iniţierii.
Personajul e privit mai întâi din exterior, fiind portretizat succint de naratorul anonim, care
accentuează asupra acelor particularităţi care au darul să stimuleze curiozitatea. Comisul
Ioniţă şi Ancuţa contribuie şi ei la configurarea portretului din tinereţe, făcînd aluzie la
întămplările neobişnuite prin care a trecut odinioară căpitanul Isac. Personajul însuşi se
autocaracterizează, înainte de a-şi începe povestirea, mărturisind că avea o fire pătimaşă şi
arzătoare care îl determina să acţioneze necugetat. Pe parcursul istorisirii propriu-zise,
protagonistul se individualizează prin acţiunile sale, care îi evidenţiază trăsătura de caracter
dominantă; pasionalitatea. Celelalte personaje (Marga. ţiganii) sunt prezentanţi încă şi mai
succint, în funcţie de rolurile care le revin: Marga e frumoasă, cochetă, îi plac podoabele şi
hainele frumoase, ţiganii sunt vicleni, cruzi şi răzbunători.
VALORI EXPRESIVE. CONCLUZIE:
 Mizând în primul rînd pe naraţiune (secvenţele descriptive sunt reduse ca întindere),
căpitanul Neculai Isac istoriseşte o povestire în general alertă, cu schimbări de ritm care au
darul să întreţină atenţia destinatarilor. Astfel, punctul culminant (înfruntarea cu ţiganii de la
fântână) este amânat de povestitor printr-o stratagemă ingenioasă; el recurge acum la
retardarea epică, intercalând, înainte de nararea acestei întâmplări, o relatare a călătoriei pe
care a făcut-o la Focşani, purtat de afacerile sale negustoreşti. Prin această amânare
intenţionată, episoadele din finalul povestirii vor avea un efect mai puternic asupra
destinatarului. Stilul se caracterizează printr-o oralitate ceremonioasă, cu formule de adresare
emfatice şi construcţii redundante care îi conferă naraţiunii o anumită solemnitate, în timp ce
fonetismele moldoveneşti subliniază interesul povestitorului pentru culoarea locală.Povestirea
se integrează astfel organic în structura unui soi de Decameron moldovenesc (cum caracteriza
G. Călinescu cartea lui Sadoveanu) în care sunt sintetizate câteva dintre elementele esenţiale
ale prozei sadoveniene: lumea ţărănească întemeiată pe valori tradiţionale, refuzul civilizaţiei
de tip occidental, gustul pentru mit şi legendă. Universul uman de la Hanul Ancuţei este
alcătuit din exponenţii unei lumi ameninţate cu dispariţia (cea a satului arhaic cu mentalităţile
şi modelele sale comportamentale) care povestesc pentru a exorciza aspectele devoratoare ale
istoriei, iar volumul poate fi privit, în totalitatea lui ca o ”iniţiere în arta desăvîrşită a
naraţiunii” (Ion Vlad).