Motivul hanului în literatura naţională

Bădic Sorina-Elena
Abrudan Ana-Maria
 Cuprins
Motivul hanului în literatura naţională

Scurt plan al ideilor de bază:

„La hanul lui Mânjoală”

 nuvela ca specie a genului epic
 naratologie
 analiza la nivelul personajelor
 trăsături ale fantasticului
 curentul literar
 critica literară

„Hanu-Ancuţei”
 povestirea
 naratologie
 curent literar
 palimsest
 critica literară
 „La hanul lui Mânjoală”

Nuvela „La hanul lui Mânjoală” de I.L.Caragiale s-a publicat pentru

prima oară în 1 898, în Revista ilustrată “Gazeta Săteanului”.
Nuvela este o specie a genului epic în proză cu un singur fir narativ,
înfăţişând un episod semnificativ din viaţa unuia sau mai multor personaje.
Acestea sunt caracterizate succint, în funcţie de contribuţia lor la
desfăşurarea acţiuni. Nuvela este mai amplă şi mai complexă decât schiţa
sau povestirea dar mai scurtă şi mai simplă decât romanul. Naraţiunea
nuvelei este compactă şi în ordine cronologică. În nuvele putem vorbi de o
logică a atitudinilor, a evenimentelor şi de aceea trebuie respectate anumite
reguli retorice care privesc exordiul, expunerea, peroraţia. Tehnica
compoziţională se bazează pe selectare şi eliminare, se sugerează cât mai
multă viaţa într-un spaţiu cât mai restrâns şi cu o mare economie de
amănunte. Acţiunea nuvelei începe foarte aproape de deznodământ,
întâmplările anterioare din viaţa personajelor fiind narate pe scurt în exordiu.
Nuvela se clasifică după tematică în nuvelă: istorică, nuvelă
psihologică, nuvelă fantastică, nuvelă filosofică, nuvelă anecdotică, iar ca
specie în: romantică, realistă, naturalistă, umoristică.
Nuvelele lui Caragiale descriu amănunţit viaţa interioară a omului cât
şi procesele sufleteşti ce duc la tulburări psihice (spre exemplu alienarea
mintală). Datorita lucidităţii şi rafinamentului în scriere, a viziunii realist-
naturaliste cât şi a utilizării sondajului psihologic şi a stilului analitic în
studierea faptelor umane, nuvelele lui Caragiale au făcut obiectul mai multor
studii critice. Trebuie menţionat că în analiza unei nuvele se va urmări
crearea unei baze psihologice şi ştiinţifice.
 „La hanul lui Mânjoală” este o nuvelă fantastică, naturalistă.
Acţiunea se desfăşoară pe două planuri, unul real şi unul fantastic. Arta
narativă ilustrează un singur fir fabulativ, urmărind un conflict concentrat,
peripeţiile prin care trece Fănică la hanul lui Mânjoală, în drumul său spre
însurătoare. Începutul nuvelei se situează în planul real, printr-un monolog al
naratorului care este şi personaj, fiind printre puţinele creaţii ale lui
Caragiale scrise la persoana I. Călatorul, se îndreaptă către Popeştii-de-sus,
la pocovnicul Iordache, unde cu tot cu popasul la hanul lui Mânjoală, avea să
ajungă cel mai târziu la zece seara. Punctele de suspensie folosite în
calcularea orelor necesare până la destinaţie, dau monologului o
discontinuitate a gandurilor şi, împreună cu expresiile din limba vorbită,
creează stilului o oralitate sugestivă.
Hanul era, de fapt, al Mânjoloaii, căci bărbatul său murise cu
cinci ani în urmă. O lăsase cu datorii, dar femeia reuşise să le plătească, ba
mai dresese şi acareturile, ridicase un grajd nou, strânsese şi nişte parale.
Lumea zicea că a găsit o comoară sau că umblă cu farmece, fiindcă atunci
când o atacaseră nişte tâlhari, unul murise pe loc, iar fratele său rămăsese
mut. Acest exordiu (o pagină) narează foarte pe scurt întâmplările petrecute
până la poposirea drumeţului la han şi face totodată trecerea în mod direct în
spaţiul fantasticului, Marghioala fiind banuită de vrăjitorie deşi nu existau
nici un fel de dovezi concludente.
Una dintre trăsăturile fantasticului este aceea că poate să depindă de
interpretarea cititorlui, astfel se lasă la latidtudinea lectorului să decidă dacă
coana Marghioala “umblă cu farmece”. Atât călătoria cât şi hanul la care
poposeşte îl încadrează pe narator într-un spaţiu al supranaturalului.
Secvenţa următoare ilustreaza planul real, naratorul descriind cu
detalii aglomeraţia de la han. Dând calul în grija unui argat, călătorul intră în
cârciumă unde făceau "refenea oameni mulţi" şi cântau olteneşte "doi ţigani
somnoroşi", unul cu lăuta şi altul cu cobza. Cocoana Marghioala era la
bucatarie, unde un "abur de pâne caldă" il ademeneşte pe Fănică, pe care
femeia îl întampină cu bucurie. Apoi ea da poruncă "unei cotoroanţe" să-i
aşeze masa în odaie. Marghioala era femeie "frumoasă, voinică şi ochioasă",
dar parcă niciodată nu-i plăcuse atat de mult călătorului ca acum. Între timp,
el crescuse, se făcuse un tânăr "curaţel şi obraznic, mai mult obraznic decât
curaţel" şi îndrăzneşte s-o ciupească şi să-i spună ce ochi frumoşi are.
Spre mirarea tânărului, cocoana Marghioala ştia că el se ducea la
pocovnicul Iordache pentru a se însura cu fata lui cea mare şi-1 mustra
pentru obraznicie, ameninţându-l cu viitorul socru, dar în acelaşi timp îl
previne: "- Ia nu ma-ncânta". Fănică o percepe pe coana Marghioala mai
frumoasă ca oricând iar aceasta deşi ştia în mod misterios de logodna lui îl
roagă să nu o “încânte”. Cunoştinţele pe care le posedă hangiţa şi atitudinea
ei faţa de Fănică pot fi o altă interpretare a supranaturalului.
De aici, întâmplările scapă logicii fireşti, planului real şi se
înscriu intr-un cadru fantastic. Odaia în care il duce hangiţa este curată, totul
este "alb ca laptele", este "cald ca sub o aripă de cloşcă" şi miroase a mere şi
gutui. Asezandu-se la masă, tânărul vrea să se închine, dar observă cu uimire
că pe peretele de la răsărit nu se afla nici o icoană, despre care cocoana îi
spune că nu ar folosi la nimic: "- Da-le focului de icoane! ". Când tânărul işi
face totuşi cruce, după obicei, izbucneşte "un răcnet" şi el crede că a călcat
"cu potcoava cizmii, pe un cotoi bătrân, care era sub masă". Cocoana se
repede şi deschide uşa ca să iasă afară "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge
lampa. Credinţele populare spun că pisica neagră este una din înfăţişările
pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia îi deschide uşa insinuează un
element al vrăjitoriei. În intuneric, tânărul începe s-o mângâie şi s-o sărute
pe hangiţa ("Eu, obraznic, o iau bine-n braţe şi-ncep s-o pup. Cocoana mai
nu prea vrea, mai se lasă"), până cand îi intrerupe jupâneasa, care aducea
"tava cu demancare si cu o lumanare". Mâncarea foarte bună şi vinul ii dau
tânărului "un fel de amorţeală pe la incheieturi", dar când află ca afară a
început viscolul, se dezmeticeste brusc, intra în realitate şi constată că
statuse la han "două ceasuri şi jumătate". Argaţii se culcaseră şi, iesind pe
prispa hanului, vede cu ingrijorare că "este o vreme vajnică”. Deşi cocoana
Marghioala încearcă să-1 convingă să nu plece pe asa un "vifor mare",
tanarul era de neclintit. Se intoarce în odaie să-si ia rămas bun şi o găseşte pe
femeie "cu caciula mea in mana", pe care "o tot invartea s-o rasucea",
întrebând de plată, gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fundul caciulii", apoi
uitandu-se la el cu ochi "cari-i sticleau grozav de ciudat", că are să achite
atunci când va trece înapoi, sugerând noi elemente ale colaborării femeii cu
forţele malefice şi farmecele pe care aceasta le face călătorului care voia să-
şi urmeze drumul. Tânărul încalecă iar când îşi face cruce pentru drum,
călăreţul aude usa hanului trântindu-se şi "un vaet de cotoi" şi se gândeşte că
Marghioala îl apucase cu uşa. Viscolul se dezlanţuise cu putere, iar frigul îl
pătrundea nemilos, îngheţându-i mâinile şi picioarele. Fănică începe să simtă
durere la frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri în urechi şi se gândeşte
că băuse prea mult. Dar starea lui se înrăutăţea vertiginos, îl ardea sub
coaste, "un junghi m-a fulgerat pan tot coşul pieptului de colo pana colo" şi,
cu toate ca era viscol, îşi scoate căciula, care ii strângea capul "ca o
menghinea". Calul se împleticea, de parcă ar fi băut şi el. Când vremea se
mai domoleşte tânărul îşi pune din nou căciula pe cap, dar brusc "sângele
începe iar  sa-mi arză pereţii capului". Zăreşte pe drum "o mogâldeaţă mică
sărind si ţopăind" şi când scoate pistolul aude "un glas de căpriţa". Calul se
sperie, se-ntoarce şi porneşte înapoi, spre han. Tânărul îl struneşte,
descalecă, ia iedul si îl pune în desaga din dreapta, peste nişte haine. Se
sugerează că diavolul luase, de data aceasta, infăţişarea unei caprite negre.
Calatorul încalecă şi calul porneşte năuc, fără să mai poată fi
oprit. Cu trupul îngheţat, cu capul fierbinte, uitându-se la cer, tânărul îşi dă
seama că, în loc să meargă la deal, o luase la vale şi că se rătăcise într-o
"porumbişte cu cocenii netăiaţi". Calul cade în genunchi şi drumeţul, speriat,
işi face cruce. Imediat simte "o zvâcneală puternică lângă piciorul drept", şi
işi dă seama că pierduse iedul. De la un paznic la coceni, află cu stupoare că
era în Hăculeşti, deci foarte aproape de hanul lui Mânjoală, deşi mersese
prin viscol mai bine de patru ceasuri. Vede lumină la odaia cocoanii
Marghioala iar când intră se împiedică în prag de ied, tot ăla. Bucuros că a
scăpat cu bine şi obosit de drum, călătorul duce mâna la frunte să se închine,
dar cocoana i-a apucat repede mana şi 1-a îmbrăţişat strâns. El se simte din
nou încântat de odaia albă şi nu mai ştie cât ar fi rămas ca vrăjit la hanul
Mânjoloaii dacă n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care l-a scos de acolo
cu scandal. Faptele sunt relatate în ordine cronologică,
personajele fiind caracterizate succint şi selectiv conform principiilor
nuvelei. Prin caracterizare directă, Mânjoloaia era o femeie "frumoasă,
voinică şi ochioasă" iar Fănică un tânăr "curăţel şi obraznic, mai mult
obraznic decât curăţel". Prin caracterizare indirectă putem deduce că
Marghioala era o femeie muncitoare care agonisise bani după moartea
soţului, dar din punct de vedere al credinţei populare era o femeie de natură
obscură care se ocupa cu lucruri necurate.
Aşadar nuvela denotă dualitate, "se transferă în real un
fapt de magie vrăjitorească până la a-l crede o întâmplare banala" Conform
afirmaţiei lui Mihai Ungheanu şi din punct de vedre al fantasticului in opera
„La hanul lui Manjoală” se presupune plăsmuirea unui orizont care nu există
in realitate. Putem vedea personajul Marghioalei drept o femeie obişnuită iar
întâmplările de la han drept coincidenţe bizare, însă nuvela selectează
acţiunile şi detaliile în aşa fel încât cititorul este introdus în spaţiul
fantasticului cu sau fără voia sa. Simbolurile magice prezente în operă fac
trecerea de la spaţiul real la cel fabulos: lipsa icoanelor; cotoiul şi iedul,
animale care în credinţa populară sunt aducătoare de ghinion, pisica neagra
te întoarce din drum, iedul cel negru este o înfăţişare a necuratului (apare
dedublarea); ochii hangiţei care sticleau; focul care mistuie hanul, element
primordial cu valoare demonică în opera „La hanul lui Mânjoală”.
 Naratologia în opera „La hanul lui Mânjoală”

Naratologia este un termen propus de teoreticianul francez de origine

bulgară Tzetan Todorov, definit de G. Genette ca studiul mecanismelor
povestirii; tot Genette afirmă că există 2 naratologii: una tematică (analiză a
conţinuturilor narative) şi alta formală (analiză a modului de reprezentare
narativă, a discursului narativ). Altfel spus, ne interesează, în aspectul de
fabulă al unei naraţiuni, ce se povesteşte, iar când urmărim latura de subiect,
cum se povesteşte.
Bernard Valette delimitează din punct de vedere al ritmului faptelor
narate trei tipuri de povestiri:
 Povestirea singulară (se povesteşte o singură dată ceea ce s-a
întâmplat o singură dată)
 Povestirea repetitivă (se povesteşte de mai multe ori ceea ce s-a
întâmplat o singură dată)
 Povestirea iterativă (se povesteşte o singură dată ceea ce s-a
întâmplat de mai multe ori)
In nuvela „La hanul lui Mânjoală” de I.L.Caragiale întâlnim o
povestire singulară. Aceasta debutează cu planul real, prin monologul
naratorului care este şi personaj în ipostaza călătorului. Fănică (personajul-
narator), se îndreaptă către Popeştii-de-sus, la polcovnicul Iordache, unde
urma să se însoare cu fiica acestuia. Naraţiunea este ulterioară, în ordine
cronologică, Fănică rememora de pe vremea când a fost tânăr. Exista
numeroase repere cronologice: „Un sfert de ceas până la hanul lui
Mânjoală”, „un ceas şi jumătate”, „zece şi aproape trei sferturi”, „mâine”.
Pe aproape toată durata textului T.P (timpul povestirii) este mai
mic decât T.I (timpul istoric). Avem deci un rezumat in cadrul căruia
punctul de vedere al naratorului este puternic implicat. Pe toata durata
rătăcirii drumeţului in afara hanului, naratorul povesteşte ce consideră mai
important, prin selecţii şi eliminări, timpul rătăcirii fiind dezvăluit la sfârşit
şi anume patru ore, care in ochii cititorului nu puteam părea mai mult de
şaizeci de minute. Acesta alegerea a naratorului denotă caracterul fantastic al
nuvelei, fantasticul presupune o relatare care nu deformează realitatea ci
aruncă o privire inedită asupra lumii.
Al patrulea element al naratologiei este instanţa narativă. Diegeza este
istoria relatată de discursul naratorului, din acest punct de vedere distingem
în nuvela „La hanul lui Mânjoală” un narator omodiegetic. Fănică povesteşte
întâmplările de la hanul lui Mânjoală la persoana I, fiind chiar el eroul
acestora.
Perspectiva narativă presupune trei tipuri de focalizare: zero,
internă, externă. Opera „La hanul lui Mânjoală” prezintă o focalizare
internă. Acest tip de focalizare urmăreşte gândurile personajului şi pătrunde
în conştiinţa acestuia, dă cititorului impresia că percepe şi judecă fiinţele şi
lucrurile, recurge la verbe de percepţie (a vedea, a auzi, a simţi, a dori, a
crede ), naratorul adoptă punctul de vedere al unui personaj.

Bădic Sorina
 “Hanu-Ancutei”

Povestirile ce alcatuiesc “Hanu-Ancutei” au fost scrise aproximativ in

perioada 1921-1928.Prima bucata din acest ciclu “Iapa lui Voda” s-a
publicat in 1921,in revista “Adevarul literar si artistic” iar ultima in “Viata
Romaneasca” catre sfarsitul anului 1927,asadar Hanul Ancutei a fost
elaborate in aproape sapte ani si este un volum de 9 povestiri.
Opera “Hanu Ancutei” este o povestire in rama deoarece tehnica
utilizata de Sadoveanu este aceea de a evidential o structura multinaratoriala,
cu o perspective multipla asupra faptelor petrecute si de ai transforma pe
povestitori in personaje ale naratiunii.Cele noua povestirii din opera se
rostesc de catre un povestitor care este si personaj in acelas timp,implicand
un cadru scenic-hanul si grupul de ascultatori.Prin aceasta tehnica, a
“povestirii in povestire”,unde un rol decisive il are naratorul
intradiegetic,conform terminologiei lui Gerard Genette, relatarea faptelor se
realizeaza sub imperativul memoriei naratorului si de aici rezulta o tehnica a
enuntului discontinuu, ce serveste,prin intreruperi,reveniri, la precipitarea
dramatica a actiunii, la cresterea starii de tensiune a momentelor.Prin modul
in care sunt povestite faptele se creeaza impresia ca acestea sunt autentice,
reale si de aici aspectul aproape autobiografic.
Ritmul naratiunii este lent. Rememorarea este un act ce provoaca o
intoarcere la trecut pentru a evidential legaturi intre fapte si destine. Cadrul
povestirii este hanul iar primul moment este asemanator unui prolog,care
poate fi un comentariu reflexive(o meditatie despre om, generalizarea unei
experiente) iar auditoriul , in cazul nostru –mesenii de la han, este indemnat
sa circumscrie viitoarea intamplare.
 Timpul povestirii este subordonat viziunii spatiale, imprecizia
temporala , nedeterminarea exacta augumenteaza dimensiunile intamplarilor.
Universul privirii este infinit. Personajul intervine strict conventional , fara
pretentii in ordinea amanarii evenimentului iar personajul-ascultator poate
devenii un potential narator.
In viziunea lui Sadoveanu , personajele sunt de un timp si spatiu mitic,
pare ca nimic nu se schimba indiferent de cat timp trece si trasaturile lor se
transmit la urmasi iar natura e neschimbata, precum si trasaturile
fundamentale ale oamenilor raman la fel. El creaza arheotipuri, oameni
nemuritori,ce nu se lasa schimbati, incercand sa exprime permanenta
sufletului moldovenesc. Eroii de la tara ai lui Sadoveanu, vorbesc foarte
natural si in limitele exigentelor pe care le implica dialogul artistic.
Hanul, ca motiv literar, nu a fost descoperire a lui Sadoveanu, el fiind
intalnit inainte la Caragiale si Slavici. Spre deosebire de hanul acestora din
urma, unde se petrec lucruri bizare, ciudate, aflate la interferenta realului cu
imaginarul, la hanul sadovenian se petrec lucruri reale. Timpul in acre se
petrec faptele nu este acel „a fost odata” specifica basmelor, ci acel „illo
tempore” adica acel timp mitic, care include in sine prezentul, trecutul si
viitorul.
Opera lui Sadoveanu nu poate fi incadadrata unui curent artistic
anume, intrucat in operele sale se imbina elemente ale romantismului, ale
realismului, ale umanismului, ale naturalismului si nu in ultimul rand ale
samanatorismului.Arta lui este vizionara;perceptia lumii este patrunsa la el
de atatea valori ale fanteziei,incat lumea care ni se lamureste prin ea nu
poate fi aceea a ochiului comun sau a unor priviri calauzite de obiectivitatea
stiintei.
O caracteristica a realismului estea oglindirea realităţii contemporane, lumea
de la tara prezentata intr-un mod realistic in vremurile de demult. Omul este
prezentat in mediul sau social,privit ca un ansamblu de circumstante
exterioare in cazul nostru in han. Personajele au rolul de a observa si de a
reflecta moral asupra evenimentelor.Acestea sunt tipice,prezentate in
imprejurari tipice
Hanuri presadoveniene sunt hanurile lui Slavici şi Caragiale, unde se
întâmplă ceva, chiar dacă în închipuirea personajelor principale, dar prin
recurenţă, hanul devine o temă literară o dată cu Sadoveanu. Caragiale
vorbeste in “La hanul lui Manjoala” despre un spatiu mitic, inchis unde se
face trecerea de la real la miraculous, predispozitia la superstitii si confuzia
întreţinută de o vreme potrivnică creează şi întreţin impresia
supranaturalului. Un alt spaţiu închis şi deschis în acelaşi timp este hanul
Ancuţei. Locul evocărilor rămâne unul şi acelaşi: hanul care ne este descris
în câteva rânduri de către naratorul-evocator. În Hanu Ancutei, când printr-
un semnal - nechezatul iepei comisului Ioniţă - ritualul somnului este adus
în atenţie, drumeţii părăsesc spaţiul încăperii, la Caragiale, sustragerea din
spaţiul închis nu poate fi decât agresivă: prin arderea hanului.
„Temele natura, taranul, provincia, trecutul istoric arata ca Sadoveanu nu
scrie despre o lume, el creaza o lume care nu este produsul memoriei , dupa
cum nu este al observatiei.
Povestirea sadoveniana opreste timpul, creând in jurul omului-povestitor sau
ascultator-un spatiu magic care-l protejeaza. Eroii nu povestesc spre a-si
usura sufletul, ori spre a reda viata : ci pentru a se sustrage vietii si mortii.
Hanu Ancutei este metafora imaginariului sadovenian, obiectivare a locului
secret unde-si afla originea insasi imensa forta plasmuitoare a scriitorului.
Hanul nu este pur si simplu locul unde se spun povestile; este locul de
origine al imaginarului sadovenian.”(Nicolae Manolescu)
“Lumea lui Sadoveanu este vazuta in fantezie si dintr-un unghi cu totul
subiectiv, prin perdeaua agitate de sentimentul sau nelinistit sau prin valurile
acelui farmec cu care, in productia lui mai noua, scriitorul se regaseste
printre oameni si lucruri. Oamenii din Hanu Ancutei sunt naturi elementare
in alt inteles decat acela care poate fi dat atitora din figurile create de un
Zola cu o varsta de om mai inainte; chipurile lui Sadoveanu exprima forma
suprema a expansiunii vietii si reprezinta m in cadrul de legenda cu care ii
inconjoara scriitorul, tipuri de creatori, fiinte care isi croiesc soarta lor.
Pentru aceasta parte a operei lui Sadoveanu s-a intrebuintat epitetul eroico-
romantic. Incadrarea scriitorului in curentul realismului artistic si liric se
cuvine a se face, asadar, cu unele rezerve”(Tudor Vianu)

Abrudan Ana-Maria

9 iunie 2011