La hanul lui Mânjoală

de Ion Luca Caragiale

”La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale este o nuvelă fantastică și a apărut
mai întâi în ”Gazeta săteanului” (1898), apoi în volumul ”Nuvele, povestiri” (1966).
Tema nuvelei ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei malefice, care-i atrage pe tineri
și-i întoarce din cale, tulburându-le mințile, scoțând la suprafață dorințe ascunse, dar care,
odată ieșiți din cercul magiei diavolești, își reiau viața obișnuită.
Ideea operei exprimă un adevăr folcloric străvechi – și anume că acela care folosește
practici vrăjitorești este pedepsit, dacă nu reușește să iasă de sub influența farmecelor, așa
cum este pedepsită cucoana Marghioala la bătrânețe, fiind mistuită de incendiul care a ars
hanul din temelii, sugerând chinurile iadului, unde s-a dus sufletul ei după moarte.
Subiectul nuvelei
Nuvela debutează cu planul real, prin monologul naratorului, care este și personaj, în
ipostaza călătorului, iar narațiunea se desfășoară la persoana I. Viziunea narativă este deci
subiectivă, naratorul nu știe mai mai mult decât știe sau află personajul însuși, ceea ce
anticipează proza subiectivă, psihologică de mai târziu și personajul-reflector din romanele
Hortensiei Papadat-Bengescu și Camil Petrescu, iar perspectiva narativă este cronologică.
Timpul și spațiul desfășurării acțiunii nu sunt precis delimitate, ceea ce sugerează că
acțiunea se petrece într-un timp mitic, fabulos, și într-un spațiu doar vag precizat. Este
probabil ca acțiunea să se petreacă într-o toamnă, personajul trece pe lângă o ”porumbişte
cu cocenii netăiaţi”, pe la sfârșitul seolului al XVIII-lea (socrul personajului principal este
polcovnic), în Moldova.
În nuvelă se intersectează două planuri, cel real cu cel fabulos, care creează astfel
atmosfera fantastică. Astfel, planului real îi aparțin elementele veridice, realiste, care notează
lucruri, fapte, evenimente exterioare obișnuite, comune, de rând, gândurile și reflecțiile
realiste ale personajului-narator, cu privire la datele experienței, într-o primă fază.
Amănunte semnificative, pe care eroul le privește la început realist, le găsește o explicație
veridică, cea mai probabilă, mai logică, se insinuează treptat în planul secund, cel al
fabulosului. Într-un final, fabulosul va concentra întregul discurs narativ al autorului, pentru
ca în final, în epilog, să se revină la ceea ce este comun sau banal, la planul realității. Cu
toate acestea, fabulosul lasă urme în conștiința eroului nuvelei, care nu mai este același de la
începutul ei și al cărui destin va suferi schimbări, modificări dramatice, în urma amestecului
elementelor ce țin de fabulos în viața sa.
 Personajul-narator (în ipostaza călătorului) se îndreaptă către Popeștii-de-sus, la
polcovnicul Iordache, unde socotește că va ajunge la ora zece. Călărețul se află aproape de
Hăculești, mai are un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală, unde va poposi pentru trei
sferturi de ceas ca să-i dea calului grăunțe.
Călătorul zărește luminile hanului lui Mânjoală și își amintește că omul murise de
vreo cinci ani, lăsând afacerile pline de datorii. Nevastă-sa, Mânjoloaia, o femeie zdravănă,
și-a plătit datoriile, a reparat hanul și acareturile, a mai construit încă ”un grajd de
piatră”și toată lumea vorbește că ”trebuie să aibă și parale bune”. Gura lumii o bănuia de
farmece, ori că a găsit vreo comoară de a reușit să scape de datorii, ba chiar să facă și
afacerile să meargă. Naratorul devine aici un mesager, deoarece transmite informațiile aflate
de la alții.
Întâmplările se înscriu într-un cadru fantastic: doi frați s-au dus într-o noapte să
prade hanul, împreună cu alți doi tâlhari. Unul dintre ei, cel mai voinic, când a ridicat
toporul să spargă ușa, ”a picat jos” și-a murit, iar celălalt frate a amuțit. Cei doi tâlhari l-au
pus pe mort ”în spinarea frate-său”, cu gândul să-l îngroape, dar când să iasă din curtea
hanului, Mânjoloaia a început să strige ”hoții!” În mod neașteptat le-a apărut în față
”zapciul” (subprefectul) cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Speriați de moarte,
hoții au luat-o la fugă, lăsându-i acolo pe cei doi frați. Deși l-au bătut pe cel rămas în viață
”ca să-i vie glasul la loc”, n-au putut afla nimic despre cele întâmplate sau despre cei doi
complici. De atunci nu s-a mai întâmplat să fie atacată de tâlhari Mânjoloaia. Naratorul-
mesager realizează o povestire în ramă sau ”povestire în povestire” prin relatarea acestei
întâmplări.
În continuare, întâmplările aparțin planului real, iar personajul-narator devine actor
al acțiunii. El descrie aglomerația de la han, și, după ce dă calul în grija unui argat, felul în
care este întâmpinat de cucoana Marghioala: ”Bine-ați venit, cocoane Fănică” (este singura
dată când se specifică numele personajului). Călătorului i se pare mai frumoasă ca niciodată
și, deși o știa de când era copil, îndrăznește s-o ciupească și să-i spună ce ochi frumoși are:
”Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică şi ochioasă, ştiam. Niciodată însă de când o
cunoşteam - ş-o cunoşteam de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea ori, încă de
copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo n-era drumul la târg - niciodată nu mi
se păruse mai plăcută... ” Se sugerează astfel tentația la care este supus omul de către forțele
demonice, care-i apare sub chipul frumoasei, ispititoarei hangițe. Spre mirarea tânărului,
cucoana Marghioala știa că el se duce la polcovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui
cea mare și-l mustră pentru îndrăzneală.
Tânărul este dus într-o odaie și, așezându-se la masă, vrea să se închine, dar observă
cu uimire că pe peretele de la răsărit nu se află nici o icoană. Când tânărul își face totuși
cruce, după obicei, izbucnește un ”răcnet” și el crede că a călcat ”un cotoi bătrân, care era
sub masă”. Cucoana deschide repede ușa ca să iasă fară ”cotoiul supărat” și aerul rece
stinge lampa. Credințele populare spun că pisica neagră este una dintre înfățișările pe care le
ia diavolul, iar graba cu care hangița îi deschide ușa sugerează un prim element al
vrăjitoriei. În întuneric, tânărul începe s-o mângâie și s-o sărute pe hangiță, dar îi întrerupe
jupâneasa care aduce mâncare și o lumânare. După masa gustoasă și vinul bun, pe tânăr îl
apucă toropeala, dar, când află că afară a început viscolul, se dezmeticește și constată că
”ceasul era zece și aproape trei sferturi (adică stătuse la han două ceasuri și jumătate).”
Deși cucoana Marghioala încearcă să-l convingă să nu plece pe o asemenea vreme, tânărul
se duce la grajd, trezește un argat ca să-i pună șaua pe cal, apoi se întoarce să-și ia rămas-
bun, dar o găsește pe hangiță cu căciula sa în mână. Întrebând de plată, gazda îi spune
”uitându-se adânc în fundul căciulii” că are să achite atunci când va trece înapoi. Sunt
sugerate astfel, prin narațiune, noi elemente ale colaborării hangiței cu forțele malefice și
farmecele pe care aceasta le face călătorului.
 Când își face cruce pentru drum, călărețul aude ușa hanului trântindu-se și un
puternic mieunat de cotoi și se gândește că Marghioala îl apucase cu ușa. Iată astfel cum
elementele reale, supozițiile călătorului, și cele fabuloase, forțele malefice, colaborează în
crearea atmosferei fantastice.
Întâmplările care urmează intră într-un cadru fabulos; prin monolog interior sunt
redate gândurile personajului: ”Să fi mers o bucată bună de drum. Viforul creştea
scuturându-mă de pe şea.” Tânărul începe să se simtă rău și se gândește că băuse prea mult.
Starea lui se înrăutățește :”căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o şi
am pus-o pe oblânc... Mi-era rău... ”. Tânărul regretă că părăsise hanul, deoarece se
gândește că la polcovnic toată lumea s-o fi culcat, iar calul său ”se-mpletecea parcă băuse și
el.” Și fiindcă vremea se mai domolește, se luminează a ploaie, își pune din nou căciula, dar
simte aceeași puternică fierbințeală. Calul gâfâia obosit, până când se oprește brusc și
tânărul zărește ”o mogâldeață mică, sărind și țopăind” și aude ”un glas de căpriță”. Tânărul
îl strunește și vede uimit ”un ied negru, foarte drăguț”, pe care îl ia și-l pune în desagă. Se
sugerează că diavolul luase de data aceasta înfățișarea atrăgătoare a unei căprițe negre.
Calul se sperie și pornește brusc, năuc, prin locuri necunoscute. Cu trupul înghețat și capul
înfierbântat, călărețul regretă încă o dată că părăsise hanul, gândindu-se că primitoarea
gazdă i-ar fi dat odaia ei pentru o noapte. Tânărul își dă seama că s-a rătăcit, iar calul cade
în genunchi și drumețul își face, speriat, cruce. Gândindu-se că a strivit iedul, caută în
desagă, dar nu-l mai găsește acolo. Calul se ridică în două picioare, se smucește și-și aruncă
stăpânul la pământ, dispărând în întuneric.
De la un paznic (Gheorghe Nătruț) află uimit că era în Hăculești, deci foarte aproape
de hanul lui Mânjoală (deși mersese prin vifor mai bine de patru ceasuri). Când să intre în
han, tânărul se împiedică în prag de ied, ”tot ăla”, care se culcă liniștit sub pat. Călătorul se
închină din nou și-i mulțumește lui Dumnezeu că scăpase cu bine, dar cucoana îl oprește,
îmbrățișându-l strâns.
De trei ori a fugit tânărul înainte de logodnă și s-a întors la han, dar bătrânul
Iodache, hotărât să și-l facă ginere, a pus oameni de l-au prins și l-au dus ”legat cobză la un
schit în munte”, unde a ținut post, a bătut mătănii și i s-au făcut slujbe și molitve timp de
patruzeci de zile, după care s-a pocăit și s-a însurat cu fata lui Iordache. Aceste lucruri
ilustrează ideea conform căreia numai credința în Dumnezeu și pocăința pot salva sufletul
omului de sub influențele demonice, de tentații amăgitoare, care-i pot pierde sufletul.
După o vreme de la această întâmplare, când tânărul ședea de vorbă cu socrul său,
aflară că hanul lui Mânjoală a ars până în temelii, îngropând pe cucoana Marghioala sub
”un morman uriaș de jăratic”. Iordache îl puse pe ginere-său să-i povestească din nou
întâmplarea ciudată prin care trecuse la hanul lui Mânjoală. Socrul său credea că în fundul
căciulii pusese cucoana Marghioala farmecele, iar iedul și cotoiul erau totuna cu dracul.
Finalul nuvelei aparține planului real și conține morala nuvelei. Socrul tânărului îi
spune moralizator acestuia că mai întâi răul îți întinde ispite, te tentează ca să prinzi gustul
păcatului, apoi te spurcă și ”știe el unde te duce”. El lasă să se înțeleagă faptul că și el
avusese în tinerețe o astfel de experiență amoroasă, apoi își venise în fire, întemeiase o
familie și era acum un om respectat și un bun creștin. De aceea știuse el cum să procedeze cu
viitorul ginere ca să-l aducă pe calea cea bună.
Semnificațiile fantasticului

Autorul apare în nuvelă în ipostaza naratorului și totodată a personajului principal

(ca în romanul ”Maitreyi” de Mircea Eliade, ”Șantier” de același autor, romane
autobiografice, ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu și
”Patul lui Procust ” de același autor, unde naratorul apare sub ipostaza unui personaj-
reflector, Fred Vasilescu, dar este mai apropiat ca perspectivă narativă de proza fantastică a
lui Mihai Eminescu), relatând în timp subiectiv întâmplările petrecute cândva, într-un timp
obiectiv – și în această privință se aseamănă cu romanul autobiografic ”Amintiri din
copilărie” de Ion Creangă, în care narațiunea se desfășoară tot la persoana I.
În planul realist al nuvelei apare motivul călătoriei (aparținând arhetipului călătoriei,
concept formulat de Carl Gustav Jung, care este de natură mitică), ca mijloc al cunoașterii
miturilor și credințelor populare străvechi, nu lipsite de temei, cu origini în inconștientul
colectiv, ca tărâm fascinant al fabulosului. În credința populară, farmecele, vrăjile care
apelează la forțele răului au efect negativ asupra oamenilor, îndepărtându-i de la esența
adevărată a vieții, întruchipată de valori morale precum binele, frumosul, adevărul,
dreptatea, cinstea, justiția, credința în Dumnezeu.
Planul real se intersectează în nuvelă cu cel fabulos, anticipând proza fantastică a lui
Mircea Eliade de mai târziu și totodată proza de factură psihologică. Autorul se face un
analist atent al detaliilor semnificative care se adaugă în plan real, contribuind brusc la
irupția fabulosului în planul mitic al nuvelei. Farmecele făcute asupra căciulii sale exprimă
faptul că eroul nostru își pierduse rațiunea, puterea de judecată, era acum la jocul forțelor
demonice. Când își scoate căciula, eroul începe să gândească iar logic, dându-și seama că nu
trebuia să plece de la han pe vifor. Luând-o din cap și punând-o la oblâncul șeii, calul ”se
împletecea, parcă băuse și el”. Aceste lucru îndreptățesc concluzia că forțele malefice nu-l
afectează numai pe eroul nostru, ci parcă toate împrejurările în care se află el: vântul, care
se pornise din ce în ce mai tare, calul, care nu-l mai ascultă și în final se pierde ploaia
măruntă de toamnă, arătările care i se arată eroului nostru și care exprimă faptul că el era
stăpânit de ”umbra” sa (arhetipul umbrei la Carl Gustav Jung).
Amestecul forțelor negative în viața eroului nostru sunt sugerate de mici, dar
importante amănunte, detalii semnificative precum răcnetul și vaietul de cotoi, stingerea
lămpii, fierbințeala care-l cuprinde pe personaj după ce-și pune căciula în cap, zburdălnicia
caprei negre, a iedului care-l întruchipează pe diavol, din nou mieunatul puternic de cotoi.
Toate aceste detalii semnificative, ca modalitate de insinuare a fabulosului și de realizare a
fantasticului, le-a folosit atât de bine Mircea Eliade în proza sa fantastică de mai târziu,
Cezar Petrescu și alții.
Totuși, narațiunea nu este lipsită de un anumit umor ascuns, de o anumită ironie, în
relatarea acestor fapte neobișnuite, cu caracter fabulos. Ironia autorului este cu atât mai
îndreptățită, cu cât aceste întâmplări își găsesc un mai larg ecou în conștiința populară, în
miturile și credințele folclorice. Pe de altă parte, tocmai încrederea personajului nostru în
real, în obișnuit, în ceea ce are o explicație logică, este cea care-l sancționează și îi schimbă
în mod dramatic cursul vieții, cel puțin temporar. Aceasta dovedește că miturile și credințele
populare nu sunt lipsite de un temei real, chiar dacă explicația acestor întâmplări bizare
trebuie căutată altundeva. Fără îndoială, arhetipul umbrei există, și el acumulează tocmai
acele lucruri, fapte, întâmplări (care sunt întâmplări în mod aparent, dar au o justificare
logică, un temei pentru ”a se întâmpla”), gânduri, motivații, tentații care nu sunt compatibile
cu conștiința, cu psihicul conștient. Mai devreme sau mai târziu, acest arhetip al umbrei se va
activa și eroul nostru va trebui să se confrunte cu el și cu consecințele negative ale
gândurilor și faptelor sale.
 Fără îndoială, o dimensiune mai puțin cunoscută a operei lui I.L. Caragiale o
reprezintă proza fantastică, nuvelele realiste, psihologice, de factură naturalistă, relevând
faptul că autorul excelează în conturarea unor subiecte veridice, realiste, ori fantastice, că
este un fin analist al dispoziției sufletești a personajelor sale, al gândurilor lor, demonstrând
faptul că poate partea cea mai rezistentă, și totodată mai puțin cunoscută, a operei sale o
reprezintă aceste nuvele.