La hanul lui Mânjoală

de Ion Luca Caragiale

”La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale este o nuvelă fantastică și a apărut
mai întâi în ”Gazeta săteanului” (1898), apoi în volumul ”Nuvele, povestiri” (1966).
Tema nuvelei ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei malefice, care-i atrage pe tineri
și-i întoarce din cale, tulburându-le mințile, scoțând la suprafață dorințe ascunse, dar care,
odată ieșiți din cercul magiei diavolești, își reiau viața obișnuită.
Ideea operei exprimă un adevăr folcloric străvechi – și anume că acela care folosește
practici vrăjitorești este pedepsit, dacă nu reușește să iasă de sub influența farmecelor, așa
cum este pedepsită cocoana Marghioala la bătrânețe, fiind mistuită de incendiul care a ars
hanul din temelii, sugerând chinurile iadului, unde s-a dus sufletul ei după moarte.
Subiectul nuvelei
Nuvela debutează cu planul real, prin monologul naratorului, care este și personaj, în
ipostaza călătorului, iar narațiunea se desfășoară la persoana I. Viziunea narativă este deci
subiectivă, naratorul nu știe mai mai mult decât știe sau află personajul însuși, ceea ce
anticipează proza subiectivă, psihologică de mai târziu și personajul-reflector din romanele
Hortensiei Papadat-Bengescu și Camil Petrescu, iar perspectiva narativă este cronologică.
Timpul și spațiul desfășurării acțiunii nu sunt precis delimitate, ceea ce sugerează că
acțiunea se petrece într-un timp mitic, fabulos, și într-un spațiu doar vag precizat. În nuvelă
se intersectează două planuri, cel real cu cel fabulos, care creează astfel atmosfera
fantastică. Astfel, planului real îi aparțin elementele veridice, realiste, care notează lucruri,
fapte, evenimente exterioare obișnuite, comune, de rând, gândurile și reflecțiile realiste ale
personajului-narator, cu privire la datele experienței, într-o primă fază. Amănunte
semnificative, pe care eroul le privește la început realist, le găsește o explicație veridică, cea
mai probabilă, mai logică, se insinuează treptat în planul secund, cel al fabulosului. Într-un
final, fabulosul va irupe la întreaga sa dimensiune, și va concentra întregul discurs narativ al
autorului, pentru ca în final, în epilog, să se revină la ceea ce este comun sau banal, la planul
realității. Cu toate acestea, fabulosul lasă urme în conștiința eroului nuvelei, care nu mai este
același de la începutul ei și al cărui destin va suferi schimbări, modificări dramatice, în urma
amestecului elementelor ce țin de fabulos în viața sa.
Personajul-narator (în ipostaza călătorului) se îndreaptă către Popeștii-de-sus, la
polcovnicul Iordache, unde socotește că va ajunge la ora zece. Călărețul se află aproape de
Hăculești, mai are un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală, unde va poposi pentru trei
sferturi de ceas ca să-i dea calului grăunțe.
Călătorul zărește luminile hanului lui Mânjoală și își amintește că omul murise de
vreo cinci ani, lăsând afacerile pline de datorii. Nevastă-sa, Mânjoloaia, o femeie zdravănă,
și-a plătit datoriile, a reparat hanul și acareturile, a mai construit încă ”un grajd de
piatră”și toată lumea vorbește că ”trebuie să aibă și parale bune”. Gura lumii o bănuia de
farmece, ori că a găsit vreo comoară de a reușit să scape de datorii, ba chiar să facă și
afacerile să meargă. Naratorul devine aici un mesager, deoarece transmite informațiile aflate
de la alții.
Întâmplările se înscriu într-un cadru fantastic: doi frați s-au dus într-o noapte să
prade hanul, împreună cu alți doi tâlhari. Unul dintre ei, cel mai voinic, când a ridicat
toporul să spargă ușa, ”a picat jos” și-a murit, iar celălalt frate a amuțit. Cei doi tâlhari l-au
pus pe mort ”în spinarea frate-său”, cu gândul să-l îngroape, dar când să iasă din curtea
hanului, Mânjoloaia a început să strige ”hoții!” În mod neașteptat le-a apărut în față
”zapciul” (subprefectul) cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Speriați de moarte,
hoții au luat-o la fugă, lăsându-i acolo pe cei doi frați. Deși l-au bătut pe cel rămas în viață
”ca să-i vie glasul la loc”, n-au putut afla nimic despre cele întâmplate sau despre cei doi
complici. De atunci nu s-a mai întâmplat să fie atacată de tâlhari Mânjoloaia. Naratorul-
mesager realizează o povestire în ramă sau ”povestire în povestire” prin relatarea acestei
întâmplări.
În continuare, întâmplările aparțin planului real, iar personajul-narator devine actor
al acțiunii. El descrie aglomerația de la han, și, după ce dă calul în grija unui argat, felul în
care este întâmpinat de cucoana Marghioala: ”Bine-ați venit, coane Fănică” (este singura
dată când se specifică numele personajului). Călătorului i se pare mai frumoasă ca niciodată
și, deși o știa de când era copil, îndrăznește s-o ciupească și să-i spună ce ochi frumoși are.
Se sugerează astfel tentația la care este supus omul de către forțele demonice, care-i apare
sub chipul frumoasei, ispititoarei hangițe. Spre mirarea tânărului, cucoana Marghioala știa
că el se duce la polcovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare și-l mustră
pentru îndrăzneală.
Tânărul este dus într-o odaie și, așezându-se la masă, vrea să se închine, dar observă
cu uimire că pe peretele de la răsărit nu se află nici o icoană. Când tânărul își face totuși
cruce, după obicei, izbucnește un ”răcnet” și el crede că a călcat ”un cotoi bătrân, care era
sub masă”. Cucoana deschide repede ușa ca să iasă fară ”cotoiul supărat” și aerul rece
stinge lampa. Credințele populare spun că pisica neagră este una dintre înfățișările pe care
le ia diavolul, iar graba cu care hangița îi deschide ușa sugerează un prim element al
vrăjitoriei. În întuneric, tânărul începe s-o mângâie și s-o sărute pe hangiță, dar îi întrerupe
jupâneasa care aduce mâncare și o lumânare. După masa gustoasă și vinul bun, pe tânăr îl
apucă toropeala, dar, când află că afară a început viscolul, se dezmeticește și constată că
”ceasul era zece și aproape trei sferturi (adică stătuse la han două ceasuri și jumătate).”
Deși cucoana Marghioala încearcă să-l convingă să nu plece pe o asemenea vreme, tânărul
se duce la grajd, trezește un argat ca să-i pună șaua pe cal, apoi se întoarce să-și ia rămas-
bun, dar o găsește pe hangiță cu căciula sa în mână. Întrebând de plată, gazda îi spune
”uitându-se adânc în fundul căciulii” că are să achite atunci când va trece înapoi. Sunt
sugerate astfel, prin narațiune, noi elemente ale colaborării hangiței cu forțele malefice și
farmecele pe care aceasta le face călătorului.
Când își face cruce pentru drum, călărețul aude ușa hanului trântindu-se și un
puternic mieunat de cotoi și se gândește că Marghioala îl apucase cu ușa. Iată astfel cum
elementele reale, supozițiile călătorului, și cele fabuloase, forțele malefice, colaborează în
crearea atmosferei fantastice.
Întâmplările care urmează intră într-un cadru fabulos, tânărul începe să se simtă rău
și se gândește că băuse prea mult. Starea lui se înrăutățește, și, cu toate că era viscol, își
scoate căciula care-i strângea capul cu putere. Tânărul regretă că părăsise hanul, deoarece
se gândește că la polcovnic toată lumea s-o fi culcat.
Vremea se mai domolește și eroul nostru își pune din nou căciula în cap, dar simte
aceeași puternică fierbințeală. Calul gâfâia obosit, până când se oprește brusc și tânărul
zărește ”o mogâldeață mică, sărind și țopăind” și aude ”un glas de căpriță”. Calul se sperie,
se-ntoarce și pornește înapoi, spre han. Tânărul îl strunește și vede uimit ”un ied negru,
foarte drăguț”, pe care îl ia și-l pune în desagă. Se sugerează că diavolul luase de data
aceasta înfățișarea atrăgătoare a unei căprițe negre. Calul sforăie și se smucește, pornind
nebun, fără să mai poată fi oprit. Cu trupul înghețat și capul înfierbântat, călărețul regretă
încă o dată că părăsise hanul, gândindu-se că primitoarea gazdă i-ar fi dat odaia ei pentru o
noapte. Tânărul își dă seama că s-a rătăcit, iar calul cade în genunchi și drumețul își face,
speriat, cruce. Gândindu-se că a strivit iedul, scotocește în desagă, dar nu-l mai găsește
acolo. Calul se ridică în două picioare, se smucește și-și aruncă stăpânul la pământ,
dispărând în întuneric. De la un paznic (Gheorghe Nătruț) află uimit că era în Hăculești, deci
foarte aproape de hanul lui Mânjoală (deși mersese prin viscol mai bine de patru ceasuri).
Când să intre în han, tânărul se împiedică în prag de ied, ”tot ăla”, care se culcă liniștit sub
pat. Călătorul se închină din nou și-i mulțumește lui Dumnezeu că scăpase cu bine, dar
cucoana îl oprește, îmbrățișându-l strâns.
De trei ori a fugit tânărul înainte de logodnă și s-a întors la han, dar bătrânul
Iodache, hotărât să și-l facă ginere, a pus oameni de l-au prins și l-au dus ”legat cobză la un
schit în munte”, unde a ținut post, a bătut mătănii și i s-au făcut slujbe timp de patruzeci de
zile, după care s-a pocăit și s-a însurat cu fata lui Iordache. Aceste lucruri ilustrează ideea
conform căreia numai credința în Dumnezeu și pocăința pot salva sufletul omului de sub
influențele demonice, de tentații amăgitoare, care-i pot pierde sufletul.
După o vreme de la această întâmplare, când tânărul ședea de vorbă cu socrul său,
aflară că hanul lui Mânjoală a ars până în temelii, îngropând pe cucoana Marghioala sub
”un morman uriaș de jăratic”. Iordache îl puse pe ginere-său să-i povestească din nou
întâmplarea ciudată prin care trecuse la hanul lui Mânjoală. Socrul său credea că în fundul
căciulii pusese cucoana Marghioala farmecele, iar iedul și cotoiul erau totuna cu dracul.
Finalul nuvelei aparține planului real și conține morala nuvelei. Socrul tânărului îi
spune moralizator acestuia că mai întâi răul îți întinde ispite, te tentează ca să prinzi gustul
păcatului, apoi te spurcă și ”știe el unde te duce”. El lasă să se înțeleagă faptul că și el
avusese în tinerețe o astfel de experiență amoroasă, apoi își venise în fire, întemeiase o
familie și era acum un om respectat și un bun creștin. De aceea știuse el cum să procedeze cu
viitorul ginere ca să-l aducă pe calea cea bună.