Tema 1

Varianta B

Epopeea lui Ghilgames este o tragedie umana provocata de groaza mortii aintesi
apriga nazuinta de a birui, stravechi teme ale folclorului universal - motivul « tinerete fara
batranete si viata far ade moarte’. Subiectul epopeii noastre nu se dezvolta din aceasta
matca nu numai dupa moartea lui Endiku, cand Ghilgames traieste din plin drama neputintei
de a invinge moartea, ci e pregatit mai dinainte de intreaga fire a eroului, care cauta
fericirea prin glorie sau prietenuie, ca si prin numeroase actiuni anterioare.Tristul
deznodamant al epopeii, in ciuda marilor eforturi ale eroilor principali, coboara un val
sunbru asupra intregului poem.

Confruntat cu implacabilul finitudinii omenești, Ghilgameș este probabil primul „erou

tragic”187 din literatura lumii. Asemenea lui Oedip peste multe secole, el nu-și poate
schimba predestinarea, iar împreună cu Enkidu, comite – iarăși în premieră – un act de
hybris: îi ofensează pe zei, insolență pedepsită crunt cu moartea unuia și mortificarea
celuilalt. Dacă tragicul elinilor înseamnă confruntarea cu o limită care strivește omul,
fatalitatea morții cu care se măsoară obstinat, inegal și inutil Ghilgameș, este experiența
tragicului avant la lettre. Supus unui destin cu două scenarii – drept dovadă, el poate alege
între două variante ale vieții și morții lui –, Ahile are, până la un punct, ca orice erou tragic,
libertatea opțiunii, dar nu și pe aceea de a-și învinge predestinarea. La fel, în eposul germanic
medieval, „cu tot entuziasmul pentru eroism, predomină tragicul atât în acțiune, cât și în
atmosferă”188. Asupra frumoșilor blestemați, Elena și Paris, apasă binecuvântarea funestă a
Afroditei189. Frumusețea și puterea lor de a inspira iubire sunt pricina nenorocirii Troiei, a
fericirii și nefericirii lor deopotrivă. Paris primește firesc și fără remușcări acest dar ambiguu,
ba chiar cu o conștiință a statutului său de „ales”190.

In tableta a noua, Ghilgames, inspaimantat de moartea lui Enkidu si infricosat de

ideea mortii, porneste in cautarea nemurii.

Mitul omorârii balaurului este preluat de mai multe popoare: mai întâi apare în
mitologia greacă, pentru ca apoi să fie preluat și de creștini, dar și în basmele noastre
populare ori culte.

În plus, tema centrală a căutării nemuririi și a fricii de moarte este preluată în

numeroase opere, pornind de la basme (precum Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte de Petre Ispirescu) și continuând cu capodopere universale ale literaturii (cum ar fi
Faustul lui Johann Wolfgang von Goethe, Portetul lui Dorian Gray de Oscar Wilde sau
Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov).

Soarta tragică a lui Ghilgameș este anuntata de cele trei versuri rostite de Enkidu si
reprezinta o avertizare asupra trecerii de la o temă centrală a epopeii la cealaltă: „Acum
trebuie să devin o umbră, / să stau cu umbrele celor morți, / să nu-mi mai văd dragul frate
niciodată!” (p. 93). Dacă prietenia și, în fond, iubirea marchează prima parte a operei, cea de-
a doua este născută dintr-o frământare ce a stăpânit omenirea dintotdeauna, și anume teama
de moarte și dorința de a o birui, deși căutarea nemuririi se arată zadarnică (la fel ca în
basmul lui Petre Ispirescu).

Strâns legată de cea dinaintea ei, constiinta vointei urmează ca cea de a sasea treaptă

în parcursul spiritual al lui Ghilgames. Cunoasterea se traduce acum prin actiune, aceasta
identificându-se cu încercările de tip initiatic la care este supus eroul în rătăcirea lui către
aflarea nemuririi. Pulsiunile transmise din subconstient de către anima au rolul de a motiva
hotărârea lui Ghilgames de a pleca în căutarea unui răspuns dat conditiei umane. Ultima
treaptă a scenariului pe care Ghilgames îl  parcurge o constituie constiinta vietii. Întreaga
activitate a eroului este acum îndreptată spre obtinerea mântuirii si a vietii vesnice. Încercarea
de dobândire a plantei ce i-ar asigura nemurirea presupune anumite probe specifice riturilor
de initiere, probe pe care însă Ghilgames le ratează. S-ar putea crede că „furia” cu care eroul
îsi doreste nemurirea ar dezvălui egoismul acestuia, sau că anima ar fi fost
uitat, animus actionând singur si independent de orice posibil dublu. Dar nu este asa: tocmai
moartea lui Enkidu (retragerea lui anima în subconstient) face ca actiunile lui Ghilgames să
aibă o explicatie foarte puternică.

Ratând contactul cu sacrul, Ghilgames află – în cel mai tragic mod cu putintă – că nici
unui muritor nu-i va fi dat darul nemuririi, aceasta rămânând un atribut al zeilor. Cu toate
acestea, câstigul este imens: Ghilgames nu mai este dominat de primitivismul actelor, iar
resemnarea sa capătă valente pozitive datorită unei profunde întelegeri a fiintei umane si,
implicit, datorită constientizării conditiei sale de muritor.

Mai veche decat Iliada si Odiseea, mai veche decat Biblia, epopeea care canta vitejiile
si suferintele lui Ghilgames, legendarul rege al Urukului, avea sa-si ia locul de cinste -
oranduita in douasprezece tablete numerotate cu grija - in faimoasa biblioteca a regelui
asirian Assurbanipal, la Ninive, in cel dintai veac inaintea erei noastre.