OMUL IN CONFRUNTARE CU DESTINUL

Destinul e o reminiscenta a primitivismului inca rezident in om, provenit bineinteles din

necunoastere, sa atribuie divinitatii absolut tot ce i se intampla si nu poate explica. Destinul reprezinta
cumva extrapolarea in viitor a unei succesiuni de esecuri petrecute in trecut. Lui ii atribuim in sens
nedefinit nerealizarile noastre. Spre a se feri de anumite evenimente, oamenii incearca sa fuga de
destin sau sa lupte cu acesta in scopul de a-l invinge, insa aceste incercari duc spre finaluri tragice.

“Destinul este acea parte din timp in care istoria isi imprima vointa ei asupra noastra, de aceea
trebuie sa- I rezistam, sa fugim de el, sa ne refugiem in spectacol”-Mircea Eliade. Asa cum Mircea Eliade
descrie destinul, eroii operelor din toate timpurile au plecat de la aceasta premisa- destinul poate fi
schimbat. De la Iliada lui Homer, la Epopeea lui Ghilgames, destinul are un rol crucial in vietile
personajelor care refuza sa il accepte.

Astfel, omul se confrunta cu destinul atat in viata reala, cat si in viata fictionala a operelor
literare timpurii, precum “Epopeea lui Ghilgames”. „Epopeea lui Ghilgameş”, epopee scrisă pe tăbliţa de
cronică şi care conţinea inţial 3600 de versuri. Ghilgameş este rege al oraşului Uruk, astăzi numit Warka.
Legenda îl consideră ca fiu nemuritor al zeiţei Ninsen. Opera este incompletă, dar are o substanţă
deosebită rar întâlnită în literatura antichităţii. Epopeea este străbătută de un adevărat patos al
cunoaşterii pentru Ghilgameş. După moartea celui mai bun prieten, Enkidu, pleacă îndurerat de
suferinţele oamenilor, dar şi de dorinţa ca el însuşi să fie nemuritor. În căutarea nemuririi, drumul lung
pe care îl străbate îl pune în situaţia de a lupta cu forţe potrivnice. Această luptă are semnificaţie
simbolică, punând în evidenţă tragismul credinţei umane în faţa finetitudinii, dar şi încercările morale la
care este supusă fiinţa umană în aspiraţia ei spre cunoaştere. Sumerobabilonienii erau atât de însetaţi
de nemurire, încât unul din cele mai înalte sentimente, sentimentul tragicului, apare la ei pentru prima
oară, dar în legătură strânsă cu viaţa terestră. În epopee este redat sentimentul tragicului prin faptul că
omul trebuie să înfrunte zeii, să le smulgă principala lor însuşire, nemurirea. În concepţia timpului
respectiv, zeii erau fericiţi pentru că erau nemuritori. Ghilgames, in cautarea nemuririi, gaseste planta
care ar putea sa il faca la fel de fericit precum zeii, insa ii este furata de un sarpe. Ghilgameş,
deznădăjduit, se întoarce în Uruk printre ai săi, pentru a trăi şi a muri ca ei. El n-a obţinut nemurirea,
suferă o înfrângere şi trebuie să accepte resemnat destinul. Trebuie să se supună acestui destin, dar,
dominându-l prin înţelegere, cunoaştere şi creație. De fapt, el s-a intors la oameni mai om decât era
înainte, deoarece călătoria făcută nu este un eşec, ci doar una de descoperire. „El a văzut totul până la
marginea pământului. Ceea ce-i ascuns el a descoperit.”Asadar, destinul, in cazul lui Ghilgames a avut un
rol benefic, de autocunoastere si de raspandire a cunostiintelor dobandite de-a lungul calatoriei sale.
Desi nu a primit nemurirea fizica, el a dobandit ceva mai important: nemurirea prin creatie. Epopeea lui
Ghilgames da o lectie foarte importanta: destinul nu poate fi schimbat.

Destinul nu este neglijat nici in opera Homerica “Iliada”. "Iliada" este cel mai vechi manuscris
scris vreodată în Europa, în care, Homer povesteşte războiul dus de aheii conduşi de Agamemnon şi
Menelau pentru cucerirea cetăţii Troia, sub pretextul răpirii Elenei, soţia lui Menelau de către Paris, fiul
lui Priam. Se remarca prezenta influtentei destinului inca din incipit. Paris este predestinat sa aleaga o
zeita careia ii va da marul. Povestea lui Paris arata destinul inevitabil: înainte de a-l naște, mama lui,
Hecuba, visează că pruncul va atrage pieirea Troiei și-i povestește soțului visul. Speriat, regele Priam îi
poruncește unui slujitor să ia copilul nou-născut, să-l ducă în munți și să-l ucidă. Slujitorul, Agelaos, duce
copilul în munți, dar nu-l omoară, ci îl ascunde într-un desiș. Rămas fără de odihnă după fapta săvârșită,
Agelaos se întoarce peste cinci zile, găsește copilul viu, îl ia acasă, îl numește și-l crește ca pe fiul său.
Peste ani, tânărul Paris, nespus de frumos și de inteligent, este numit de zei să aleagă cărei zeițe îi va
oferi mărul.

De asemenea, destinul necrutator se revarsa si asupra altor personaje. Homer ilustrează o

atitudine specifică pentru un erou, în ceea ce privește sfârșitul lui Patroclu. Cu ultimele cuvinte, acesta își
menține demnitatea nepătată și își acceptă cu seninătate destinul, avertizându-l pe Hector de
inutilitatea mândriei sale, întrucât și pe el la scurt timp îl așteaptă ursita cea neagră. Se recunoaște și
întărește totodată credința că zeii sunt cei care dictează cursul lucrurilor: “Hector, fălește-te acuma cît
poți. Biruința de astăzi Zeus ți-a dat-o și Apolon. Ei singuri ușor îmi scurtară zilele, ei de pe umerii mei
armătura-mi prădară. Mă ucise ursita cea neagră și Febos Apolon și-un muritor, Euforb. – ia seama nici
tu după mine nu vei trăi îndelung, se apropie doar și de tine Moartea și soarta cea crudă, strivi-te-va
mîndrul Ahile .”

În epopee, alături de eroi, intervin şi zeii, dând operei un caracter miraculos. Nu este un război
numai între oameni ci şi între zei. În "Iliada" nu zeii sunt supremi, ci destinul, căruia i se supun şi oameni
şi zei. Până şi regele zeilor i se supune, care coboară talerul cu soarta lui Hector.

Asadar, destinul reprezintă ordinea necesară a lumii faţă de care fiecare fiinţă este supusă. Atat
omul antic, cat si omul modern se confrunta cu destinul si intrebarile pe care acesta le formeaza in
mintea si sufletul lor. La fel cum Ghilgames se autodepaseste prin puterea destinului, sau cum Patroclu,
cu ultimele sale cuvinte, ii aduce aminte lui Hector cum va fi ucis de Ahile, lucru predestinat, oamenii din
ziua de azi pot trage concluzii privind destinul si consecintele sale, daca devin marionetele acestuia sau
nu.