Epopeea lui Ghilgameş

Epopeea este un poem epic de mari dimensiuni, în versuri, în care se povestesc fapte

eroice, legendare sau istorice, ale unui singur personaj, ale unui grup de oameni sau ale unui
popor, dominate adesea de acțiuni cu totul ieșite din comun care se petrec în locuri stranii și
depărtate, personaje extraordinare și/sau supranaturale.
Cuvântul epopee provine din cuvântul epos semnificând o producție epică de mare
amploare.
Epopeile se numără printre cele mai vechi opere literare care au supraviețuit până în
zilele noastre. Ele au contribuit substanțial la formarea culturilor vechi.
Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică, aparținând
culturii sumero-babiloniene.

Acest poem eroic -de largi dimensiuni - este o operă anonimă și colectivă a cărei
datare nu este cunoscută cu precizie. Se vehiculează faptul că reprezintă cea mai veche
scriere literară a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr.

Din cele 3.600 de versuri pe care le-a avut epopeea în forma inițială, s-au păstrat abia
jumătate, pe 12 tăblițe de lut.

Interpretãrile asupra conţinutului operei se pot face pe mai multe niveluri: condiţia
umanã, moarte şi nemurire, prietenie, devenire şi maturizare, naturã vs. culturã, conflictul dintre
valori, însă nucleul central este cel al motivului „tinereţe fãrã de bãtrâneţe şi viaţã fãrã
moarte”, pe care îl împãrtãşeşte cu multe alte capodopere ale literaturii universale.

Ghilgameș, rege al Urukului este puternic tulburat atunci când conștientizează că viața
este efemeră, iar moartea inevitabilă. Până să ajungă la etapa de acceptare a efemerității vieții,
acesta parcurge mai etape: confruntarea cu Enkidu, prilej de a învãţa priceperea celuilalt, trecând
prin prietenia nepreţuitã ce se înfiripã între cei doi, înfruntarea divinitãţii, durerea pierderii, frica
de propriul sfârşit, marea cãlãtorie iniţiaticã şi sfârşind cu drama neputinţei de a a învinge
efemerul.

Prietenia şi căutarea nemuririi sunt cele două teme care au inspirat atât epopeea, cât şi
literatura universală.

Opera adunã laolaltã toate nãzuinţele şi trãsãturile esenţiale ale firii umane – viaţã, iubire,
moarte – reflectatea de-a lungul unei cãlãtorii a cunoaşterii şi autocunoaşterii pe care o sãvârşim
cu toţii.
Unde alergi, Ghilgameş?
Viaţa fără sfârşit pe care o cauţi n-ai
s-o găseşti niciodată!
Când zeii o-au creat pe oameni,
Le-au atribuit moartea,
păstrând pentru ei nemurirea.
Aşadar, umple-ţi burta...
Trăieşte-ţi viaţa fericit de dimineaţă
până noaptea,
Îmbracă-te în haine frumoase
Spală-te şi îmbăiază-te,
Priveşte-ţi cu tandreţe micuţul
pe care-l ţii de mână,
Fă-ţi fericită, femeia...
Aceasta e tot ce îţi poţi dori...

"Nimic nu este veșnic. Clădim oare vreo casă ca să se înalțe pentru totdeauna ? Oare pecetluim
un hrisov ca el să dureze de-a pururi ? Oare frații își împart o moștenire ca să o țină pentru
veșnicie ? Oare vremea revărsării râurilor durează mereu ? Doar omida gândacului celui mare
vede soarele în toată slava lui. Din vremurile străvechi nimic nu este veșnic. Somnul și moartea
seamănă nespus de mult între ele, cel adormit este asemenea unui mort."

"Ce deosebire este între stăpân și slujitor , după ce amândoi și-au îndeplinit datoria lor ?"

"Mă ascultați, voi, căpetenii din Uruk,

Deplâng azi pe Enkidu, prietenul meu scump,
Amarnic mă jelesc precum o bocitoare,
Îl plâng pe frățiorul meu !
Colunul și gazela, o, Enkidu,
Ți-au fost el tată și ea mamă, Puzderia de patrupede ce te-nsoțeau când te hrăneai
Plâng după tine,
Salbăticiuni din câmp și de pe pajiști !
Cărările-ndrăgite din codrii tăi de cedrii
Te cheamă-n șoapte zi și noapte !
Semețe căpetenii din trainicul Uruk
Pe tine te bocesc !
Ci degetul ce te binecuvântează
Ridică-se în semn de doliu...
Enkidu, frățiorul meu,
Erai securea ce-mi stătea de-a dreapta,
Mi-erai tăria mâinii și sabia din teacă,
Ca pavăză-mi stăteai în față,
Veșmântul meu de slavă, podoaba cea mai scumpă !"
 Din cele 3.600 de versuri pe care trebuie să le fi avut în forma Primitivă, nu ne-a mai
rămas decât abia jumătate. Opera babiloniană s-a înfiripat din vechi poeme şi balade sumeriene,
dintre care până la noi au ajuns şase: «Ghilgameş şi Ţara celor vii», «Ghilgameş şi
Taurul Ceresc», « Potopul», «Moartea lui Ghilgameş», «Ghilgameş şi Agga din Kiş şi
«Ghilgameş, Enkidu şi Infernul». 

Regele Ghilgameş (identificat de altfel şi în istorie) este fiul zeiţei Ninsun preoteasă

 a zeului - soare Şamaş - şi al unui spiriduş . Deci, este un amestec între om şi zeitate.