Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Chișinău,2017
CUPRINS
1. Literatura sumero-babiloniană.
Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică, aparținând
culturii sumero-babiloniene. Este cea mai veche scriere literară păstrată a
umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. S-a păstrat, lacunar, pe
12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive și
povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș, legendarul rege al cetății Uruk.
Istoria textului
Subiectul
Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimis
acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp
la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar confruntarea
nu s-a terminat cu o victorie clară a niciuneia dintre părți, astfel încât Ghilgameș și
Enkidu au devenit prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost părtași la
nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul și curajul înfruntând creaturi fantastice
periculoase, fapte care le-au dus faima peste mări și țări. Prietenia dintre
Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a deranjat divinitățile. Zeița Iștar,
protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu
declarații de iubire. Când însă acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se
răzbună, ucigându-i prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu
pierderea ireversibilă a celei mai dragi ființe și cu implacabilul destin al oamenilor,
supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul Ghilgameș pleacă în căutarea
nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod excepțional, unui
singur om, înțeleptului Uta-napiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu care
divinitățile pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai
târziu în Biblie în relatările despre Noe.
Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe
fundul mării. Dar, în final eroul nu va obține nemurirea, el eșuând la testul inițiatic
la care fusese supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei
exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși.
Relief cu Ghilgameș din palatul lui Sargon al II-lea (acum laMuzeul Luvru
Secvențe narative
Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiile
din Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârșite de erou;
principalele isprăvi:
# lupta contra regelui Akka din Kiș
# expediția, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere și distrugere a
monstrului Humbaba;
# lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar să-l ucidă pe erou, care-i
refuzase dragostea;
Într-adevar, Enkidu a fost plamadit din dorinta zeilor, de catre Aruru, care a
trebuit sa creeze un barbat cu o forta egala cu cea a lui Ghilgames: "S-a spalat
Aruru pe maini, a luat o bucata de lut, la aruncat pe pamant si l-a plamadit pe
Enkidu, a faurit un viteaz. Odrasla a miezului noptii, osteanul lui Ninurta, tot trupul
ii e acoperit cu blana (). Ierburi mananca laolalta cu gazelele, cu fiarele alaturi la
adapat se inghesuie. "
Anu reprezinta unul dintre zeii Mesopotamiei. El este zeul principal al triadei
supreme, din care mai fac parte Enlil si Ea, care a creat lumea. Anu reprezinta zeul
cerului. Zeului i se mai spune si Anum sau An.
Revenind la Epopeea lui Ghilgames sa incercam a accepta faptul ca cei doi eroi
ar fi transpuneri „literare” (am putea la fel de bine folosi cuvantul „rituale”) a celor
doua concepte. Astfel, Ghilgames poate fi privit ca un animus ce se realizeaza in
prezenta unui anima: Enkidu. Jacques Lacan este de parere ca umanul, pentru a se
constitui ca subiect, trebuie sa aiba constiinta unui alter-ego, a unui altuia. Exista o
asa numita „inconjurare reciproca” (perihoresis) in care constiinta fiintarii nu apare
decat in campul celuilalt (aceasta idee este afirmata si de mistica crestina –
vezi Cantarea Cantarilor).
Întreaga existenta a regelui Urukului – asa cum ne este ea relatata – poate fi
explicata prin raportul ce se naste intre el si Enkidu; si nu atat un raport cat o
reciproca determinare intre doua constiinte de naturi diferite si totusi
complementare. Gilbert Durand afirma ca exista un schimb neincetat „intre
pulsiunile subiective asimilatoare si somatiile obiective emanand din mediul cosmic
si social” (3, p. 364). Aproximativ un astfel de schimb se realizeaza intre
subiectivismul lui anima (Enkidu) si obiectivismul lui animus (Ghilgames).
Simbolismul cifrei 7 propune o clasificare a starilor materiei si, mai mult decat
atat, o definire si o circumscriere totodata a celor sapte trepte ale constiintei. Se poate
afirma de aceea ca Epopeea lui Ghilgames transpune literar cele sapte etape ale
evolutiei unui psihic androgin. Prima s-ar constitui in constiinta corpului fizic, in
care dorintele sunt implinite in mod elementar si brutal. Analizand „grosso modo”,
aceasta ar corespunde conditiei profane a lui Ghilgames, cand acesta este stapanit
de excese in planul fizic al existentei. Este momentul in care animus prevaleaza
intr-un dezechilibru ce se cere ordonat. Este nevoie de contrabalansarea din partea
lui anima, Enkidu fiind creat si convins de necesitatea intalnirii cu
Ghilgames, animus. Se constituie astfel cea de a doua etapa, cea a constiintei
emotiei, in care pulsiunilor li se adauga sentimentele si imaginatia, atribute ale
femininului. În acest context, persoana(atitudinea obisnuita exterioara a individului)
vine in contact cu imaginea sufletului, activul gasindu-si noi prioritati. Animus nu
mai persista in exacerbarea propriilor „calitati”, ci incepe sa devina influentat de
existenta unui anima, in momentul in care nevoie de intalnire, de stabilire a unui
echilibru este simtita de ambele parti. J. Piaget vorbeste despre un „echilibru mobil”,
de o „reversabilitate”, iar in cazul nostru acest lucru este perfect valabil:
comportamentul lui Ghilgames incepe sa se contureze in prezenta lui Enkidu, pe
cand acesta va accepta si il va sprijini pe regele Urukului in realizarea faptelor de
vitejie. Cel de al treilea nivel, cel al constiintei inteligentei, aduce cu sine dorinta
subiectului de a clasifica, de a rationa in ultim caz, dar avem de-a face cu o
rationalitate inca marginita si supusa criteriilor lui animus. Ghilgames isi incepe
astfel seria de fapte eroice: defrisarea padurii de cedri, uciderea lui Humbaba. El
incearca o ordonare a lumii, insa aceasta ordonare are un caracter exclusiv profan,
stiut fiind faptul ca cedrul era valorificat ca totem in religiile vechi mesopotamiene.
Enkidu incearca sa se opuna gesturilor eroice ale lui Ghilgames, in cazul in care prin
acestea s-ar fi realizat o antropomorfizare a sacrului. Caci anima este cel care
inlesneste participarea masculinului la mistic, valentele sacre ale lumii fiind mult
mai eficace dezvaluite prin intermediul celui dintai.
Probabil cea mai importanta etapa in evolutia acestui scenariu este cea care
corespunde constiintei intuitiei, deoarece in acest moment incep sa fie percepute
relatiile cu inconstientul; este momentul in care se ia act de prezenta celuilalt in
campul fiintarii subiectului. Datorita imbolnavirii lui Enkidu, Ghilgames are intuitia
dublului androgin, constientizeaza dualitatea animus – anima si relatia dintre ele.
Tanguirile eroului demonstreaza fara echivoc puternica influenta pe care o are
posibila disparitie a unuia dintre cele doua elemente care impreuna alcatuiau un
intreg psihologic bine definit. Prin elogiile aduse prietenului sau, Ghilgames
recupereaza la un anumit nivel relatia sa cu Enkidu, el devenind constient de rolul
pe care l-a avut acesta in existenta sa. În aceeasi masura insa, Enkidu apare si el ca
un termen al dublului, termen supus de asemenea influentelor: el plateste pentru
fapte savarsite in prezenta lui Ghilgames. Caci daca anima influenteaza actele
determinate de rationalitate si gandire logica ale lui animus, relatia devine perfect
valabila si in sens invers, intr-o interdependenta mai mult decat necesara.
Strans legata de cea dinaintea ei, constiinta vointei urmeaza ca cea de a sasea
treapta in parcursul spiritual al lui Ghilgames. Cunoasterea se traduce acum prin
actiune, aceasta identificandu-se cu incercarile de tip initiatic la care este supus eroul
in ratacirea lui catre aflarea nemuririi. Pulsiunile transmise din subconstient de
catre anima au rolul de a motiva hotararea lui Ghilgames de a pleca in cautarea unui
raspuns dat conditiei umane. Ultima treapta a scenariului pe care Ghilgames il
parcurge o constituie constiinta vietii. Întreaga activitate a eroului este acum
indreptata spre obtinerea mantuirii si a vietii vesnice. Încercarea de dobandire a
plantei ce i-ar asigura nemurirea presupune anumite probe specifice riturilor de
initiere, probe pe care insa Ghilgames le rateaza. S-ar putea crede ca „furia” cu care
eroul isi doreste nemurirea ar dezvalui egoismul acestuia, sau ca anima ar fi fost
uitat, animus actionand singur si independent de orice posibil dublu. Dar nu este asa:
tocmai moartea lui Enkidu (retragerea lui anima in subconstient) face ca actiunile
lui Ghilgames sa aiba o explicatie foarte puternica.
Ratand contactul cu sacrul, Ghilgames afla – in cel mai tragic mod cu putinta
– ca nici unui muritor nu-i va fi dat darul nemuririi, aceasta ramanand un atribut al
zeilor. Cu toate acestea, castigul este imens: Ghilgames nu mai este dominat de
primitivismul actelor, iar resemnarea sa capata valente pozitive datorita unei
profunde intelegeri a fiintei umane si, implicit, datorita constientizarii conditiei sale
de muritor.