Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
POPOARELOR ANTICE
Literatura sumero-babilonianǍ
Literatura sumeriană este cea mai veche din lume. Primele tăblițe cu litere cuneiforme dateazǎ
de acum 5.000 de ani și se refereau la chestiuni economice și administrative.
Primele texte cu adevărat literare sunt cele descoperite la Abu Salabikh, în apropierea ruinelor
fostului oraș mesopotamian Nippur și datează cam din anul 2.600 î.Hr.
Drintre cele mai importante opere menționez:
➢ Legenda creației și a potopului;
➢ două povestiri referitoare la Enmerkar, legendarul fondator al orașului Uruk;
➢ două povestiri referitoare la regele Lugalbanda;
➢ cinci povestiri avându-l ca protagonist pe Ghilgameș;
➢ Lamentațiile pentru Ur.
În zona Mesopotamiei s-au descoperit sute de tăblițe de lut cu scriere cuneiformă, însumând o
bogată literatură, care poate fi grupată în:
➢ Literatură religioasă;
➢ Scrieri moral-filosofice;
➢ Eposuri.
Dintre acestea, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameș, a cărei vechime se situează la
începutul mileniului al III-lea î.Hr. Acest poem epic s-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui
asirian Assurbanipal de la Ninive și povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș, legendarul rege al cetății Uruk.
EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ
Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au
trimis acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l
provoca la luptă corp la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le
necinstea fiicele. Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară a
niciuneia dintre părți, astfel încât Ghilgameș și Enkidu au devenit
prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost părtași la nenumărate
aventuri, și-au dovedit eroismul și curajul înfruntând creaturi fantastice
periculoase, fapte care le-au dus faima peste mări și țări.
Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a
Tableta a cincea din deranjat divinitățile. Zeița Iștar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i Statuia lui Enkidu
Epopeea lui Ghilgameș, despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu declarații de iubire. Când însă
pǎstratǎ la muzeul acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună, ucigându-i
Sulaymaniyah, Irak prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea
ireversibilă a celei mai dragi ființe și cu implacabilul destin al
oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul Ghilgameș
pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de
zei, în mod excepțional, unui singur om, înțeleptului Uta-napiștim,
supraviețuitorul Marelui Potop, cu care divinitățile pedepsiseră
omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai târziu în
Biblie, în relatările despre Noe. Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia
accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul
nu va obține nemurirea, el eșuând la testul inițiatic la care fusese
supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei Enkidu ucide taurul
Statuia lui Ghilgameș
exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de
efemere ca el însuși.
LITERATURA EGIPTEANǍ
Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Ea reflectă realități istorice,
concepții și stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene vechi sub forma unei mari varietăți de opere
literare, dintre care cele mai valoroase sunt imnurile și povestirile.
Literatura egipteană veche conţine o reprezentare a vieții, culturii și credințelor poporului. Până
în zilele noastre au ajuns texte de obicei anonime, hieroglifice, iepotice şi demice. Primele încercări de
versificaţie sunt atestate în textele legate de cultul morţilor (Cartea morţilor, Textele sacrofagelor, Textele
piramidelor).
Monumente deosebit de valoroase ale literaturii Egiptului antic datează din perioada Regatului
Nou şi Mijlociu, imnuri în care abundă elementele cosmogonice şi mitologice (Imnul lui Ahnaton, Imnul
Nilului) şi cântece de muncă (Cântecul Uraspistului). Printr-o înaltă ţinută artistică se distinge Convorbirea
unui dezamăgit cu sufletul său, operă pătrunsă de meditaţii amare asupra deşertăciunii lumii și
Învaţătorule ce conţine sfaturi de conduită, şi mai ales, Povestirile, care relatează fapte istorice, scene din
viaţa familială şi socială, având adesea un pronunţat caracter fantastic.
Imnurile, adresate mai ales divinităților, exprimau inițial numeroase aluzii la legendele despre
viața zeilor, ca apoi să facă tot mai mult loc sentimentului de venerație a naturii, iar în final să se ajungă la
imagini din viața cotidiană. Imnurile conţin figuri de stil ca: metafora, aliterația, comparația.
Atribuită lui Amenofis al IV-lea - cel care a introdus reforma religioasă a cultului solar în scopul
limitării puterii clerului - Imnul lui Akhenaton, adevărată capodoperă a Antichității, aduce imagini vii din
realitate, Soarele devenind zeul iubirii dintre oameni și popoare, al binefacerii, al fertilității și al păcii.
Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literatura universală, realizează
un cadru de viață, situații și personaje cu atâta exactitate, încât reconstituie, cel mai viu, mai colorat și mai
complet tablou al vechii societăți egiptene, cu viața, oamenii și moravurile lor. Printre cele mai valoroase este
Povestea celor doi frați, un realist și sugestiv tablou al vieții și ocupațiilor obișnuite ale țăranului.
LEGENDA LUI ISIS ȘI OSIRIS
Aceastǎ legendǎ reprezintǎ unul dintre cele mai cunoscute mituri
din Egiptul antic.
Osiris este cel mai cunoscut dintre zeii vechiului Egipt iar
legenda spune cǎ prin calităţile sale de conducător, Osiris a adus bunăstarea
şi a răspîndit dreptatea şi armonia printre locuitorii vechiului Egipt, pe care ii
învăţa să-şi cultive pământurile şi să îngrijească viile.
Acţiunile sale au stârnit invidia fratelui său, Seth, care plănuieşte
asasinarea sa folosind un truc: îl pǎcǎleste pe Osiris să se culce într-un cufăr,
dupǎ care Seth împreună cu complicii săi, îl închid şi îl aruncă în Nil. După
căutări care o duc până pe ţărmurile Libanului, la Byblos, Isis – soţia și sora lui
Cel mai faimos sanctuar Osiris - găseşte sarcofagul cu trupul soţului sǎu și îl aduce în Egipt, unde Zeul Toth redându-i lui
al lui Isis, situat pe insula folosindu-se de puteri magice îl învie. Osiris viaţa eternǎ
Philae, lângă Aswan Seth aflǎ și decide sǎ își ucidǎ din nou fratele. De data aceasta
va tăia trupul lui Osiris în bucăţi (pentru a nu mai putea fi înviat) și îl va
împrǎștia prin tot Egiptul. Isis ajutată de Nout - zeiţa cerului - şi de Nephtys -
zeița protectoare a morților și soţia lui Seth - după îndelungate căutări
disperate, găsește cadavrul mutilat al lui Osiris și îl reconstituie. Thot – zeul
gardian și intermediar al morților în fața zeilor - îi redã viaţa şi Osiris devine
stăpânul lumii de dincolo, singurul care poartã speranţa unei vieţi eterne.
Legenda spune că după reconstituirea trupului lui Osiris, Isis a
rămas însărcinată iar fiul lor, Horus, va ajunge sǎ conducǎ regatul, după ce îl
va ucide pe Seth, răzbunând astfel uciderea tatălui său.
Mitul lui Osiris ilustreazǎ simbolul iubirii nestrămutate purtate de
soţia sa, Isis și reprezintǎ drumul către Lumină, accederea la Cunoaştere,
Osiris așezat pe tron
triumful Vieţii asupra Morţii, al armoniei părţilor într-un Tot.
Cartea morŢilor
Cartea Morților este un set de papirusuri în care sunt scrise rugăciuni,
vrăji, dar și diverse texte mistice însoțite de ilustrații. Papirusurile erau plasate în
camera mortuară a decedatului și îi serveau ca ghid pentru a-i ușura misiunea în
lumea de apoi.
Fiecare egiptean cu stare deținea câte un exemplar, care de cele mai
multe ori era personalizat pentru viața sa. Prima versiune a fost descoperită pe pereții
piramidei Unas de la Saqqara și are o vechime de peste 4.500 de ani.
Cartea Morţilor se compune din 190 de texte numite capitole, provenite
din epoci diferite dar care, din secolul al XVI-lea î.Hr., au fost așezate într-o anumitǎ
succesiune. Unele dintre capitole au anexatǎ o "rubricǎ", numitǎ astfel din cauzǎ cǎ
era scrisǎ cu cernealǎ roșie.
Aceste texte adǎugite conţin fie indicaţii de magie ritualǎ, fie date istorice
Fragment din Cartea Morților asupra locului și împrejurǎrilor în care au fost descoperite inscripţiile respective.
Iniţial, supravieţuirea postumǎ era un privilegiu de care se puteau bucura numai
faraonii și cei din preajma lor. Faptul acesta a stârnit adânci nemulţumiri astfel cǎ, la
sfârșitul domniei lui Pepi al II-lea, ultimul rege din dinastia a VI-a (2.345-2.181 î.Hr.),
când puterea regalǎ slǎbise și când unii dintre șefii de "nome" se declaraserǎ
independenţi, a izbucnit o revoltǎ popularǎ foarte violentǎ și au fost scoase sarcofagele
din mormintele fastuoase din piramide și profanate iar statuile regilor au fost sparte și
aruncate în puţuri adânci. Urmare acestei "revoluţii“ destinul postum solar le-a devenit
accesibil tuturor egiptenilor, indiferent de locul pe care-l ocupau în ierarhia socialǎ.
Chiar dacǎ au fost inserate într-o anumitǎ ordine, textele Cǎrţii Morților
Ultimele fragmente din Cartea Morților, nu au continuitate și nici unitate.
regǎsite într-un muzeu din Australia. Ȋn schimb, ele au un scop comun: acela de a ajuta sufletul rǎposatului în
"marea trecere" spre viaţa veșnicǎ din Lumea de Dincolo, punându-i la îndemânǎ
instrucţiuni, poveţe, descântece, formule magice și rugǎciuni.
LITERATURA EBRAICǍ
Vechiul Testament însumează scrieri de un caracter foarte variat, datând din epoci diferite.
Dintre temele Vechiului Testament menționez:
➢ aventura fantastică: Cartea lui Iosua;
➢ fanatismul și setea de răzbunare: Cartea Esterei;
➢ tonul elegiac: Cartea lui Tobit;
➢ grațiosul: Cartea lui Rut;
➢ umorul ușor picant: Istoria Susanei.
Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea incidentelor, bogăția sufletească a personajelor și înclinația
povestitorului anonim spre notația psihologică conferă acestor povestiri o importanță deosebită în cadrul literaturii
antice.
De asemenea, cei 151 de Psalmi sunt adevărate culmi de lirism, de o deosebită intensitate a
sentimentului, cu metafore foarte plastice, subiective, pitorești sau suave.
Cântarea cântărilor este un poem de dragoste (redactat în forma sa definitvă în ultimele secole î.Hr.) în
care tensiunea înaltă a sentimentului se exprimă fie direct, fie prin intermediul comparațiilor și metaforelor, care aduc un
puternic parfum de exotism.
Cărțile profeților (scrise de diferiți autori între secolele al VIII-lea și al II-lea î.Hr.) impresionează prin
accentele vibrante de revoltă împotriva nedreptății, asupririi, lăcomiei și luxului celor bogați, revolta mergând până la o
violentă amenințare. Când iau apărarea celor săraci și oprimați, tonul acestor scrieri devine cald, generos, plin de
umanitate, dar și de revoltă și de amenințare împotriva celor ce asupresc pe cei săraci. Prin elocința lor, Cărțile
profeților se ridică la înalte culmi de proză literară, reprezentând o creație inedită pentru acea epocă.
CARTEA ESTEREI
Cartea Esterei este una din cele cinci "cărți" sub formă de "sul" incluse în cele douăzeci și
patru de cărți ale Vechiului Testament.
Estera a fost o iudeică ce a locuit în orașul persan Susa. Fiind orfană ea a fost crescută de
vărul ei, Mardoheu, un slujitor al regelui Ahașveroș al Persiei.
Regele Ahașveroș voia o nouă regină și le-a cerut slujitorilor să-i aducǎ la curte pe cele mai
frumoase femei din imperiu pentru a-și alege una. Dintre toate, regele a ales-o pe Estera,
Giovanni Andrea Sirani: Estera în care a fost sfǎtuitǎ de unchiul sǎu, să nu spună că era iudeică.
faţa lui Ahașveroș
Haman, care era un conducǎtor peste toți prinții, voia ca toatǎ lumea să se plece înaintea
lui. Pentru că Mardoheu a refuzat sǎ i se închine, Haman s-a înfuriat și a vrut să-l spânzure
iar când a aflat că Mardoheu este iudeu, a pus la cale un plan prin care să-i omoare pe toți
iudeii din imperiu. Pentru a-și pune planul în aplicare Haman a cerut și a primit de la regele
Ahașveroș puterea de a da o lege în acest sens.
Mardoheu i-a cerut Esterei sǎ vorbeascǎ cu regele pentru a-l salva atât pe el, cât și neamul
iudeu. Estera i-a dezvǎluit soţului ei planul lui Haman, i-a mǎrturisit cǎ și ea este iudee și l-a
implorat sǎ ii ajute neamul, sǎ nu fie distrus.
Ahașveroș s-a înfuriat atât de tare, încât a poruncit ca Haman să fie ucis imediat. Ȋnsǎ cum
nimeni (nici măcar regele) nu putea anula legea dată de Haman, Ahașveroș l-a numit pe
Mardoheu conducǎtor peste toți prinții, în locul lui Haman. Deţinând puterea, Mardoheu a
dat o nouă lege, prin care i-a salvat pe iudei iar Haman a fost spânzurat chiar în curtea
casei sale, unde ridicase o spânzurǎtoare pentru Mardoheu.
În amintirea acestui eveniment, a fost instituită sărbătoarea "Purim", adică a sorţilor, pe care
evreii o celebrează în fiecare primăvară.
Cartea Esterei se încheie cu următorul paragraf: „Căci evreul Mordehai era cel dintâi după
împăratul Ahașveroș; el era cu vază între evrei și iubit de toți frații săi, căci a căutat binele
Alex Levin: Purim poporului său și a vorbit pentru fericirea întregului său neam”.
CARTEA lui rut
Cartea lui Rut este una din cele cinci "cărți" sub formă de
"sul" incluse în cele douăzeci și patru de cărți ale Vechiului
Testament.
Ȋn vremea când în Canaan conduceau judecǎtorii s-a
abǎtut asupra ţinutului o foamete mare. Elimelec, un bărbat din tribul lui
Iuda, din oraşul Betleem şi-a luat familia, compusǎ din Naomi (soţie) şi
cei doi fii, Maalon şi Chilion şi a plecat să locuiască în Ţara Moabului.
La scurt timp Elimelec moare iar cei doi fii se cǎsǎtoresc
cu douǎ fete moabite, Orfa şi Rut. Dupǎ o vreme cei doi bǎrbati mor și Naomi cu Orfa și Rut
înainte de plecarea spre
ei iar mama lor, Naomi, rǎmâne împreunǎ cu nurorile sale. Rǎmasǎ
Betleem
singurǎ într-o ţarǎ strǎinǎ, Naomi decide sǎ se întoarcǎ la Betleem dar
nu înainte de a-şi sfǎtui nurorile sǎ se întoarcǎ acasǎ, la pǎrinţii lor.
Rut în câmpul lui Boaz Orfa este convinsǎ de soacrǎ sǎ meargǎ acasǎ dar Rut,
Merle Hugues, 1876 care era foarte atașatǎ de Naomi, pleacǎ împreunǎ cu aceasta la
Betleem. Aici, cele douǎ femei muncesc pe ogoarele unei rude înstǎrite
de-a lui Naomi, pe nume Boaz, mergând la cules de spice după
secerători. Boaz, văzând condiția umilă a tinerei Rut, dorește
răscumpărarea acesteia și o ia de soție. Din aceastǎ cǎsǎtorie se va
naşte, Oved, bunicul viitorului rege David, suveranul poporului evreu.
Această carte, pe de o parte, scoate în evidenţǎ faptul că
şi păgânii pot participa la harul lui Dumnezeu iar pe de altǎ parte a Rut muncind pe
contribuit la stabilirea genealogiei lui David, arǎtând originile lui Isus. câmpurile lui Boaz,
pictură de Julius Schnorr
Rut arǎtându-și iubirea
Dincolo de aspectul istoric pe care îl prezintă, Cartea lui
von Carolsfeld (1828)
faţǎ de Naomi Rut are o însemnătate deosebită şi din punct de vedere moral, fiind
considerată o veritabilă lecţie de comportament uman şi religios.
LITERATURA INDIANǍ
În cadrul acestei literaturi menționez mai întâi cele o mie de imnuri care alcătuiesc Rig Veda
(imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului, aurorei, pământului etc.). Pe lângă imnurile de
adorare a elementelor naturii, care dobândesc un caracter filosofic și cosmogonic, sunt și imnuri pentru
ceremonii matrimoniale, pentru funeralii etc.
Capodoperele vechii literaturi indiene sunt Mahābhārata și Ramayana.
Mahābhārata (considerată cea mai mare operă de imaginație a Asiei) a fost elaborată între
secolele al V-lea î.Hr. și al V-lea d.Hr. Este o operă de dimensiuni neobișnuite, fiind de 15 ori mai
voluminoasă decât Iliada. Sunt relatate luptele dintre cele două neamuri ariene, iar în final se face un
elocvent apel la împăcare și la lupta comună împotriva răului. Opera abundă în scene epice de o
incomparabilă grandoare, în scene de o emoțională umanitate și în descrieri de natură de un colorit
extraordinar.
Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici. Acțiunea este mai unitară și mai
simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentru eliberarea soției sale. Există aici multe elemente de
feerie și de basm, multă finețe și rafinament.
Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate, de eroism și de justiție.
Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea mai celebră operă a sa a
fost Sakuntalā. Prin duioșia sentimentelor, prin delicatul simț al naturii și lirismul gingaș, această evocare a
iubirii fiicei unui pustnic pentru regele Dusyanta reprezintă una dintre cele mai valoroase opere ale Indiei din
acea epocă.
O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma actuală a operei a fost
elaborată la începutul secolului I d.Hr. Această creație literară a exercitat o influență deosebită asupra
fabulisticii orientale și, prin intermediul unor versiuni persane și arabe, asupra celei medievale europene.
POVESTEA SAKUNTALEI
Povestea Sakuntalei face parte din epopeea Mahabharata. Se spune cǎ regele
Dusyanta pleacă la vânătoare și tocmai când să ucidă o gazelă, întâlnește niște asceți, care îl roagă
să cruțe animalul. Dusyanta acceptă și drept mulţumire este îndrumat cǎtre ascetul Kanva, pe care
dorea de mult să îl întâlneascǎ. Kanva însǎ nu era acasă dar Dusyanta este primit de Sakuntala,
fiica adoptivă a pustnicului.
Fermecat de frumusețea Sakuntalei, Dusyanta îi dăruiește tinerei un inel și se
căsătorește apoi cu ea în stilul gandharva (căsătoria se bazeazǎ numai pe acordul soților, fără a
implica ceremonii sau consimțământul rudelor) dupǎ care se întoarce la curte. Cu gândul la soţul ei,
Sakuntala nu observǎ sosirea pelerinului Durvasa, care supǎrându-se o blesteamǎ pe fatǎ sǎ fie
Sakuntala scriindu-i lui uitatǎ de soţ. Priyamvada, prietena Sakuntalei, îl roagă pe Durvasa să o ierte pe fatǎ iar Durvasa
Dusyanta, picturǎ de Raja spune că blestemul va fi șters atunci când regele va vedea inelul pe care i l-a dăruit Sakuntalei.
Ravi Varma Ascetul Kanva revine din sihăstrie și îi dǎ Sakuntalei – care era însǎrcinatǎ -
binecuvântarea pentru căsătoria cu regele Dusyanta, sfătuind-o totodatǎ să meargă la curte, la
soțul ei. Ajunsă la curtea lui Dusyanta, fata constată că acesta nu își mai amintește de ea și apoi
observă că a pierdut și inelul dăruit de rege, cu care ar fi putut fi recunoscutǎ. În ciuda insistențelor
pustnicilor care o însoțeau pe Sakuntala, regele refuză să accepte că s-ar fi căsătorit cu ea și astfel
fata se retrage în pǎdure, unde își crește singură fiul.
Dupǎ un timp, un pescar găsește inelul Sakuntalei iar gărzile regelui i-l confiscă,
predându-l lui Dusyanta, care vǎzându-l își amintește atunci tot trecutul său și suferă din cauza
purtării sale. După ani, regele își întâlnește întâmplător fiul, pe care îl recunoaște dupǎ talismanul,
pe care bǎiatul îl purta la gât (care se transforma în șarpe dacă era atins de orice persoană în afară
de părinții copilului) și dupǎ un semn, prevestit de înţelepţi, pe care bǎiatul îl avea în palmǎ.
Sakuntala, picturǎ de Dusyanta o regăsește astfel și pe Sakuntala și o ia la curte. Atunci află amândoi de la Kasyapa, tatăl
Raja Ravi Varma zeului Indra, că fuseseră victimele unui blestem.
ramayana
Ramayana este cea de-a doua mare epopee a Indiei antice după
Mahābhārata și datează din secolul IV î.Hr. Redactarea acesteia îi este atribuită
legendarului poet Valmiki.
Ramayana este povestea prințului Rama, care urmărit de gelozia uneia dintre
soțiile tatălui său (regele Dasharta), este silit să se retragă în codri, întovărășit de către
soția sa, Sita și de fratele său, Laksmana.
În pădure, la marginea unei ape curgătoare, ei își construiesc o colibă și
încetul cu încetul, încep să se obișnuiască cu noul mod de viață.
Într-o zi, în timpul unei plimbări prin pădure, o principesă văduvă îl vede pe
Rama și se îndrăgostește de el dar Rama nu o acceptǎ. Ofensată, principesa, ajutată de
fratele său, Ravana, pune la cale răpirea Sitei,.
Rama se aliază cu regele maimuțelor, Gurgiva, și reușește s-o elibereze pe
Sita. Bănuind că nu i-a fost credincioasă, Rama își repudiază însǎ soția. Aceasta, jignită de
acuzaţia lui Rama, urcă pe rug, dar flăcările nu o ating. Deși si-a dat seama că a greșit și
și-a retras acuzația, Rama este obligat să-și expulzeze soția din pricina aluziilor injurioase
pe care curtenii i le aduceau acesteia.
După ani de zile, Sita, împreună cu cei doi fii ai săi, participǎ la o jertfă,
organizată de Rama, unde va fi recunoscută de soțul său. Sita își va jura din nou
nevinovăția, pierind apoi, pentru totdeauna.
În epopeea aceasta pasajele de narațiune se îmbină armonios cu descrierile
naturii sau cu efuziunile lirice.
Prin Rama epopeea impune figura unui erou plin de curaj și animat de un
puternic spirit de dreptate.
LITERATURA CHINEZǍ
Literatura chineză are la bază opera Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare,
scrise într-o perioadă de peste 500 de ani. Opera a fost creatǎ în secolul al V-lea î.Hr., pe baza unui imens
material de poezie populară, vechimea unora din aceste poezii urcând până pe la începutul mileniului al II-lea
î.Hr. Poeziile descriu viața poporului, obiceiurile cotidiene și problemele sociale ale epocii (sărăcia, oprimarea
din partea stăpânirii).
Li Tai-pe (701 - 762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, grațios, în care finețea notației se
îmbină cu puritatea sentimentului. Când tratează problematica socială, stilul său este grav și plin de forță.
Li Tai-pe a compus în total circa o mie de poezii iar în operele lui se poate observa influența
confucionistă și taoistă. Dintre aceste opere amintesc:
➢ Opt rapsodii (Fu);
➢ 149 de poezii din volumul Cântecele muzicanților (Yuefu);
➢ 59 de poezii în stil vechi (Gushi);
➢ 779 de poezii în stilul vechi și nou (Gujintishi);
➢ 58 opere în proză.
Dar cel mai mare poet chinez este Du Fu (712 - 770), în a cǎrei operǎ se remarcă profunzimea
sentimentului, realismul viziunii și forța expresiei. Du Fu este atras și descrie în special spectacolul mizer și revoltător
al nedreptăților sociale, iar ororile războiului sunt exprimate cu o mare intensitate dramatică. Prin acest vibrant fond
de umanitate, prin participarea afectivă intensă la viața timpului său, prin patosul dramatic al expresiei, Du Fu
este unul dintre cei mai mari poeți ai lumii antice.
CARTEA CÂntecelor
Cartea cântecelor este prima antologie de poezii străvechi din istoria Chinei. Ea are
trei părţi:
➢ Feng – conţine 160 de creaţii populare deloc sau puţin prelucrate, din 15 principate de pe
teritoriul Chinei;
➢ Ya - are 105 poezii şi cântece vesele din capitala dinastiei Zhou și reflectă viaţa reală a
oamenilor de rând, setea tinerilor pentru o dragoste sinceră şi frumoasă. Există şi versuri care
exprimă interogări ale sclavilor la adresa stăpânilor, care duceau o viaţă de huzur, fără să fie
nevoiţi a munci;
➢ Song - cuprinde 40 de poezii dedicate ritualurilor religioase şi comemorative, elogiind meritele şi
contribuţia strămoşilor.
Din punct de vedere al formei, antologia este alcătuită în marea ei majoritate din
versuri de câte 4 caractere chinezeşti. Se întâlnesc adeseori repetiţii, aliteraţii şi rime reluate, aceste
procedee dovedind flexibilitatea şi diversitatea stilistică, textele având și un caracter muzical.
Autorii poeziilor cǎrţii sunt foarte diverşi, începând de la lucrători şi soldaţi, pânǎ la
demnitari, cărturari, oficiali; însǎ multe poezii sunt anonime.
Textele din carte aveau diferite destinaţii. O parte serveau ritualurilor de diferite genuri
iar altele erau folosite pentru a fi cântate, pentru distracţie și pentru a exprima opiniile autorilor faţă
de problemele sociale şi politice. Ulterior cartea a devenit obiect de studiu în şcolile fiilor de nobili,
memorarea poeziilor fiind necesară pregătirii culturale a acestei clase.
Cartea cântecelor reprezintă un punct de pornire şi un semn al dezvoltării timpurii a
literaturii chineze. Volumul are trimiteri la aproape toate compartimentele vieţii sociale din vechimea
Chinei, precum: munca şi dragostea, războiul şi înrobirea, asuprirea şi rezistenţa; apoi obiceiuri şi
datini, căsnicia, recepţii oficiale, naşterea şi moartea, cinstirea memoriei strămoşilor. Sunt evocate
fenomene astronomice, apar aspecte geomorfologice şi de floră şi faună etc.
LITERATURA japoneZǍ
Literatura a avut în Japonia rolul de transmitere a gândirii, şi în acelaşi timp a influenţat arta, oferindu-i de
multe ori teme şi subiecte. Istoria literaturii reprezintă atât o istorie a gândirii cât şi a sensibilităţii.
O trăsătură generală a literaturii japoneze o reprezinta scurtimea. În domeniul poeziei haiku-ul (lung de
şaptesprezece silabe) constituie un record pe plan mondial, iar tanka, alt gen poetic scurt (de treizeci şi una de silabe) îl
urmează îndeaproape, ambele bucurându-se de o vitalitate deosebită şi în prezent, după multe secole de existenţă.
O alta trăsătură a literaturii japoneze o constituie lipsa unor opoziţii puternice, adicǎ:
- lipsa opoziţiei protagonist - antagonist în teatru, sau personaj pozitiv – negativ în roman;
- lipsa unei distincţii conceptuale între uman şi natural. Japonezul nu se simte în opoziţie cu natura, nu este izolat de ea şi
ca atare descrierile de natură nu ocupă o pondere atât de mare şi nu au avut o dezvoltare independentă, ca în literatura
europeană;
- lipsa unor bariere de clasă în practica genurilor literare. Genurile poetice clasice ca waka, renga au fost practicate de
oameni din toate clasele, de la aristocraţi până la soldaţii care păzeau frontiera;
- tendinţa de armonizare între individ şi grup. Japonezii tind să se grupeze, evitând antagonismele şi opoziţiile personale;
- relaţia de interdependenţă dintre autor şi publicul său. Când o operă literară circulă în cadrul grupului din care face parte
autorul ei nu sunt motive de opoziţie între autor şi receptori. Atitudinile grupului sunt premise atât pentru creaţie cât şi
pentru receptare şi membrii grupului folosesc coduri comune care uşurează comunicarea şi permit o exprimare eliptică.
După introducerea alfabetului kanji (caractere chinezești) din continentul asiatic, scrisul a devenit posibil
pentru că nu a existat nici un sistem nativ de scriere. Din acest motiv s-a pornit de la limba chineză clasică; mai târziu
caracterele ei au fost adaptate pentru scrierea japoneză și s-a format man'yōgana, prima formă de kana, adică de scriere
silabică.
Operele create în era Nara includ Kojiki (o istorie pe jumătate adevărată, pe jumătate mitologică a Japoniei),
Nihonshoki (o cronică ceva mai acurată în privința adevărului istoric decât Kojiki), și Man'yōshū (o antologie de poezie).
Limba folosită în aceste opere diferă semnificativ de cea din perioadele următoare și în privința gramaticii și în cea a
fonologiei.
Kojiki (Mărturii despre lucruri vechi)
Kojiki (Mărturii despre lucruri vechi) este prima carte japoneză care s-a păstrat integral. A fost terminată şi
prezentată la curtea imperială în anul 712, deşi se pare că mai existaseră alte cronici mai vechi, care au ars într-un mare
incendiu din anul 645. În anul 720 se compilează şi Nihon Shoki (Cronicile Japoniei), care conţine câteva materiale ce
nu fuseseră incluse în Kojiki, ca Prima Constituţie a Japoniei (in anul 604), datorată Prinţului Shōtoku Taishi. Kokiji
este format din trei volume (maki, sau suluri de manuscris, în japoneză). Primul conţine legendele despre zei, al doilea
prezintă domniile împăraţilor de la primul, Jimmu (660 î.Hr.-585 î.Hr.) până la Ōjin (anii 201-310), iar al treilea de la
Împăratul Nintoku (anii 313-399) până la Împărăteasa Suiko (anii 593-628).
Cea mai semnificativă şi comentată parte din Kojiki este cea despre zei. Aici ni se povesteşte cum s-au
născut şapte generaţii de zei cereşti, din care primele trei sunt reprezentate de zei singuri iar celelalte de perechi de
zeităţi, un fel de cupluri frate-soră ca şi în religia egipteană, apoi cinci generaţii de zei tereştri. Prima pereche de zei
tereştri, Izanagi şi Izanami va crea primul pământ, Japonia, unde coboară. Descoperind sexualitatea, ei dau naştere
multor zei, în primul rând insulele japoneze, divinităţile copacului, ale muntelui, etc. Dar zeiţa Izanami moare dând naştere
zeului focului; disperat, Izanagi merge să o caute în regatul morţilor, Yomi no kuni, însă, găsind-o în descompunere fizică,
fuge speriat. De-abia scapă de demonii infernului care îl urmăresc, şi când se reîntoarce pe pământ se spală în apele unui
râu ca să se purifice. Ȋn acest proces, din ochiul său stâng se naşte zeiţa soarelui, Amaterasu Ōmikami, din cel drept
Tsukiyomi no Mikoto, zeiţa lunii şi din nas Susanō no Mikoto, un fel de zeu al furtunii.
Amaterasu şi Susanō se află în centrul unuia din miturile cele mai importante din Kojiki: Amaterasu şi sora
sa Tsukiyomi se duc pe domeniile care le-au fost destinate, anume cerul şi noaptea, dar Susanō refuză să ia în stăpânire
„câmpia mării” care-i fusese menită. Şi, plângând că a fost separat de mama sa, spune că vrea să meargă la ea. Depăşit
de situaţie, tatăl său, Izanagi îl goneşte. Susanō urcă în cer pentru a-şi lua rămas bun de la sora sa Amaterasu, dar se
poartă atât de urât încât îi supără pe zei şi chiar pe sora sa, care se ascunde în „grota cerească de piatră” aruncând
lumea în întuneric. Zeii găsesc un şiretlic prin care o scot pe Amaterasu din peşteră: zeiţa Ame no Uzume dansează şi
cântă atât de hazliu, spre veselia tuturor zeilor încât Amaterasu, curioasă, iese din nou afară. Susanō este exilat şi
coboară pe pământ; după ce omoară un balaur cu opt capete şi opt cozi, Yamata no Orochi, se căsătoreşte cu prinţesa
locului şi se instalează în Izumo, fondând o dinastie.
Unul din descendenţii săi, Ōkuninushi, trece prin multe încercări
dureroase, dar până la urmă reuşeşte să îşi impună dominaţia asupra ţării
Izumo, şi, ca un erou civilizator, dăruieşte omenirii arta medicinii şi a
vânătorii.
Mai târziu, Amaterasu îşi trimite nepotul, pe Ninigi no Mikoto, în ţara
Tsukushi (Kyūshū de azi). Din el va descinde Kamu Yamato Iwarehiko no
Mikoto, care domneşte în ţara Yamato, şi va fi primul împărat al Japoniei,
sub numele de Jimmu Tennō.
Tezaurul național al Templului Shinpukuji, Dintre multe alte mituri ce apar în Kojiki, despre diverse zeităţi şi
Kojiki. Un manuscris după înțelepciunea unui
împăraţi, am putea menţiona povestirea Aventurilor bravului erou
discipol ucenic
Yamato Takeru, fiul celui de-al doisprezecelea împărat, Keikō Tennō.
Având o fire impetuoasă, ca să nu spunem chiar violentă, el nu reuşeşte
să câştige pe deplin încrederea tatălui său, care îl trimite în misiuni
periculoase. Îndeplinindu-şi cu succes misiunea de a pacifica regiunile
sălbatice ale Japoniei el moare, epuizat, pe drumul de întoarcere,
declarându-şi loialitatea faţă de tatăl său şi dorul de ţara natală, Yamato.
Dacă discutăm meritele literare ale legendelor din Kojiki, trebuie să
remarcăm faptul că aici apar primele poezii japoneze, atribuite zeilor, cum
ar fi Susanō.
În proză se remarcă Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele sale - dintre
care menţionez Catilinarele și Filipicele - poate fi considerat cel mai mare orator
roman.
Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările Commentarii de Bello Gallico
și Commentarii de Bello Civile, vădește o deosebită obiectivitate și acordă un loc
Cicero
important și portretelor, nu numai narațiunii.
Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conținut istoric, iar Cornelius
Nepos este primul biograf roman important.
Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (87- 54 î.Hr.) și
Titus Lucretius Carus (99 - 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic De rerum
natura. Acesta este un poem cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui
Epicur.