Divina Comedie-Infernul

Dante Alighieri

Durante di Alighiero sau, mai bine cunoscut după numele de Dante Alighieri a fost născut în mai 1265 și a
decedat pe 14 decembrie 1321. Dante a reprezentat o somitate pentru perioada sa, acesta fiind primul mare
poet de limbă italiană. El este cel mai bine cunoscut pentru opera sa „Divina Comedie”, care a revoluționat
viziunea fiecărei persoane care a reușit să citească această consacrată scriere. „Divina Comedie” constituie
drumeția sa prin lumea de dincolo, împărțită în trei: Inferno (Infernul), Purgatorio (Purgatoriul) și Paradiso
(Paradisul).

Infernul descris de Dante este structurat în nouă cercuri, fiecare dintre ele ținându-i ostatici pe cei care au
păcătuit în moduri grave cât timp erau în viață. Fiecare păcat este pedepsit în funcție de intensitatea acestuia,
astfel, Infernul are o formă de pâlnie, aproape de suprafață chinuindu-se cei ale căror păcate, în viziunea lui
Dante, nu erau de o severitate nici măcar de departe comparabilă cu cei ce se aflau la capătul ei.

După moartea lui Beatrice, Dante trece printr-o perioadă grea a vieții sale, ducându-se pe căi considerate de
el întunecate, fapt descris prin pădurea din spatele său de la începutul operei, atunci când el se trezește în fața
unui deal înalt în vârful căruia se observă o lumină strălucitoare. Dante nu știe dacă să înainteze, însă atunci
când o face, este întâmpinat de trei creaturi și anume un leu, un leopard și o lupoaică. Frica sa este alungată de o
umbră ce apare salvându-l. Umbra aceasta este Virgil, un poet roman venerat de către Dante. El îi oferă ghidajul
său prin cele trei imperii ale lumii de apoi.

Cei doi ajung în anti-camera iadului, acolo unde cei ce au trăit o viață leneșă sunt pedepsiți fiind mâncați de
insecte. Dante îi disprețuiește nespus și consideră că locul lor nu este nici măcar în Infern. Mai apoi ajung în
primul cerc al iadului, adică în Limb, unde sunt pedepsiți cei care au păcătuit inconștienți fiind, prin faptul că nu
au fost botezați iar singura lor pedeapsă este faptul că nu îl pot cunoaște pe Dumnezeu.

Din cel de al doilea cerc și până în al cincilea, Dante are ocazia de a îi întâlni pe cei responsabili de cele mai
minore păcate și anume poftele trupești, nesațietate, lăcomie și mânie. Cei ce s-au lăsat pradă dorinței trupești
sunt condamnați la un vânt puternic ce ar oglindi haosul ce a dăinut în corpul lor și în relațiile pe care le-au avut
cu alți oameni. Nesațietatea este pedepsită cu ploaie și gunoi pentru a le arăta toată risipa pe care au provocat-o
pe pământ. Lacomii, pentru felul greșit în care și-au folosit banii, sunt obligați să împingă pietre împotriva unui
altuia, iar mânioșii, pentru că nu s-au bucurat niciodată de libertatea cuvenită, acum se luptă, prinși fiind în râul
noroios.

Personal, m-a impresionat, la fel ca și pe Dante, povestea Francescăi da Rimini, cea ce a fost omorâtă
împreună cu Paolo de soțul ei, Giovanni, după ce s-au îndrăgostit amândoi fiind căsătoriți. Mi-ar fi plăcut ca
Dante să îl întâlnească pe Giovanni în cel de al șaptelea cerc(cel al criminalilor) în timpul călătoriei lor, pentru a-și
spune și el partea în această poveste tragică.

Cel de al șaselea cerc îl prezintă pe Farinata, ce ce s-a întors împotriva lui Dumnezeu. Aceștia sunt numiți
eretici și sunt pedepsiți prin șederea lor în morminte ce ard veșnic.
 Ajunși în cel de al șaptelea cerc și anume cel al violenței, Dante află că acesta este împărțit la rândul lui în trei:
violența împotriva aproapelui, împotriva sinelui și împotriva lui Dumnezeu, natură și artă. Dante, ajuns printre
criminali și tirani care zăceau în râul Priphlegeton, plin cu sânge clocotit, observă că unii aveau capul la
suprafață, pe când alții erau prinși complet în acest râu, aceștia, potrivit lui Nessus, erau suflete ce au vărsat
mult sânge pe pământ. Dincolo de râu, Virgil și Dante dau de o pădure ciudată și tristă. Această pădure
constituie cel de al doilea inel al celui de-al șaptelea cerc și anume violența împotriva sinelui. Aici, sufletele
sinucișilor sunt prinse în copaci și pot geme și vorbi doar atunci când crengile lor sângerează în urma ruperii lor,
pentru a oglindi respingerea darului vieții oferit de Dumnezeu. Dante simte o milă profundă, mai ales atunci
când aude povestea lui Pier, care, și-a luat propia viață după ce Frederick, cel căruia îi era confident, s-a întors
împotriva lui aruncându-l în închisoare unde a fost orbit. Această imagine a copacilor răsuciți care insuflau o
suferință imensă este, pentru mine, una dintre cele mai triste, chiar dacă există pedepse mult mai dure în
cercurile dinspre capătul conului. În cel de-al treilea inel erau mizerabili și îndurerați cei au luat numele Lui
Dumnezeu în râs sau indiferență, arși find de nisip înflăcărat ce cădea din cer.

În cel de al optulea cerc și anume cel al fraudei, pedepsele devin din ce în ce mai nemiloase și la fel și Dante.
Ca și până acum, îl putem observa având momente de slăbiciune exprimate prin plâns sau milă, însă este foarte
clar cât de mult a pus Dante din ideile lui proprii despre cum ar trebui să fie pedepsiți păcătoșii, deoarece el ia o
formă diferită, una mai dură, chiar mai ironică și nepăsătoare la priveliștea sufletelor chinuite. Așa cum am
menționat mai sus, frauda este pedepsită cu severitate, astfel încât cel de al optulea cerc este împărțit în zece
bolgii în care fiecare tip de înșelăciune este răscumpărat ca atare. Astfel, seducătorii erau biciuiți de diavoli,
lingușitorii, care stau într-o mare de excremente omenești, simoniacii(adică preoții ce eliberau indulgențe și
celor cărora nu te puteai spovedi fără să plătești), atârnau cu capul în jos în gropi minuscule, iar tălpile le erau
arse de flăcări. În cea de a patra bolgie sunt cei ce se numeau ghicitori sau vrăjitori, ei plângeau în continuu și
aveau capul întors pentru a nu putea vedea în față (o metaforă a faptului că ei spuneau că pot ghici viitorul).
Politicienii corupți erau împinși în smoală iar ipocriții erau ațintiți sub o mantie de plumb. În cea de a șaptea
bolgie îi întâlnesc pe hoți, fugăriți de șerpi care mușcă, apoi în a opta pe sfătuitorii de rău înconjurați de limbi de
foc, pe semănătorii de vrajbă în a noua, care umblă cu organele la suprafață sau cu capetele în mâini, iar în cea
de a zecea bolgie falsificatorii și alchimiștii care stau unii peste alții rupându-și pielea.

Cel mai adânc cerc al Infernului și anume cel al trădării se întinde peste apele înghețate ale Cocytus-ului. Este
împărțit și el la rândul lui în patru cerculețe- Caina, numele provenind de la Cain, care și-a omorât fratele, aici
fiind pedepsiți cei care au fost trădători către familia lor. Apoi Antenora, de la Antenor din Troia care i-a înșelat
pe greci. Acest cerculeț este păstrat pentru cei ce și-au trădat țara sau națiunea. Cel de al treilea cerculeț are
numele de Ptolomea și ia numele de la Ptolomeu, care l-a invitat pe Simon Maccabaeus și pe fii săi la cină, apoi
ucigându-i. Aici sunt chinuiți cei ce și-au trădat gazdele. Iar ultimul cerculeț și anume Giudecca după Iuda cel ce l-
a trădat pe Hristos, astfel aici fiind pedepsiți trădătorii de binefăcători.

În viziunea mea, povestea lui Ugolino și a fiilor săi este cea mai cutremurătoare, întrucât Ugolino, care a fost
acuzat că a trădat orașul Pisa, a fost aruncat în temniță împreună cu cei patru copii ai săi, unde au fost
condamnați să moară de înfometare. Pentru că și-a trădat orașul, Ugolino se chinuie acum în lacul înghețat din
Antenora, mestecând din scalpul celuia ce l-a condamnat la temniță. Cât era închis, Ugolino începe să-și muște
mâinile sperând că foamea se va ameliora, sau cel puțin îi va distrage atenția în timp ce copiii săi îl imploră să îi
mănânce pentru a le face moartea dureroasă mai rapidă. Ugolino nu o face, însă după ce toți cei 4 fii mor, el
rostește un vers în „Divina Comedie” care a pus pe mulți pe gânduri și anume „Orbit de plâns pornii să-i cat și
fierea\mi-o revărsam strigându-i morți pe nume,\până ce foamea birui durerea”. Mulți cred că Ugolino a
continuat să se înfometeze, pe când alții cred că a cedat și și-a mâncat proprii copii morți.

In Giudecca, vântul resimțit de Dante, vine de la aripile lui Lucifer, care avea trei capete și se afla la intersecția
dintre Purgatoriu și Infern. Lacrimile lui Lucifer se amestecau cu sângele celor pe care îi mesteca. Aceste victime
erau Brutus, Casius și Iuda, desigur, în gura din față. După priveliștea îngrozitoare, Dante și Virgil pleacă, urcând
pe imensul Lucifer, spre Purgatoriu.

Putem observa ce atitudini are Dante față de anumiți păcătoși, situații și cum și-a transpus el însuși ideile
despre cum ar trebui să fie pedepsite aceste suflete. Așa cum am menționat mai sus, Dante se schimbă pe
parcursul operei, la început observând că avea mai multe momente de slăbiciune, plângea mai des la auzul
poveștilor celor chinuiți sau chiar leșina. Și-a dovedit partea omenească mai ales atunci când, găsindu-se la
poarta Infernului și citind inscripțiile -„Prin mine treci spre locul de durere,\prin mine treci spre veșnica
jelire,\prin mine treci spre gloata care piere.\ Mi-a fost dreptatea-ndemn spre făurire:\puterea sfântă m-a zidit,
instanță/în cer, suprema minte și iubire.\Etern trăiesc și câte sunt substanță, înaintea mea etern au fost
create.\Voi ce intrați, lăsați orice speranță.”- Nu doar că s-a înfricoșat, ci chiar și-a dorit să renunțe până când
Virgil i-a spus că însăși Beatrice l-a rugat să aibă grijă de el. Această drumeție prin Infern l-a făcut pe Dante să
aibă mai multă toleranță la urâțeniile Infernului și chiar a devenit puțin crud de-a lungul ei. El a scris „Divina
Comedie” având planul lumilor în propria minte, ceea ce înseamnă că pedepsele alese și locul fiecărui păcătos în
funcție de cât de serios este păcatul este chiar ceea ce el gândea că ar fi corect, motiv pentru care devine mai
aspru față de suflete cu cât se apropie mai mult de centru. De asemenea, un lucru ce m-a surprins este faptul că
în Infernul lui Dante, criminalitatea este un păcat minor față de înșelăciunea față de aproape, ceea ce în zilele de
astăzi ar stârni multe controverse dacă majoritatea oamenilor ar fi conștienți de ceea ce gândea el. De
asemenea violența asupra propriei persoane este considerat și ea mai gravă decât violența asupra aproapelui,
întrucât se consideră ca luarea în derâdere a darului vieții pe care Dumnezeu l-a dăruit fiecărui suflet.

„Divina Comedie”, în special Infernul este o lectură incredibil de frapantă, întrucât descrierile detaliate ale
pedepselor și durerea imprimată în cuvinte reprezintă o experiență de neuitat în viața oricui citește această
opera. Personal, cred că luarea la cunoștință a acestor păcate nu neapărat că ar trezi frica în inima cititorului ci
mai degrabă, ar trezi dorința de a face mai mult bine decât rău după ce se conștientizează sentimentele
persoanei împotriva căreia este îndreptată greșeala. Desigur, greșelile sau păcatele sunt subiective și chiar se
scrie că Dumnezeu le-ar lua pe toate ca egale, lucru pe care nu cred că mulți îl consider corect, însă lumea de
apoi este cu siguranță un subiect delicat pe baza căruia s-au iscat și se vor isca numeroase conflicte și dezbateri.