Nala și Damayanti

Textul literar Nala și Damayanti este un episod de sine stătător din cartea a III-a
a epopeei sanscrite Mahabharata, ecoul său în cultura occidentală fiind remarcabil.
Prima ediție, însoțită de o traducere în latină, a fost publicată de Franz Bopp în 1918,
urmând traduceri în majoritatea limbilor europene, adeseori în mai multe versiuni.
Această operă întrunește caracteristicile unui basm și anume: prezența eroilor
înzestrați cu însușiri alese, elemente miraculoase, animale năzdrăvane, călătorii
neobișnuite.
Povestea lui Nala conține motive foarte răspândite în cultura indiană: suferințele
provocate de ghinionul la jocurile de noroc, peripețiile soțului și a soției - Nala și
Damayanti -, care se regăsesc după ce soarta i-a despărțit.
Opera debutează cu plasarea acțiunii în timp și spațiu: Demult, tare demult, cu
mii de ani în urmă poate, departe, într-un ținut de pe meleagurile îndepărtatei Indii…,
aici trăia un rege bogat, viteaz și înțelept pe nume Yudhisthira, fiul cel mai mare al
regelui Pandu, (care avea să rămână în legendă ca cel dintâi strămoș al neamului
panduizilor).
Acest rege era împătimit de jocurile de noroc, cum de altfel mulți fii ai neamului
aveau acest obicei, iar într-o zi își pierduse toată averea și tronul, fiind alungat din
țară împreună cu soția sa credincioasă, Drapaudi. Ajunși în jungla sălbatică plină de
fiare și pericole la tot pasul, s-au adăpostit într-o colibă.
Într-un târziu, un bătrân înțelept, sihastrul Brihadasva, văzându-le necazul, le
povestea cât de înșelătoare sunt bucuriile acestei vieți lumești, povețe urmate de
povestea altui rege cu soarta mai grea din pricina jocului de noroc.
În partea I, Nala, fiul regelui Virasena care stăpânise peste țara Nishadului,
este prezentat ca fiind iubit de supușii săi, pentru că era înțelept și viteaz, era
neînfricat conducător de oști, trăgea cu arcul cu mare iscusință și se pricepea ca
nimeni altul să mâie carele de război. Dar pe lângă toate aceste calități, Nala era și
el împătimit de jocurile de zaruri.
Tot pe vremea aceea, într-o țară învecinată, în Vidarbha, domnea regele
Bhima-cel-temut alături de preafrumoasa lui soție. Aceștia nu au fost binecuvântați
cu un copil, așa că au mers la un vraci cunoscut - Damana, care ..O dărui cu-o fiică
pe regină/ Și trei feciori ca zeii de frumoși… Damayanti era cea mai mândră dintre
fete și cu o frumusețe nemaiîntâlnită. Vestea frumuseții ei ajunsese și la urechile lui
Nala care se îndrăgostise de aceasta fără să o vadă, iar Damayanti auzi și ea despre
vestitul rege Nala.
Plimbându-se îndragostit prin pădure, Nala izbăvi de moarte o lebădă regală, iar
drept recunoștință, aceasta promite că-i va vorbi lui Damayanti despre el. (Dacă tu,
frumoaso, ai vrea să te măriți cu el, atunci frumusețea ta nu va rămîne stearpă, ci va
trece în chipurile copiilor voștri. Atunci, fără îndoială, căci nici Gandarvii1, nici

1
Gandarvi = cântăreți ai paradisului;
Nagașii2 nu ar putea avea odrasle mai frumoase ca voi.) Prin intermediul acestui
animal înaripat, și preafrumoasa fată îi împărtăși regelui Nala dragostea ce i-o purta.
În partea a II-a, împărtășindu-și reciproc sentimentele și fiind conștientă de
dragostea față de Nala, Damayanti organizează svayamvara, o sărbătoare specifică,
având ca scop alegerea alesului inimii. În drumul său spre regele Bhima, Nala îi
întâlnește pe Indra - zeul zeilor, Agni - zeul focului, Varuna - zeul apelor și Yana -
judecătorul morților. Astfel, Nala are datoria de a fi mesagerul acestora și de a o
convinge pe Damayanti să aleagă unul dintre cei patru zei.
Partea a III-a debutează cu rugămințile regelui Nala față de zei să nu îl trimită
ca sol al acestora, deoarece și el este unul dintre pretendenții care aspiră spre
frumusețea fetei. Văzând că nu îi poate îndupleca, încearcă să îi abată de la
hotărârea lor și le prezintă situația de la palat: nimeni nu poate intra înăuntru căci
este păzit de ostași înarmați, având porti de fier, de netrecut. Nala primește de la zei
puterea de a pătrunde în palat fără ca nimeni altcineva să îl vadă și să îl oprească. În
parcul palatului acesta o zări pe Damayanti și rămase uimit de frumusețea ei. Nala îi
explică fetei că este trimisul zeilor și că aceasta va trebui să aleagă pe unul dintre ei
ca soț.
Partea a IV-a prezintă destăuinuirea principesei față de Nala, spunându-i că
nu va putea alege alt soț, ..pentru că eu, din clipa aceasta simt că nu voi mai putea fi
soția altuia decât a ta. Sînt a ta cu tot ce am, și numai a ta voi fi pentru totdeauna.
Sînt încă vii în mine vorbele acelor lebede și le simt cum ard în inima mea..
Îmbătată fiind de focul dragostei arzătoare, Damayanti recurge la mijloace de
convingere extreme pentru a demonstra că neîmplinirea iubirii poate ascunde în sine
urmări grave: ..Viteazule, însă ascultă bine,/ Că dacă tu, nesocotind povața,/ Îți vei
întoarce de la mine fața,/ Îmi voi sfârși de-a pururi nenorocul/ Cu ștreangul, cu otrava
sau cu focul./ Iar vinovatul vei rămîne tu..
Nala, speriat de cuvintele preafrumoasei fete, este înconjurat de gânduri negre, știind
că acei muritori care se opun poruncilor zeilor, sunt pedepsiți cu blesteme și urgie.
Damayanti îi spune regelui Nala să asculte porunca zeilor dar ea tot pe acesta îl va
alege după cum îi poruncește inima. Așadar, Nala împreună cu zeii sunt invitați la
svayamvară.
În partea a V-a este descrisă atmosfera de la svayamvară, unde toată atenția
este îndreptată asupra mult-lăudatei Damayanti care uimește prin prezența ei.
Deodată văzu înaintea ei 5 regi asemenea lui Nala, căci zeii luaseră chipul acestuia
pentru a putea fi aleși. Văzând că nu poate să îl deslușească pe Nala, aceasta cere
chiar ajutorul zeilor, iar zeii îndurerați de rugămințile acesteia, își luară adevăratele
înfățișări. Deși zeii erau posesorii unor puteri mărețe, Damayanti îl ia de soț pe Nala.
După ceremonie, perechea îndragostită cere ocrotirea zeilor, iar aceștia îi oferă
alesului opt daruri printre care se numără și puterea de a-i vedea pe zei, un mers
falnic, puterea de a isca focul oriunde, taina de a pătrunde în alte lumi și desăvârșita
statornicie în virtute. Zeii le-au făgăduit că la vremea potrivită vor avea doi prunci

2
Nagași = genii, jumătate oameni, jumătate șerpi, locuind sub pămînt, considerați ca ideal al
frumuseții;
gemeni, un băiat și o fată: Indraseni și Indrasena. Astfel, nicio întristare nu pătrundea
în căsnicia lor.
Partea a VI-a începe cu întâlnirea zeilor care se întorceau de la ceremonie cu
alți doi zei: Kali - zeu al nenorocului și Dvapara - zeu al întâmplărilor nefericite, care
mergeau și ei spre regele Bhima, aflând de frumoasa Damayanti. Aceștia din urmă,
dernajați de alegerea principesei, a unui muritor în locul unui zeu, promit să-i
pedepsească. Kali, fiind un zeu al nenorocului, s-a gândit că poate să se răzbune pe
Nala prin intermediul jocului de noroc, făcându-l să piardă tot ce are, chiar și pe
Damayanti.
În partea a VII-a, zeul Kali încearcă de doisprezece ani să intre în corpul lui
Nala, reușind în cel de-al doisprezecelea an. Acesta a fost împins de către zeu să
joace împotriva fratelui său, Puskhara, pierzând tot mai mult și Damayanti
întristându-se încercă să îl oprească, însă în zadar i-au fost eforturile.
Partea a VIII-a: Sfatul este invocat la palat pentru a-l opri pe rege dar acesta
pare că nu aude nimic și pierde tot mai mult la jocul de noroc. Damayanti cheamă
vizitiul regal și își exprimă porunca de a-i lua pe cei doi copii și să îi ducă la părinții ei,
căci situația de la palat devenea din ce în ce mai gravă, temându-se totodată că Nala
ar putea pieri din cauza jocului.
Partea a IX-a descrie pierderea tronului și a averii, toate ajungând sub
conducerea fratelui său, Puskhara. Nala și Damayanti părăsiră cetatea și dormiră
sub cerul liber, căci era dată poruncă, oricine va ajuta pe cei doi, să fie trimiși la
moarte. Zarurile cu care acesta jucase au venit preschimbate în păsări și i-au luat
chiar și ultima haină pe care o mai avea, vorbindu-i deznădăjduit soției sale.
Nala îi descrise lui Damayanti unde duc cărările încrucișate iar aceasta deslușește
imediat că a avut gândul să se despartă, însă vorbele de dragoste pun stăpânire pe
inima lor. (pag 36)
(Dacă dorința ta este ca eu să mă întorc la ai mei, atunci de ce nu vrei să mergem
împreună acolo? O, stăpâne, acolo vei fi primit cu toată cinstea, tatăl meu te va
primi, și în casa lui vom trăi fericiți cîte zile vom mai avea.)
Partea a X-a: Nala refuză propunerea soției sale, considerând că nu poate
să se înfățișeze așa în fața tatălui ei, și socotește că este mai bine să plece în lume.
Acesta, fiind gol, rupse o bucată din hainele lui Damayanti în timp ce aceasta
dormea în coliba părăsită, apoi fugi părăsind-o în junglă. Sentimentul de întoarcere
apărea la fiecare pas dar Nala era condus de zeul Kali care îi stăpânea acum
dreapta judecată.
Partea a XI-a: Când Damayanti se trezise și nu îl mai văzu pe Nala alături
de ea, începu să strige neajutorată și amintindu-i de promisiunea făcută zeilor, că o
va proteja toată viața. (Dacă tu ai spus adevărul, atunci când în fața zeilor ai jurat să
veghezi asupra mea, de ce ai plecat?... fă ca vorbele pe care le-ai rostit sub jurămînt
în fața marilor zei să se prefacă în adevăruri.)
În timp ce plângea, un șarpe boa se împleti în jurul ei cu gândul să o înghită, dar
aceasta striga numele soțului ei. Un vânător care auzise strigătele de ajutor veni și o
salvase pe regină, îndrăgostindu-se de frumusețea ei. Damayanti se rugă zeilor să o
scape de arcaș pentru a nu păcătui, iar deodată un copac căzu peste el, pornind mai
departe prin pădurea înfricoșătoare.
Partea a XII-a: Damayanti se trezi în inima pădurii chinuită de nenorocirea sa
și ..ea avea, drept acoperămînt/ Doar frumusețea-i. Singurul vestmînt;/ Iar al
credinței nobil giuvaer/ O ocrotea ca platoșa de fier.
Cu un sentiment profund de disperare, regina întrebă tigrul și muntele unde se află
Nala dar nu primi răspuns. Merse trei zile și trei nopți și ajunse într-o pădure cum nu
mai văzuse, dând peste o mănăstire de sihaștri unde își povesti amarul. Acești
anahoreți erau înzestrați de la zei cu puterea divină de a vedea viitorul, spunându-i
frumoasei Damayanti că în curând îl va găsi pe Nala și vor fi iarăși fericiți,
dobândindu-și iar averea.
Deodată totul i se păru un vis din care se deșteptase și își continuă drumul prin
pădure. În fața ei se ivi un arbore de ashoka3 și o caravană de negustori pe care îi
întrebă unde e Nala, dar nu primi răspuns.
Partea a XIII-a: Damayanti se alătură caravanei și merse în aceeași direcție,
cu speranța că îl va găsi pe Nala. Caravana a fost atacată de elefanții sălbatici,
spuraviețuind doar câțiva cămilari. Damayanti este plină de sentimente de tristețe
căci aceasta consideră ca a atras moartea oamenilor prin necazul pe care îl poartă.
Plecă singură mai departe pentru a nu atrage și mai mult furia oamenilor ajungând
într-un oraș unde domnea regele Subahu.
Văzând-o regina uimită de frumusețea ei, a chemat-o la palat și își spuse necazul.
Damayanti este găzduită la palat, iar aceasta se împrietenește cu fiica reginei,
Sunanda.

Partea XIV: În ziua în care Nala a părăsit-o pe Damayanti în pădure, vede în drumul
său un rug făcut dintr-un tufiș care era cuprins de flăcări. Din acel loc, se auzea un
glas care striga după ajutorul acestuia: „-Grăbește-te, Nala, și rogu-te, vino și mă
ajută!” Acesta era Karkotaka, regele nagașilor, popor cu ființe jumătate om-jumătate
șarpe. Blestemat fiind de rishiul Narada, Karkotaka rămase împietrit în flăcări, iar
singura sa scăpare era chiar Nala. În schimbul salvării acestuia, Nala va fi schimbat
la înfățișare, iar blestematul Kali va fi chinuit de veninul pe care l-a eliberat
Karkotaka, preschimbat în purice, prin mușcătura sa: „Fiind cum ești, nu vor mai ști
dușmanii,/ Că Nala cel vestit, slăvitul rege,/ Șade ascuns sub astfel de betege/
Înfățișări...”

Nala își preia noul nume, „Bahuka” și ascultă ultimele îndrumări ale lui Karkotaka. Se
va porni la drum către regele Rituparna, care domnește peste cetatea Ayodhya.
Rituparna, când va auzi că Bahuka se pricepe ca nimeni altul la cai, îl va lua în slujba
sa și se va împrieteni cu el. Fiul lui Rituparna se pricepe la jocurile de noroc, iar asta
constituie un important avantaj pentru ca Nala să recâștige tot ce a pierdut.

3
ashoka = arbore cu o bogată inflorescență de culoare roșie sau roză. Numele său în sanscrită
înseamnă “fără tristețe”. Poeții spun că dacă pomul este atins de o femeie frumoasă, acesta
înflorește.
Karkotaka îi mai dă o haină vrăjită care-i va reda lui Nala vechea sa înfățișare. Luând
toate acestea la cunoștință, Nala pornește la drum.

Partea XV: Bahuka, după multe zile de mers, ajunge la cetatea Ayodhya, unde
domnea Rituparna: „Bahuka mă numesc și mă pricep/ La cai, ca nimeni altul. Un
sirep/ Cât de sălbatic îngenunche blînd/ În fața mea, de-i poruncesc în gând./ Iar
dacă vei avea de trebuință,/ La lucruri de-ncîlcită iscusință/ Ce ai tăi sfetnici nu le
înțeleg,/ Pe mine să mă chemi să le dezleg./...Din fier îți fac orice. Și nu te mint,/
Brățări meșteșugite, din argint,/ Mai ager scrise, nimeni n-o să-ți facă/ La muncă
grea, nu-i om să mă întreacă,/ Iar eu mă leg să ți le fac pe toate.../ Oprește-mă la
tine în cetate!”

Rituparna îl ia în slujbă pe Bahuka cu simbrie de 10000 de galbeni pe an, spunându-i

acestuia că de mult și-a dorit ca armăsarii lui să nu fie întrecuți de nimeni. Nala era
mulțumit cu slujba sa, ziua muncea, însă, când venea noaptea, plângea și se jelea
de dorul lui Damayanti. Ceilalți doi îngrijitori de cai ai lui Rituparna, auzind în fiecare
noapte toate acestea, l-au întrebat pe Bahuka ce îl necăjește, iar acesta le
povestește amarul său.

Partea XVI: Nala a rămas să slujească la curtea lui Rituparna, mulțumit fiind de
faptul că a scăpat de pribegia prin pădurile tropicale. Însă regele Bhima, care nu a
mai primit nicio știre de la Nala și de la Damayanti, a trimis în lume crainici care să-i
caute pe aceștia, celui care îi va găsi fiindu-i promise „mari daruri” de la rege: „Și
dacă-o izbuti/ Să poată să-i aducă pîn-aici,/ Pe amîndoi, răsplata-i și mai mare;/ Iar
de cumva, din neagra-nstrăinare,/ Din țara sau cetatea unde stau,/ Nu-i va putea
aduce, ori de n-au/ Tărie să se-arate, va primi/ Numai spunîndu-mi locul unde-ar fi/
Mia de vaci ce-am fost făgăduit.”

Brahmanii au pornit în căutări, întrebându-i pe toți ce le ieșeau în cale dacă au văzut

în drumul lor „doi tineri frumoși ca niște zei care rătăcesc necunoscuți prin lume”.
După îndelungi căutări, un brahman pe nume Sudeva întâlnește un chip minunat de
fată într-un oraș cu numele Sedi (cetatea fără seamăn de frumoasă). Ca să se
convingă că aceasta este Damayanti, pătrunde în palatul regelui. Bănuielile îi erau
confirmate, căci aceasta din urmă îl revunoaștee pe brahman și printre lacrimi,
întreabă de familia și de copiii ei. Dar Sunanda, fiica bătrânei regine, merge și îi
povestește de întâlnirea dintre Damayanti și acel brahman, necunoscând motivul
pentru care aceasta plângea în hohote. Ulterior, regina îl cheamă pe Sudeva, de la
care aude povestea lui Damayanti, fiica viteazului Bhima.

Partea XVII: Sudeva povestește pe îndelete despre Damayanti și despre făgăduința

regelui Bhima, neuitând însă să menționeze despre semnul din născare pe care îl
are Damayanti între sprâncene, o aluniță ce seamănă cu un lotus care plutește pe un
lac. Auzind despre acest semn, prințesa Sunanda îi spală fața lui Damayanti, iar
când mama regelui vede acel semn, realizează că ea este fiica surorii sale: „Tu ești,
copilo, fiica sorei mele,/ (I-a povestit plîngînd cu multă jele),/ Mi-a dovedit-o semnul
sfînt, pe care,/ Îl ai pe frunte, iată, din născare./ Cu mama ta, sînt soră, se-nțelege,/
La amîndouă, tată, ni-i un rege/ Măreț, ce în Dasarnas stăpînește,/ Numit Sudaman.
Maică-ta, firește,/ S-a măritat cu Bhima, preaslăvitul,/ Iar eu cu Virabahu, strălucitul.”

Damayanti se închină în fața mătușii sale și îi mulțumește pentru buna ospeție. Îi

cere, totodată, să-i întocmească o caravană cu care să se poată întoarce la familia
sa. Astfel, nu în multă vreme, Damayanti ajunge în sânul familiei sale, iar Sudeva
primește o mie de vaci, mulți bani de aur și un sat frumos, ce se aseamănă cu o
cetate. Această bucurie a revenirii lui Damayanti la curtea regală n-a durat mult, căci
aceasta începea să plângă, implorând ca Nala să fie și el căutat. Regina, înduioșată
de rugămințile fiicei, îl roagă și ea, la rândul ei, pe Bhima, să trimită brahmanii și în
căutarea lui Nala. Înainte ca aceștia să plece la drum, Damayanti i-a învățat pe
brahmani să se folosească de un șiretlic în cazul în care Nala încearcă să-și
ascundă adevărata înfățișare. Iar dacă cumva aceștia îi vor da de urmă, trebuie să
se întoarcă să dea de știre la palat, fără ca Nala să afle că aceste porunci vin din
partea ei, care acum a ajuns la curtea tatălui ei.

Partea XVIII: Unul din brahmanii călători, pe nume Parnada, se întoarse la Vidarbha
și îi povestește lui Damayanti că după îndelungi căutări, ajunge în cetatea Ayodhya,
acolo unde domnește Rituparna. Când să plece din acele locuri, un slujitor pe nume
Bahuka, foarte priceput la cai și foarte bun bucătar, îl oprește pe brahman, începu să
plângă, iar apoi: <<Grăi cu vorbe amar jeluitoare:/ ”Femeile și-atunci cînd sunt
căzute/ În mari nenorociri și sînt bătute/ De-al soartei rele bici necruțător,/ Găsesc și
atunci, în sufletele lor,/ Puteri nemăsurate să le ajute./ De au în ele-o urmă de
virtute,/ Și cerul adevărului le-adastă,/ Atunci găsește-n ea orice nevastă,/ Chiar cînd
în jur ispita rea foșnește;/ Un strop de cinste-n ele le păzește,/ Și care-atunci le e de
ajutor,/ (O pavăză de fier vieții lor.)

Vădit schimbat la înfățisare și afectat de această despărțire, Nala nu mai contenea

din plâns. Brahmanul a revenit la curtea lui Bhima și i-a spus toate acestea lui
Damayanti și o sfătuiește pe aceasta să îi povestească și tatălui ei. Însă ea merge la
mama ei și îi povestește toate acestea, ca mai apoi să-l trimită și pe brahmanul
Sudeva, cel ce a găsit-o pe Damayanti, să se asigure de faptul că acela este Nala.
Parnada va primi ce i-a fost făgăduit și va rămâne la curte să se odihnească.
Damayanti pregătește un nou șiretlic: îl va trimite pe Sudeva la Ayodhya, care va
povesti în mare taină cum că a auzit că Damayanti pregătește o nouă svayamvară,
deoarece nu mai știe nimic despre fostul său soț și va mai spune și că mulți pețitori
se îndreaptă deja spre Vidarbha. Sudeva pornește spre Ayodhya și va povesti acolo
ce a fost învățat de fiica regelui Bhima.

Partea XIX: Regele Rituparna aude de svayamvară și se îndreaptă spre Bahuka cu

următoarea poruncă: „...pregătește/ Un car frumos și caii cei mai iuți,/ Căci numai tu
putea-vei să m-ajuți,/ (I-a spus rajahu-n chip măgulitor),/ Aș vrea s-ajung naintea
tuturor/ La svayamvara Damayantei care/ E la Vidarbha. Ard de nerăbdare/ Să
merg-acolo. Știu că numai tu/ Poți să mă duci în grabă; altul nu/ E-n stare să ți-o ieie
înainte...” Bahuka, auzind acestea, s-a întristat și a gândit că există două posibilități:
fie Damayanti chiar s-a schimbat atât de mult și chiar își dorește un alt soț, fie
aceasta pregătește un șiretlic pentru a-l aduce pe soțul ei înapoi. Acesta face o
plecăciune în fața lui Rituparna, făgăduindu-i că îl va duce la svayamvară într-o
singură zi.

Bahuka alege caii cei mai iuți, dar Rituparna, până să afle de semnele distinctive ale
acestor cai, cele zece vârtejuri din păr, considera că nu erau potriviți pentru această
călătorie. După ce se gândește puțin, îl lasă pe Bahuka să-i înhame. Când să se
urce Rituparna în car, caii căzură în genunchi, în semn de venerație. Urcă apoi și
fostul vizitiu al lui Nala și pornesc cu toții la drum. Caii erau atât de iuți, încât nu mai
atingeau pământul, regele fu cuprins de uimire și nespus de bucuros de faptul că
avea un așa priceput îngrijitor de cai, iar Varshnieya ia în calcul posibilitatea ca
Bahuka să fie de fapt Nala.

Partea XX: Regelui îi zburase haina, dar Bahuka nu-i mai putea opri pe cai: „-Deși
prea multă vreme n-a trecut,/ E prea târziu și haina e departe,/ Iar pân’la ea, acuma
ne desparte/ Yojane cîteva; deci e-n zadar/ Să mai oprim în loc zoritul car.” În acest
timp, treceau printr-o pădure întunecată, iar la marginea pădurii se afla un arbore
vibhitaka, un copac cu fructe coapte. Rituparna, estimând, susține că acel copac ar
avea cinzeci de milioane de frunze. Bahuka, vrând să se convingă de cele susținute
de rege, insistă să se oprească să numere frunzele. Convingându-se de spusele
regelui, Bahuka dorește ca regele să-l învețe această numărătoare și taina jocului de
zaruri, rămânând ca și Bahuka să-l învețe despre mânuitul cailor. Regele îl învață
taina jocurilor de zaruri, urmând ca Bahuka să-l învețe despre cai după svayamvară.

Când Bahuka află taina câștigului la jocul de zaruri, Kali iese din Bahuka vărsând pe
gură otrava lui Karkotaka. Nala voia să arunce cu blesteme asupra lui Kali, dar
acesta din urmă îl imploră să aibă milă, căci a fost deja chinuit de blestemele lui
Damayanti și de veninul lui Karkotaka. După ce a fost iertat, Kali își pierde urma în
pomul Vibhitaka, iar Bahuka reia călătoria spre svayamvară.

Partea XXI: Călătorii ajung la curtea regală: „Cînd seara cobora peste cetate,/ Sosiră
la Vidarbha. Depărtate/ Erau acum meleagurile lor./ Mulți crainici au pronit fugind de
zor,/ Spre curțile lui Bhima, să-l vestească,/ Că la palat urmează să sosească/ Un car
regesc. Iar Bhima i-a poftit/ Să-i fie oaspeți. Cum au auzit/ S-au îndreptat în grabă
spre Kundina,/ Pătrunseră în goană, în grădina/ Rajalei și opriră lângă scară,/ Dar
zgomotele roților sunară/ Pînă departe-n necuprinsul zării”. Caii lui Nala dădeau
semne de neliniște, recunoscându-l pe stăpânul lor, iar Damayanti, ascultând
zgomotul carului ce intrase în curtea regelui, era convinsă că nu era nimeni altul
decât Nala acela care mâna caii. Pe când gândurile o măcinau, Damayanti urcă
într-un foișor al palatului pentru a-l vedea pe cel ce intrase în curtea palatului.

Regele Bhima, neștiind ce pun la cale soția și fiica sa, l-a primit cu mirare pe regele
Rituparna, care era la fel de mirat de faptul că nu vedea în curte nici un alt car al
vreunui rege care să participe la svayamvara Damayantei. Rituparna i-a spus lui
Bhima că a venit doar ca să se închine în fața acestuia, cunoscându-i faima. Bhima
nu credea că doar acesta ar fi motivul, dar hotărăște să-l ospețească până să afle
adevăratul motiv. Damayanti, privind din foișor, se întreba care dintre aceștia ar fi
putut să mâne caii așa cum doar Nala se pricepea. Aceasta trimite în curte și pe la
grajduri o slujnică de încredere, care să-i dea de știre despre tot ce se petrece acolo.

Partea XXII: Damayanti o cheamă la ea pe Kesini, pe care o trimite în grajd să-l

iscodească pe Bahuka, pentru a afla dacă nu cumva el e Nala și pentru a-i spune
acestuia vorbele pe care le-a rostit și Parnada în călătoria sa. Kesini îl cercetează pe
Bahuka, care menționează că a venit aici din dorința lui Rituparna de a participa la
svayamvara Damayantei. După ce îl descoase cu măiestrie, Bahuka începe să
plângă și în fața lui Kesini și rostește vorbele pe care le-a rostit și lui Parnada despre
puterea femeilor când bărbații lor „...greșindu-și jocul,/ S-au întîlnit în drum cu
nenorocul,/ Și și-au pierdut la zar întreagă starea,/ Și dacă-n ele, totuși, supărarea,/
Nu și-au lăsat-o-n inimă să crească,/ Amară ca o iarbă diavolească...”

Partea XXIII: Damayanti o ascultă pe Kesini, care-i întărește bănuiala că el ar fi

Nala. O trimite din nou pe Kesini ca să-l urmărească pe Bahuka din umbră, fără să-l
ajute cu ceva sau să intre în vorbă cu ea, cerându-i acesteia să-i dea de veste dacă
îl vede făcând ceva miraculos. Kesini îl surprinde pe Bahuka gătind, iar Damayanti,
la auzul modului de preparare al acelor bucate, este și mai convinsă de faptul că
acela este Nala, dar o retrimite pe Kesini să ia o bucată de carne, pe furiș, de pe jar,
pentru a vedea dacă are același gust pe care îl simțea odinioară, când Nala gătea
pentru ei. Damayanti gustă din carne și simte acel gust pe care doar Nala îl poate da
cărnii. După ce mănâncă carnea, se purifică, după cum spunea legea străbună, și o
trimite pe Kesini la Bahuka cu ai lor copii pentru a-i vedea reacția acestuia.

Bahuka își dezmiardă copiii, iar apoi: „Îndepărta copiii cu-o temută/ Înduioșare, celei
ce vegheau,/ Și-i spuse prefăcut: -Frumoasa mea,/ Copiii aceștia doi, cînd i-am zărit,/
Că am avut și eu mi-am amintit,/ La fel cu ei, asemenea, doi prunci./ E vreme multă,
însă, de atunci,/ De cînd de ei nimic n-am auzit.../ De asta m-a fost, plînsul, podidit.”
Îi cere lui Kesini să nu mai vină pe acolo pentru a nu da de bănuit nimănui ceva
eronat.

Partea XXIV: Kesini merge la Damayanti și îi spune cele întâmplate, iar aceasta,
după ce o ascultă, o trimite la regină să-i povestească și acesteia cele întâmplate și
o roagă să-i dea voie să-l vadă pe Bahuka, să stea și ea de vorbă cu el. Regina,
auzind acestea, îi spune regelui, care își dă încuviințarea și binecuvântează
revederea. Cei doi se revăd, iar Bahuka, printre lacrimi, îi spune Damayantei
“-Regatul,/ De l-am pierdut, să știi că vinovatul/ E numai Kali. El, de supărare,/ C-am
fost ales, setos de răzbunare,/ A hotărît, hain, să ne despartă;/ De-aceea, peste noi
porni să-mpartă/ Necazuri mari cu care ne-a strivit;/ Nemaiputînd să-ndur, te-am
părăsit/ În junglă, în pădure, unde știi...”
Apoi îi spune despre svayamara pentru care a venit aici prin porunca regelui
Rituparna, iar Daayanti îi mărturisește că a fost un joc pentru a-l readuce lângă ea.
Zeii mărturisesc și ei faptul că Damayanti n-a păcătuit în lipsa soțului ei. Încredințat
fiind de toate acestea, Nala se îmbracă în haina de la Karkotaka și își recapătă
înfățișarea. Văzând asta, Damayanti scoate un țipăt puternic lși cade în brațele sale.
Nala își îmbrățișează soția și copiii. Regina, fiind martoră la acestea, aleargă la
regele Bhima și îi povestește toată întâmplarea. Astfel, după cei trei ani în care au
stat despărțiți unul de celălalt, fericirea revine din nou în calea lor.

Partea XXV: Tot regatul fu curpins de fericire de vestea întoarcerii lui Nala, iar
Rituparna, auzind de faptul că îngrijitorul cailor săi era chiar Nala, se îndreaptă spre
acesta, dorind să-i ceară iertare: “Și-i spuse Rituparna: -De-am greșit,/ Cu oarece, te
rog, pentru iertare!/ La rîndu-i, Nala, tot așa, se pare,/ Ceru și el iertare, de vreodată/
L-a supărat cu faptă vinovată,/ Ori cu vreo vorbă-n care chibzuiala/ N-a fost la locul
ei. Mai spune Nala/ Că nu i-a fost în voie să-l măhnească...” Nala și Rituparna erau
fericiți pentru că totul s-a terminat cu bine și și-au promis unul altuia prietenia
veșnică. Nala l-a învățat pe Rituparna despre taina mânuirii cailor, iar acesta din
urmă se întoarce spre țara sa, ajutat de alt vizitiu.

Partea XXVI: Nala și Damayanti au mai rămas la Vidarbha încă o lună de zile, ca
mai apoi Nala să se reîntoarcă în regatul său pentru a-și redobândi averea de la
fratele său, care trebuie să-i mai ofere o șansă pierzătorului, care acum a venit cu
noi bogății și o pune în joc chiar și pe Damayanti. Cei doi frați s-au pus înverșunați
unul pe celălalt la masa de joc, iar Nala, cu un singur zar aruncat, își redobândește
averea. Nala nu îl pedepsește pe Puskhara, căci nu el era vinovatul pentru pierzania
sa, ci Kali blestematul, care și-a primit deja pedeapsa. Astfel, Nala păstrează buna
relație cu fratele său: „...Îți dăruiesc/ Și viața și comorile-adunate,/ Și partea ta de
moștenire, dar te/ Voi face iar, cum mi-ai fost;/ Mi-ești frate bun, și-avea-vei adăpost/
Cum ai avut, în inima-mi frățească;/ Și chiar și-un veac de-ar fi să mai trăiască/ Ființa
ta, eu totuși voi iubi-o...”

Nala îl îmbrățișează după aceste spuse, iar Puskhara, umil, se închină în fața fratelui
său. Bucuroși de revenirea lui Nala, toți supușii săi se întreceau să-i ureze bun venit
și toate cele bune. Puskhara a mai stat o lună de zile la fratele său, iar mai apoi s-a
reîntors la cetatea sa, trăind ambii fericiți.