Jean Racine, Fedra, exponentă a clasicismului francez

Nuțaș Georgiana Raluca

An II, Ro-Eng

1. Jansenismul - definiţie şi manifestare în piesă

Jansenismul este doctrina teologului olandez Janssenius, care este, în fond, o doctrină/ o
metafizică a deznădejdii. Ceea ce este de remarcat este faptul că mișcarea jansenistă în sine fusese
creată în parte de Inchiziție. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, inchizatorii conduși de
ieuzuiți (cei care se aflau în serviciul direct al Papei, printr-un ordin călugăresc al Bisericii
Catolice), îi caracterizează pe inamicii lor ca fiind „janseniști”. Iezuiții considerau jansenismul drept
o doctrină, fără doar și poate, antiiezuită, asociată implicit cu Franța și cu Voltaire. În fine, morala
jansenistă a lui Racine e bazată pe dogma predestinării (vechea fatalitate din teatrul grecesc), dar
fatalitatea e interioară şi lucidă.
Manifestarea jansenismului în piesa lui Racine este bine conturată. Fedra îndrăgostindu-se
de Hipolit, fiul ei vitreg, se consideră o victimă a predestinării. În esență, ea nu își asumă nimic,
învinuind întotdeuana pe cineva: „În sângele meu, zeii au strecurat incestul!” 1 Fedra este
predestinată să facă parte din familia Soarelui, ca nepoată a Soarelui. Ea este prigonită de mânia lui
Venus, aceasta încercând să-i tempereze furia: construind temple, aducând jertfe, ba chiar
alungându-l pe Hipolit. Însă, orice încercare pe care o face nu-i reușește. Chiar și mama Fedrei, sub
pedeapsa zeiței Venus, se îndăgostise de taur și a dat naștere Minotaurului: „Mi-s martori zeii! Zeii
ce-n suflet mi-au sădit/ O patimă de care tot neamul mi-a pierit!” (1677:277)
În final, Fedra este o victimă a destinului, predestinarea împlinindu-se. Blestemul sau
răzbunarea zeiței Venus duce la moarta sa.

2. Fedra şi cele 3 confesiuni (cui i se confesează? ce spune?)

Cele trei confesiuni ale Fedrei se fac treptat și devenind pe parcurs tot mai grave.
Prima confesiune este smulsă de Enona, după nenumărate implorări, rugăminți: „Viu să te
rog, stăpână, cu ochii-n lăcrimați, / Îți cad lângă genunchii ce-i țin îmbrățișați, / Dezleagă-mă de
grija îndoielii ce mă doare…” (1677:259) Fedra îi mărturisește acesteia că îl iubeste pe fiul
Amazoanei, pe Hipolit. Enona este de-a dreptul uimită, crezând că stăpâna sa l-ar fi urât și nu l-ar fi
iubit cu niciun chip: „Cum? Hipolit? O, ceruri!” (1677:261) După ce îi destăinuie secretul ce o
măcina atât, Fedra povestește cum a început totul. Încă din acest punct, ea o învinuiește pe Venus
pentru această iubire ilicită: „Și-am înțeles că Venus, cu vechea ei pornire, În sânul meu sădise

1 RACINE, J., 1677, Fedra, Tragedie în cinci acte, traducere de Tudor Măinescu, p. 315
blestemul ei : iubire !” (1677:261) Crezând că Enona o va lăsa să moară, Fedrei nu-i pare rău de
mărturisirea făcută: „Ți-am spus ce-aveam pe suflet și-acum nu-mi pare rău. / De vreme ce știi bine
sfârșitul ce m-așteaptă.” (1677:261)
Cea de-a doua confesiune este făcută lui Hipolit, Fedra scăpându-și acest secret de pe buze.
Inițial Hipolit crede că Fedra se referă la tatăl său, la Tezeu, însă Fedra își mărturișește iubirea ce o
poartă pentru el: „Da, Îl iubesc și asăzi cu-aceeași înfocare / Dar nu pe-ndrăgostitul prea-schimbător
mereu”, „Cuceritor de inimi, frumos când îl privești, / Așa precum sunt zeii, așa precum tu ești.”
(1677:275) Fedra regretă faptul că Hipolit a fost prea tânăr pentru a lupta chiar el cu fiara și astfel
Fedra să ajungă nevasta lui. Hipolit este șocat de mărturisirea Fedrei, simținudu-se vinovat față de
tatăl său chiar și numai ascultând această mărturisire. Fedra se mânie pe atitudinea lui Hipolit,
devenind într-un oarecare fel ostilă față de acesta.
Cea de-a treia confesiune și ultima, este făcută în fața lui Tezeu, de bunăvoie. După ce luase
otrava și în așteptarea efectelor ei, Fedra își golește conștiința. Ea își mărturisește vina (iubirea
pătimașă ce i-a purtat-o lui Hipolit), însă învinuind-o pe Enona pentru toată mârșevia făcută, chiar
pentru moartea lui Hipolit: „Văzându-mi tulburarea ea s-a grăbit, haină, / Asupra lui s-arunce o-
nchipuită vină.” (1677:315) În final, Fedra este conștientă că ceea ce a făcut este vrednic de
disprețuit: „Privirea mea, prin ceață, abia de mai zărește / Și cerul și pe soțul, ce mă disprețuiește. /
Iar moatea, care stinge lumina-n ochii ‘mei, / Va șterge pata neagră din strălucirea ei'..” (1677:315)

3. Rolul confidentei.

Confidenta Fedrei este Enona. Rolul acesteia este să declanșeze și să îmboldească intriga. Ea
îi smulge confesiunea Fedrei, iar când află că Tezeu moare, îi dă un saft, însă după ce află că Tezeu
trăiește, face un plan. Cu toate că Fedra se ofilește periodic, Enona este cea care susține acțiunea.
Stăpâna sa fiind incapabilă să acționeze, se simte nevoită să acționeze în locul ei, precum o mamă.
Fedra o lasă pe Enona să facă ce vrea după ce aceasta află că, de fapt, Tezeu trăiește și mai mult
decât atât că, Hiplot o iubește pe Aricia. Tezeu crezând că Hiplot este necinsit, un mârșav, îl invocă
pe zeul Neptun. Simțindu-se încolțită și având remușcări pentru ceea ce a făcut, Fedra o alungă pe
Enona de la palat. Fedra nu ține cont pentru tot ceea ce a făcut pentru ea, cu toate că toată viața
avusese grijă de aceasta. Neștiind unde să se ducă, ce să facă, aceasta se aruncă în mare.
În final, blestemul lui Tezeu se împlininește asupra fiului său - Hipolit se află pe un car și
luptă cu un balaur ucigaș al apelor. Caii care conduceau carul se sperie de zgomot, iar Hipolit
căzând, este călcat în picioare de către aceștia și zdrobit.