Furtuna este o piesă de William Shakespeare scrisă pe la 1610 - 1611, fiind considerată de

unii critici ca ultima piesă pe care Shakespeare a scris-o singur. În piesă, protagonistul
Prospero, ducele de Milan, a fost detronat de către fratele său uzurpator Antonio, ajutat de
Alonso, regele de Napoli. Prospero și fiica lui Miranda au fost puși într-o mică barcă și au fost
trimiși departe pe o insulă nelocuită. Când Prospero începe a analiza insula, el găsește acolo
doi locuitori: Ariel, un spirit și Caliban, probabil fratele acestuia. Vrăjitoarea Sycorax, mama
lui Caliban, a murit cu câțiva ani înainte de venirea lui Prospero, dar înainte de a muri l-a
întemnițat pe Ariel într-un copac. Prospero îl eliberează pe Ariel, iar acesta dorește să îl
slujească. În următorii 12 ani Prospero își practică vrăjitoria și în final face o furtuna care
cauzează ca vasul pe care se aflau Antonio, Alonso și alții și care trecea prin apropiere să
ajungă la insulă. Toată acțiunea piesei de aici încolo se petrece pe insulă.

Nu există nici o sursă evidentă unică pentru opera Furtuna, dar cercetatorii au observat
paralele între "Naufragium" Erasmus, Peter Martyr's "De orbo novo", și un raport de martor
de către William Strachey al vieții reale a naufragiatului în Sea Venture din insulele
Bermude. În plus, unul dintre discursurile lui Gonzalo este derivat din eseul lui Montaigne
Din Canibales, și o mare parte din discursul renunciative Prospero este luată cuvânt cu
cuvânt dintr-un discurs de Medeei in poemul Metamorfozele lui Ovidiu. Masca din Actul 4
poate fi o editie târzie, probabil, în onoarea nunții prințesei Elisabeta de Boemia și V
Frederick, Elector Palatine, în 1613. Piesa a fost publicată prima dată în First Folio al lui
1623.

Povestea atrage tradiția genului romantism, și a fost influențată de tragicomedie și probabil

de masca de curte a Commedia dell'arte. Se diferențiază de alte piese de observare a lui
Shakespeare, pentru ca are un stil neoclasic mai strict si mai organizat. Criticii vedeau
"Furtuna"ca în mod explicit în cauză cu natura proprie ca o piesă de teatru, deseneaza
frecvent legăturile dintre arta lui Prospero și iluzia teatralǎ, precum și critici timpurii au vazut
in Prospero o reprezentare a lui Shakespeare, și renunțarea lui la magie, ca o semnalizare
de adio a lui Shakespeare de la o etapă. Piesa portretizează pe Prospero ca o ființă
rațională, nu un ocultist, magician oferind un contrast cu el în Sycorax: magia ei este adesea
descrisa ca distructivă și teribila, în cazul în care a lui Prospero este declaratǎ a fi minunatǎ
si frumoasǎ. La începutul lui 1950, cu publicatia "Psihologia Colonizarii de către Octave
Mannoni, "Furtuna" a fost vazuta mai mult și mai mult prin prisma teriei
postcoloniale-exemplificat în adaptările lui Aimé Césaire în "Une Tempête" petrecutǎ în Haiti
existand chiar si o revistă științifică privind critica post-coloniala numita după Caliban.
Miranda este de obicei văzută ca având complet internalizatǎ ordinea patriarhală a lucrurilor,
gandindu-se la ea ca o subordonată a tatăl ei.[1]