Sunteți pe pagina 1din 3

DOAMNA T.

Patul lui Procust de Camil Petrescu Prin acuitatea intelectuala si puterea de creatie,
Camil Petrescu ramane in literatura romana cel mai de seama romancier analist al
luciditatii si autenticitatii. Scriitorul isi numeste romanul Patul lui Procust, in subsolul
primei pagini, dosar de existente. Preocupat constant de teoretizarea actului creator al
literaturii, el a adus contributii novatoare in poezie, in tehnica romanului si a teatrului
romanesc. Conceptia sa cu privire la literatura (arta, in general) este cuprinsa in
numeroase articole, studii, dar mai ales in conferinta Noua structura si opera lui Marcel
Proust, aparuta in volumul Teze si antiteze. Camil Petrescu fixeaza o estetica moderna a
romanului romanesc; sincronizarea literaturii cu filozofia si psihologia epocii; arta mijloc
de cunoastere (Bergson cunoasterea absoluta e posibila si e de natura psihologica, nu
putem cunoaste nimic absolut decat rasfrangandu-ne pe noi insine); autenticitatea
(singura realitate pe care o pot povesti este realitatea constiintei mele, continutul meu
psihologic); luciditatea (cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si
deci atata drama); naratiunea la persoana I (eu nu pot vorbi decat la persoana intai);
anticalofilismul (Am avut intotdeauna convingerea () ca meseria, mestesugul sunt
potrivnice artei, Stilul frumos, doamna, e opus artei) Patul lui Procust, in subsolul
paginilor. Patul lui Procust e intaiul roman romanesc care contine o poetica exprimata
(Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale). O
garantie a autenticitatii, unui fapt sufletesc o da reala lui traire. De aceea, in subsolul
romanului, sunt aduse marturii directe, procese verbale reprezentand, de fapt, un alt
roman, complementar primului. Autorul nu este numai organizator al dosarului de
existente (Andre Gide, creatorul dosarelor de existenta), ci si protagonist al romanului,
urmarind autenticitatea trairii in constiinta a sentimentelor si faptelor obisnuite. De aceea,
trebuie sa scrie numai acei care au ceva de spus, adica oameni superiori, care au o bogatie
launtrica, o inflorire a sensibilitatii. (Asa sunt Stefan Gheorghidiu, Fred, doamna T.,
Ladima.) Dar jurnalele si documentele personajelor, desi autentice (in sensul dat
termenului de Camil Petrescu), nu sunt reale, ci fictiuni, asa cum precizeaza insusi
prozatorul: E de prisos sa mai atragem luarea aminte ca tot romanul acesta e o fictiune
pura. Acest dosar de existente, se intelege de la sine, este inchipuit tot, si numai unele
necesitati de conventional pe care le impune tiparul ne-au facut sa-i dam o forma care
poate sa insele. Patul lui Procust e o forma de garantare a autenticitatii rea-litatii si
impresiilor, inraurita de Stendhal si de Gide, creatorii dosarului de existente (N.
Manolescu, Arca lui Noe, vol. II). Daca in Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi, naratorul-personaj era o singura constiinta care filtra evenimentele, in Patul lui
Procust tehnica e complexa. Camil Petrescu largeste sfera de observare a realitatii prin
prezentarea unor marturii deosebite, fiind astfel un perspectvist (T. Vianu, Arta
prozatorilor romani). Romanul se compune din doua confesiuni ale unor personaje
deosebite privind acelasi eveniment: trei scrisori ale doamnei T. catre autor si jurnalul lui
Fred Fasilescu (in care sunt incluse si scrisorile lui G. D. Ladima catre Emilia), un epilog

povestit de Fred, un alt epilog povestit de autor. Prin notele din subsolul paginilor, autorul
explica textele, el cunoscandu-i pe Fred si pe doamna T. Perspectiva narativa se
realizeaza prin prisma perso-najelor (Fred Vasilescu, G. D. Ladima, doamna T., Emilia
Rachitaru, Penciulescu, Cibanoiu, procurorul, prieteni sau cunoscuti), dar si prin prisma
autorului protagonist si el, care isi expune ideile cu privire la literatura in subsolul
paginilor. Desi rela-tivizate de jocul pespectivelor, personajele se constituie antitetic,
impletindu-si destinele: doamna T. Emilia; Fred Ladima. Patul lui Procust este un roman
citadin, erotic, cu eroi-inte-lectuali, intransigenti cu propria constiinta. Personajele se
definesc, in esenta lor, prin neputinta de realizare prin comunicare (pe plan erotic si in
planul existentei sociale); ele au o existenta paralela. Ca dosar de existente, romanul nu
are un personaj principal. Cele mai multe personaje sunt nenominalizate (Doamna T., D.,
X), numele lor integral il aflam pe parcurs (subliniindu-se relativiatea). Personajele sunt
plasate pe fondul vietii politice, literare si fnanciare ale anilor 19261928, intr-o zbatere
lucida, de neimplinire. Destinul eroilor justifica titlul romanului, metafora semnificand
nepotrvirea. Finalul romanului ramane deschis, pentru ca omul si lumea pot fi privite de o
mie de ochi deodata, dar ele raman esential neexplicate (N. Manolescu, Arca lui Noe).
Doamna T. (Maria Marescu) sufera cel mai putin din procesul de relativizare. Ea ni se
dezvaluie din propriile-i scrisori adresate autorului din jurnalul lui Fred Vasilescu si din
epilogul al doilea, consemnat de scriitor. Prin frumusete interioara, sensibilitate, utilizand
analiza si introspectia, mijloc de cunoastere a propriilor trairi, dar si a celuilalt (D., X.),
doamna T. se distinge prin aceste intoarceri inauntru, relevandu-ne, pe numeroase pagini,
vibratia interioara, finetea observatiei si dramatismul trairii lucide. Toate acestea ii dau o
aura de idealitate. Ea este o cerebrala, frumusetea si atractia sexuala exercitata de doamna
T. sunt rezultatul unei bogate vieti interioare, sunt gandire adevarata (Gh. Lazarescu,
Romanul de analiza psiholo-gica in literatura romana). Din notele de la subsolul paginilor
aflam ca scriitorul o cunoaste, ii propusese sa apara pe scena, crezand ca ar avea
posibilitati de mare artista; ii alcatuieste un portret minutios: Nu inalta si inselator slaba,
palida si cu un par bogat de culoarea castanei (cand cadea lumina pe el parea ruginiu) si
mai ales extrem de emotiva, alternand o sprinteneala nervoasa, cu lungi taceri
melancolice Ca fizic, era prea personala ca sa fie frumoasa, in sensul obisnuit al
cuvantului. N. Manolescu explica drama erotica a doamnei T. si a lui Fred Vasilescu, un
cuplu format din personaje superioare, care traiesc o iubire frenetica, devoranta, cu
luciditate prin vanitatea eroilor. Un alt portret releva feminitatea deosebita a doamnei T.:
De o tulburatoare feminitate uneori, avea o voce scazuta, grava, seaca, dar alteori cu
mangaieri de violoncel, care veneau nu sonor din cutia de rezonanta a maxilarelor, ca la
primadone, ci din piept, si mai de jos inca, din tot corpul, din adancurile fiziologice, o
voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui barbat ameteli calde si reci. Insignifiantul D.,
indragostit de doamna T., vede in ea femeia de exceptie, iubita de toti barbatii. Ladima
ofera si el o imagine a Mariei T. Marescu in scrisoarea sa de adio. Pentru Fred ea este
unica. El este constient ca ea reprezinta femeia vietii lui, de care fuge mereu, ascunzandui adevaratul sentiment pe care-l traieste. Femeie cultivata, fina, intelectuala, este, cum ne
spune scriitorul, o cititoare de romane. Proprietara a unui mic magazin de mobila, cu gust
pentru arta, intalneste la teatru pe D., un gazetar obscur, care o iubeste de multi ani, fara

speranta. Doamna T. iubeste la randul ei, tot fara speranta, pe X (Fred Vasilescu), care
insa o evita, inexplicabil (acestea le aflam dintr-o scrisoare a doamnei T.). Se intalnesc
intamplator in tren, doamna T. singura, X insotit de o alta femeie.
SCRISOAREA dezvaluie nelinistea, vanitatea ranita, pe care se straduie sa si le
ascunda cat mai bine, arborand indiferenta. Era in mine o durere amortita, la constatarea
pe care o faceam acum ca nici gelozia, ca nimic nu poate stimula o dragoste inexistenta,
ca nici mijlocul acesta recomandat de alti autori de maxime si de piese de teatru nu mi-ar
putea fi de nici un folos, daca as incerca vreodata sa-mi castig pretul in ochii lui X.
Autorul revine insistent asupra trasaturilor ei intime si de esenta care o individualizeaza,
subliniindu-i farmecul insolit si superioritatea: acea permanenta tensiune intelectuala. De
obicei era absoluta si ganditoare, inregistrand interior si lin cele mai mici nuante ale
clipei. Iubirea a transfigurat-o, ca si pe Fred, traind si simtind la cotele cele mai inalte ale
luciditatii si sensibilitatii interioare sentimentul deplin si devorant al iubirii; niciodata n-a
fost mai frumoasa ca la vreo cateva luni dupa inceputul iubirii noastre, cand parea
exasperata de iubire. Frumusetea ei avea in ea ceva absolut nepamantesc, transfigurant.
Scrisorile doamnei T. in care isi povesteste iubirea ei neferi-cita pentru Fred (numindu-l,
cu discretie, X) arata o capacitate pu-ternica de iubire, amestec de luciditate si febra,
caracteristic eroilor lui Camil Petrescu. (M.P.)