Simbolismul, curent anticipator al modernităţii

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Numele curentului vine de la titlul unui celebru articol-manifest – Simbolismul (Le
Symbolisme) al poetul Jean Moreas, publicat în 1886, când s-a constituit și o grupare
ce s-a autointitulat simbolistă, avîndu-1 în frunte pe poetul StephaneMallarmé.
Simbolismul reprezintă o transformare radicală nu numai a poeziei franceze, dar și a
conceptului de poezie, în general, determinând o serie de caracteristici ale poeziei
moderne. Dar începutul acestei cotituri radicale a avut loc cu mult înainte de
constituirea oficială a curentului și fundamentarea lui teoretică. Poeții simboliști din
anii '80-'90 nu erau decât niște epigoni ai poeților, de al căror nume se leagă, de
obicei, cele mai mari realizări ale simbolismului în poezie: Baudelaire, Verlaine,
Rimbaud, Mallarmé.
Charles Baudelaire (1821-1867) este poetul care pune bazele viitorului curent
simbolist, el este cel care, prin concepțiile sale estetice și prin singurul și celebrul său
volum de versuri, intitulat Florile răului (1857), poate fi considerat adevăratul
precursor al simbolismului. Creația lui Baudelaire, în ansamblul ei, nu poate fi
încadrată într-un strict curent literar, aflându-se, de fapt, la intersecția dintre
romantism, parnasianism și simbolism.
Baudelaire a fost toată viața un revoltat împotriva lumii meschine, vulgare și
ignorante din jurul său și un visător cuprins de aspirația spre un ideal de frumusețe și
puritate. În viață a încercat să fie un dandy, iar în creație a fost unul dintre cei mai
extraordinari poeți ai secolului al XlX-lea. Fin cunoscător al artei (l-a preocupat nu
numai poezia, dar și pictura, muzica), Baudelaire a fost un mare admirator al
frumuseții sub toate aspectele. Pentru el, frumosul este o expresie a epocii fiecărui
artist: „Fiecare lucru frumos conține, ca toate fenomenele posibile, ceva veșnic și
ceva trecător; ceva absolut și ceva personal. Frumusețea absolută și veșnică nu
există, sau, mai curând, nu este decât o abstracțiune. .. Elementul particular al
fiecărui lucru frumos este izvorât din pasiuni și, cum avem fiecare pasiuni specifice,
1
avem și o frumusețe a noastră". Poetul și-a expus concepțiile estetice într-un șir de
eseuri și articole. Adevărata poezie, consideră Baudelaire, nu trebuie să se identifice
cu știința sau morala, ci să comunice „intimitate, spiritualitate, culoare, aspirație
spre infinit", ceea ce l-a făcut să se depărteze de poeții parnasieni, de care a fost legat
un timp. Baudelaire înnoiește aria de inspirație a poeziei, care trebuie să șocheze, să
surprindă, să uimească, introducând în poezie teme și motive „neestetice": urâtul,
bizarul, absurdul, morbidul, păcatul, cu alte cuvinte, „estetizează"urâtul. Lumea din
jur nu este, pur și simplu, o realitate obiectivă, ci un magazin de imagini și de semne,
cărora imaginația poetului le dă un loc și o valoare relative. M. Raymond preciza că
realitatea la Baudelaire este „nu o realitate existentă în sine și pentru sine, ci un
imens rezervor de analogii și chiar un fel de excitant pentru imaginație", încât
sarcina poetul va fi să perceapă analogiile și corespondențele care se exprimă literar
prin metaforă, simbol, comparație sau alegorie. Baudelaire surprinde fenomenul
interferenței artelor care „aspiră, dacă nu să se substituie una alteia, cel puțin să-și
împrumute reciproc energii noi“. Astfel, poetul anticipează în concepțiile sale
estetice viitorul simbolism, al cărui precursor este și în creația sa poetică, unde aceste
concepții capătă o realizare practică.
Volumul Florile răului are o compoziție riguroasă, supusă unei concepții de
factură romantică. Fiecare ciclu sau compartiment al volumului reprezintă parcă
ipostaze ale nemărginitei aspirații a omului spre idealul absolut și inaccesibil. Eul
liric se mișcă de la aspirațiile firești spre infinit – prin recunoașterea chinuitoare a
invincibilității discordanței dintre realitatea inacceptabilă și idealul inaccesibil –
ajungând la afirmarea importanței etice și estetice a experienței căpătate în urma
acestor căutări. în căutările sale, eul poetului trece prin diferite sfere în care încearcă
să-și realizeze idealul. Primul ciclu, cel mai amplu și mai complex, intitulat Spleen și
ideal, sugerează antagonismul dintre cele două lumi: cea reală, a spleen-ului, a căderii
în păcat, și cea ideală, spre care aspiră poetul. Ciclul se divizează în câtevasubcicluri:
„estetic", în care sunt incluse poezii dedicate destinului poetului în lume, frumuseții
(Albatrosul, Imn frumuseții)-, „erotic", cuprinzândpoezii inspirate de femeile ce au
jucat un rol important în viața poetului, dar refugiul în dragoste intensifică și mai
2
mult zădărnicia aspirațiilor sale; „filozofic", în care domină motivele disperării, ale
spleen-ului, dezgustului, plictiselii, scepticismului. Ciclul următor – Tablouri
pariziene – prezintă încercarea poetului de a evada în lumea marelui oraș, în care
vede contrastele sociale și nedreptatea, absurditatea existenței bazate pe munca for-
țată, manifestând interes, îndeosebi, pentru lumea celor suferinzi. în următorul ciclu,
intitulat Vinul, apare posibilitatea consolării în vin, dar scufundarea în această sferă
duce omul la degradare, la distrugere, motiv ce domină ciclul Florile răului, un
înspăimântător spectacol al mizeriei și viciilor lumii pe care poetul a cunoscut-o
personal, ca mai apoi să nu-i rămână altceva decât să se revolte și să protesteze
împotriva stării existente în ciclul Revolta, în care poetul apelează la motive biblice
(Abel și Cain, Litanii către Satan), însă numai moartea, așa se numește și ultimul
ciclu din volumul Florile răului, pare a fi sfera în care poetul încearcă să ajungă, dacă
nu la idealul căutat, cel puțin la liniște și consolare: „Doar moartea consolează și-
ndeamnă a trăi; / E idealul vieții și e nădejdea toată, / E elixirul care ne-animă și ne-
mbată / Și care dă puterea să mai trăim o zi“. Dar la Baudelaire și moartea devine o
sferă în care poetul mai încearcă și dincolo să caute, să spere, să găsească ceva nou,
după cum declară în ultima poezie a culegerii sale: „Otrava ta ne-o toarnă drept
balsam și ne lasă / Să ne-nfundăm în hăul cel fără de ecou! / Și dacă va fi raiul sau
iadul, nu ne pasă! / Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou!“
Baudelaire a înnoit poezia prin abandonarea exaltării eului liric ce caracterizează
poezia romantică și prin încercarea de a o „depersonaliza“ în sensul obiectivizării ei,
adică sentimentele și suferințele pe care le exprimă poetul fiind și ale noastre. în
același timp, impersonalitatea baudelairiană este îndreptată și împotriva tradiționalei
„inspirații", actul poetic fiind supus și controlat permanent de rațiune, de intelect. Nu
întâmplător Baudelaire a fost un mare admirator al lui A.E.Poe, care considera că a
face poezie nu înseamnă să comunici o emoție personală, ci să comunici o anumită
emoție cititorului, poezia având „precizia și consecvența rigidă a unei probleme de
matematică". în sonetul Corespunderi Baudelaire introduce programatic conceptul
simbolist al „corespondențelor", numit în teoria literară sinestezie. Aceste inovații în
poezie fac din Baudelaire un precursor al simbolismului în literatură.
3
 Simbolismul a apărut ca o reacție împotriva poeziei romantice tardive și a celei
parnasiene, deși poeții simboliști au preluat de la curentele anterioare ceea ce ei au
crezut că se potrivea cu scopurile pe care le urmăreau pentru a crea un nou tip de
poezie. Parnasienii, și ei antiromantici, au dat versului o perfecțiune a formei, dar au
„deliricizat" poezia, golind-o de emoții. Simboliștii încearcă să-i restituie poeziei
sensibilitatea și emoția, însă nu direct, ci prin aluzie, analogie, sugestie. Poetul
simbolist nu este preocupat de probleme sociale, de natură, de idei, ci de stările
sufletești neclare, vagi, confuze. Raportul dintre simbol și realitatea sufletească
simbolizată nu este dezvăluit, ci doar sugerat. Prin urmare, nu simbolul conferă
originalitate simbolismului, pentru că simbolul a existat și până la el, ci faptul că
simbolismul dă imaginilor poetice o funcție implicit, nu explicit, simbolică.
Printre cele mai importante trăsături distinctive ale simbolismului se evidențiază
următoarele:
• obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufletești nelămurite, vagi,
confuze, neobișnuite, de obicei, negative, determinate de ambianța de criză spirituală
a sfârșitului de secol (melancolia, singurătatea, oboseala, plictiseala, disperarea,
spaima etc.), pe care poetul nici nu le poate formula clar, nici nu dorește s-o facă;
• principiul sugestivității se află la baza tehnicii poetice simboliste; poetul nu
exprimă stările sufletești amintite în mod direct, ci numai le sugerează, face aluzii,
redă impresii. Printre altele, trebuie menționat că impresionismul din pictură a
exercitat o influență considerabilă asupra simbolismului, diferențierea ambelor
curente în literatură prezentând anumite dificultăți. Mallarmé spunea că „a numi un
obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem, plăcere
care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi obiectul, iată visul
nostru“. Și tot el declara că poezia se face din intenții, că trebuie redat nu lucrul, ci
efectul produs de acesta, cuvintele stingându-se în fața impresiilor. „Arta adevărată,
susținea un teoretician al curentului, este întotdeauna de neînțeles: odată înțeleasă,
ea încetează de a mai fi artă pură“.
• principiul corespondențelor, cunoscut și mai înainte de artiști și introdus în
poezie de Baudelaire (ceea ce se mai numește sinestezie'), permite poetului simbolist
4
stabilirea unor raporturi intime între eul său (universul mic) și lumea din jur
(universul mare), în sensul că simboliștii văd în sufletul individual chintesența vieții
întregului univers, senzațiile de diferit ordin comunicând între ele: „Parfum, culoare,
sunet se-îngână și-și răspund", cum zice Baudelaire. Sonetul lui Rimbaud Vocalele
dezvoltă ideea unor corespondențe între culoare și sunet (audiția colorată);
• principiul muzicalității corespunde esenței sugestive a poeziei simboliste,
deoarece muzica sugerează stări de spirit. Verlaine cere „de la musique avant toute
chose“ – „muzică înainte de toate“, Mallarmé evidențiază valoarea muzicală a
cuvintelor care, căpătând nuanțe subtile, devin muzică. Poezia simbolistă se pretează
punerii pe note. Uneori, însă, muzicalitatea s-a confundat cu sonoritatea;
• introducerea în poezie a versului liber este o inovație a poeziei simboliste, deși
nu toți poeții simboliști (inclusiv Verlaine, Rimbaud, Mallarmé) au renunțat la
versificația clasică. Rima este considerată o simplă convenție, versul clasic –
insuficient -, în timp ce versul liber, în opinia simboliștilor, poate produce efecte
muzicale deosebite;
• interesul pentru partea formală a poeziei, determinat și de inovațiile prozodice se
manifestă în importanța acordată ritmului, asonanțelor, refrenurilor, pauzelor etc.,
care se soldează în cazurile extreme cu o virtuozitate gratuită, alunecând spre
manierism și formalism.
Cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului francezi sunt poeții Paul
Verlaine, Arthur Rimbaud și StephaneMallarmé.
Paul Verlaine (1844-1896) a debutat în literatură cu volumul Poeme saturniene
(1866), care cuprindea poeme de inspirație parnasiană și elegii cu evidente accente
romantice, urmat la scurt timp de altul – Sărbători galante (1869), care nu-1 anunță
încă pe viitorul simbolist. Cu volumul Romanțe fără cuvinte (1874), considerat cel
mai valoros, începe să se contureze maniera simbolistă: „Desprind din șoapte și
nuanțe / Conturul vocilor postum" (Desprind din șoapte...); „Clavirul sărutat de
mâiniplăpânde / Sclipește-n rozul-gri al serii vag, / Și foșnet firav de-aripi
fluturânde" (Clavirul); „M-am plictisit de toate cele..." (Spleen). Un exemplu clasic
ni-1 oferă următoarele versuri din celebra poezie Plânge în inima mea (II pleut dans
5
moncoeur), în versiunea lui Lucian Blaga: „Plânge în inima mea / Cum plouă peste
oraș./ Ce-i tristețea aceasta grea / Răul ce inima-mi ia?“ sau în cea a lui Paul
Mihnea: „Ceva îmi plânge-n piept / Cum plouă peste-oraș; / Ce oare-oi fi s-aștept, /
De-mi plânge-adânc în piept".
Spre deosebire de alți poeți simboliști, care nu au scris mult, Verlaine a publicat
numeroase volume pe parcursul anilor ‘80-90, cultivând o poezie simbolistă de un
impresionism senzualist, în care se recunosc aproape toate caracteristicile curentului,
expuse și într-o formă artistică în cunoscuta poezie Arta poetică din volumul
Odinioară și altă dată (1885), un fel de manifest poetic al simbolismului. în cele
nouă catrene poetul recomandă poeziei muzicalitate (Întâia, mai presus de toate e
muzica"), nu elocvență („Sucește-i gâtul elocvenței"), versuri impare, ritmuri cât mai
vag articulate („în dragi impare să cauți vaga întrupare"), atmosferă cețoasă cu
căutate imprecizii lexicale (.„Alege vorbele încât sa pară totuși din greșeală"), nu
culori bătătoare la ochi, ci nuanțe („Nuanța încă vreau s-o caut, numai Nuanța, nu
Culoarea"), rima nu trebuie să fie o piedică („Supune rima ca pe-o slugă"), libertatea
în creație să nu știe limite, sinceritatea poetului să nu fie stingherită de nimic („Să-ți
fie versul numai zbor", „vis fără hotar").

Arthur Rimbaud (1854-1891) și-a scris poezia care l-a eternizat între 16 și 19
ani, ca mai apoi s-o abandoneze definitiv, dar prin ceea ce a reușit să scrie a devenit
unul dintre creatorii poeziei moderne. Spre deosebire de Verlaine, Rimbaud este un
spirit revoltat împotriva lumii în care i-a fost dat să trăiască, respingând normele și
ordinea stabilită, ceea ce l-a făcut să simpatizeze Comuna din Paris, scriind, în cea
mai bună tradiție romantică, un șir de poezii inspirate de acest eveniment istoric
(Fierarul, Parisul e din nou populat, Mâinile Jeannei-Maria),exprimând sentimente
de compasiune pentru cei nedreptățiți și sperând într-un viitor liber. O altă tradiție pe
care o continuă Rimbaud e cea baudelairiană (Căutătoarele de păduchi, Adormitul
din vâlcea),culminând îndeosebi în celebrul poem Corabia beată (1870), în care, prin
metafora corăbiei rătăcite și împinse de valuri spre lumi neexplorate, semnificând
destinul spiritual al poetului, este anticipată setea de cuprindere vizionară a
6
necunoscutului din volumul Un anotimp în infern (1873), unde proza alternează cu
versurile. Aici poetul declară: „Așterneam pe hârtie tăceri și nopți, notam ce nu
putea fi exprimat", formulând, astfel, idealul său poetic de a exprima ceea ce nu poate
fi exprimat, inefabilul, iar pentru aceasta, consideră Rimbaud, „trebuie să fii vizionar,
să te faci vizionar... printr-o lungă imensă și lucidă „dereglare a tuturor
simțurilor",volumul Iluminări conținând, după cum remarca VI. Streinu, „notațiile
febrile ale acestei operări asupra lui însuși“, „aplicații de calcul și salturi de armonie
neauzite". Cunoscutul sonet Vocalele (1872), tot un fel de manifest poetic al
simbolismului, ca și Arta poetică a lui Verlaine, poate fi considerat un rezultat al
acestei „dereglări a tuturor simțurilor", de împingere a sinesteziei până la limita
extremă prin asocierea aparent arbitrară, pur subiectivă, a sunetelor și culorilor. Pe
această linie a creației sale, prin revelarea adâncurilor cețoase ale eului, prin crearea
unui limbaj imagistic deosebit de expresiv, bazat pe asociații sinestezice impre-
vizibile, turnate într-un vers liber de o mare virtuozitate a ritmurilor interioare,
Rimbaud se înscrie printre făuritorii poeziei moderne.

Stephane Mallarmé(1842-1898) ocupă un loc deosebit printre simboliștii

francezi, fiind un temperament mai echilibrat și mai lucid. A fost un mare admirator
al lui A.E. Poe, pe care l-a tradus în franceză și ale cărui concepții estetice l-au
influențat. După o fază baudelairiană, marcată de același dezgust față de lumea din
jur și de aceeași dorință de a evada din ea (Briza marină, Ferestrele, Angoasa, Azur,
Vedenie) și o perioadă parnasiană (Irodiada, După-amiaza unui faun), Mallarmé
trece la ceea ce s-a numit ultima sa manieră, care îl definește ca poet simbolist. Spre
deosebire de Verlaine și Rimbaud, poezia lui Mallarmé tinde să rupă orice legătură cu
realitatea, cu sentimentele, transformându-se într-o poezie depersonalizată, sugestivă,
cerebrală, intelectuală, ermetică, greu descifrabilă. Poetul trebuie să cedeze inițiativa
cuvintelor, declară Mallarmé, dar limbajul obișnuit, cuvintele folosite în comunicarea
cotidiană se tocesc, își pierd capacitatea de a exprima lumea nouă în „dezordine
somptuoasă". De aceea, poetul trebuie să dea „un sens mai pur cuvintelor tribului",
iar cuvintele „se aprind singure unele de la altele". Această idee poate fi urmărită în
7
sonetul Mormântul lui Edgar Poe, o poezie mai ușor descifrabilă.
Poetul trebuie să inventeze un limbaj nou, „esențial'*, ceea ce încearcă să facă
Mallarmé. Întrucât cuvintele sunt simbolurile absolute ale lucrurilor, iar lucrurile
există, „noi trebuie doar să surprindem raporturile dintre ele, iar firele acestor
raporturi făuresc versuri". Un exemplu clasic de poezie Mallarméană e poemul O
azvârlire a zarurilor nu va aboli niciodată hazardul (1897), text straniu și greu
descifrabil, cu o dispoziție tipografică a versurilor, cu pagini albe ce trebuie citite etc.
însuși Mallarmé spunea: „Poemul meu evită orice conținut" sau „Nu vă pare că
acest poem este un act de nebunie?" Mallarmé, teoreticianul și poetul, s-a impus ca o
figură decisivă pentru poezia modernă.
Simbolismul francez a exercitat o influență considerabilă asupra poeziei europene,
schimbând vechiul ei tipar, eliberând versul din corsetele ce îl sufocau, dar fără a
respinge total tehnica poetică tradițională, pe care o îmbogățește. Oricare ar fi
atitudinea față de simbolism, un fapt rămâne cert: forța poetică a lui Baudelaire,
Verlaine, Rimbaud și Mallarmé a dat o nouă direcție liricii franceze, stimulând
evoluția ulterioară a liricii europene și universale, în general.

PAUL VERLAINE
Plânge în inima mea
(II pleutdoucement sur la viile)
Arthur Rimbaud
Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraș.
Ce-i tristețea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?
O dulce murmur de ploaie
Pe acoperișe și-n zare! în inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!

Plânsul noimă nu are în inima ce mi se frânge.

8
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.
Un chin fără măsură
Să nu știi de ce,
Fără iubire și ură, Suferi peste măsură.
(Trad. de Lucian Blaga)

CHARLES BAUDELAIRE

Albatrosul

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când,

Prind albatroși, mari păsări călătorind pe mare,
Care-nsoțesc, tovarăși de drum cu zborul blând,
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi

Acuma par ființe stângace și sfioase
Și-aripile lor albe și mari le lasă, blegi,
Ca niște vâsle grele s-atârne caraghioase.

Cât de greoi se mișcă drumețul cu aripe!

Frumos cândva, acuma ce slut e și plăpând!
Unu-i lovește pliscul cu gîtul unei pipe
Și altul fără milă îl strâmbășchiopătând.

Poetul e asemeni cu prințul vastei zări

Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă;
Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări
9
Aripile-i imense nu-i lasă loc să meargă.

Corespunderi

Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viață
Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.

Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare,

Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-îngână și-și răspund.

Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,

Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii.
Iar altele bogate, trufașe, prihănite,

Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,

Ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă.
Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă.
(Trad. de Al.Philippide)

Modernismul poetic. Modern, modernitate, modernism.

Repere istorice, culturale şi efecte în postmodernitate

Secolul al XX-lea se caracterizează printr-o dezvoltare intensă în plan economic și

tehnico-științific, marcată, totodată, de crize economice. Au loc modificări importante
și în raportul de forțe dintre marile puteri ale lumii, care dau naștere diferitelor coaliții

10
și alianțe, dar și unor conflagrații cu consecințe dezastruoase, cum au fost cele două
războaie mondiale. După 1945, se produce o nouă scindare a lumii: pe de o parte,
țările occidentale, în frunte cu S.U.A., iar pe de altă parte, țările „lagărului socialist",
în frunte cu U.R.S.S. Perioada postbelică se caracterizează prin confruntări politice,
ideologice și economice între aceste două părți („războiul rece"), prin prăbușirea
sistemului colonial și apariția, în Asia și Africa, a unor state independente noi, ce au
format „lumea a treia". Căderea „cortinei de fier" și dispariția U.R.S.S. a pus capăt
divizării bipolare a omenirii și a deschis, după 1991 perspectivele unei lumi
multipolare, ca și globalizării.
în epoca revoluției tehnico-științifice știința devine un factor decisiv în
dezvoltarea societății, dar și o forță nemijlocită a producției, punându-se acum în mod
acut problema armonizării activității intelectualității tehnocrate cu cea a
intelectualității umaniste. Progresul științelor exacte (teoria relativității, teoria
expansiunii universului, cea referitoare la mecanismele genetice etc.), cercetarea
materiei infinitezimale, explorarea spațiului cosmic, constituirea unor discipline ca
genetica, astrofizica, biofizica, cibernetica, biochimia etc. deschid noi perspective
cunoașterii. Teoria pavloviană a reflexelor condiționate și psihanaliza fundamentată
de S. Freud oferă o nouă înțelegere a fenomenelor și a mecanismelor psihice,
exercitând influență asupra domeniilor artei. Și filozofia (intuiționismul lui Bergson,
fenomenologia lui Husserl, existențialismul lui Heidegger, Kierkegaard, Sartre și alte
curente filozofice) are un mare impact asupra artei și a literaturii contemporane.
Știința pătrunde intens în domeniul culturii. Apare și celebra „cultură de masă".
în artele plastice se impun mai multe curente noi: cubismul (Picasso, Braque),
fovismul (Matisse, Vlaminck), expresionismul (Munch, Kokoschka), suprarealismul
(Dalf, Ernst, De Chirico), abstracționismul sau arta abstractă (Kandinsky, Malevici,
Mondrian), ale căror principii estetice se răsfrâng și asupra literaturii. în muzică,
alături de continuarea orientărilor din secolul al XIX-lea, apar muzica atonală, cea
asimetrică și cea dodecafonică. Se impun compozitori ca Stravinski, Schdnberg,
Șostakovici ș.a. Dezvoltarea artei noi a filmului aduce în literatură unele tehnici și
procedee cinematografice. Capătă o răspândire tot mai largă ecranizarea operelor
11
literare. Cultura ultimelor decenii ale secolului al XX-lea este tot mai marcată de ceea
ce s-a numit postmodernism.
Secolul al XX-lea reprezintă o nouă perioadă în evoluția literaturii universale,
oferind, prin operele scriitorilor, răspunsuri și reacții la marile evenimentele istorice
și la transformările sociale survenite. Literatura universală contemporană este
marcată de noile tendințe și orientări din domeniile științei și artelor. Marii scriitori ai
secolului al XX-lea sunt preocupați de problemele fundamentale ale omului modern,
de locul lui în lume, de esența naturii umane și de posibilitățile de afirmare a acesteia
într-o epocă atât de complexă cum sunt cele modernă și postmodernă. O importanță
deosebită capătă critica literară, care se dezvoltă strâns legat de curentele literare și de
idei ale secolului, oferind o gamă de interpretări ale fenomenului literar. Totuși, oricât
de diverse ar fi modalitățile de interpretare critică a operelor literare (sociologică,
tematică, fenomenologică, psihanalitică, structuralistă, stilistică, semiotică, estetică
etc.), obiectul criticii rămâne textul, opera literară.
În linii mari, în literatura universală din secolul al XX-lea, se impun două tipuri de
literatură: una de tip realist, ce continuă tradițiile literaturii realiste din epocile
precedente, îndeosebi ale realismului clasic din secolul al XIX-lea, și alta de tip
modernist, în care accentul se pune pe înnoirea literaturii atât la nivelul problematicii,
al conținutului, cât și la nivel formal (genuri și specii literare, structură, compoziție,
procedee artistice etc.). între aceste două tipuri de literatură, deși opuse, nu există un
zid chinezesc. Elemente ale unui tip de literatură se intercalează, sub diferite forme,
cu elemente ale celuilalt tip de literatură, inclusiv în creația unuia și a aceluiași
scriitor sau numai într-o anumită operă concretă. Atât literatura de tip realist, cât și
cea de tip modernist, precum și interferența acestor tipuri se pot urmări în toate
genurile literare (liric, epic, dramatic).
În legătură cu aceste două tipuri de literatură, în secolul al XX-lea se evidențiază
două mari curente: realismul și modernismul. Realismul secolului al XX-lea,
continuând tradițiile realismului clasic din secolul al XIX-lea și asociindu-se, de cele
mai multe ori, cu ceea ce numim „tradiționalism", nu trezește mari dificultăți din
punct de vedere teoretic și istorico-literar, complexitatea curentului realist din secolul
12
al XX-lea fiind determinată de impactul pe care l-a avut asupra lui modernismul. în
schimb, termenul „modernism" are mai multe semnificații.
Într-un sens restrâns, modernismul este un curent literar de la sfârșitul secolului al
XIX-lea în țările Americii Latine, apoi în Spania și Portugalia, marcat de influența
parnasianismului și a simbolismului francez. într-un sens mai larg, se numește
modernism mișcarea sau curentul literar manifestat în literatura europeană de la
cumpăna secolelor XIX-XX, continuândpână în a doua jumătate a secolului al XX-
lea, opus tradiționalismului, ce se caracterizează prin ruperea legăturilor cu tradiția,
anulând-o, în consecință, și prin înnoirea literaturii în spiritul epocii moderne. Uneori,
este încadrat în modernism și avangardismul sau avangarda, ca formă extremă a
modernismului, alteori modernismul este chiar identificat cu avangarda. Fără a intra
în subtilități, s-ar putea spune că modernismul este un amplu curent literar din prima
jumătate a secolului al XX-lea, care cuprinde toate manifestările înnoitoare ale
literaturii din această perioadă. Ca termen generic, „modernismul" include și
avangardismul sau avangarda (numită uneori avangarda istorică), deși unii autori
susțin că avangarda este o manifestare deosebită, întrunind formele extreme ale
modernismului. în acest sens larg, termenul de modernism subsumează curentele
avangardiste (futurismul, expresionismul, imagismul, dadaismul, suprarealismul etc.),
manifestate și ele – deși diferit – în toate genurile literare.
În legătură cu modernismul și cu epoca modernității sau epoca modernă, în care s-
a manifestat acest curent, iar în prezent – în legătură cu postmodernismul și cu epoca
postmodernității sau epoca postmodernă – trebuie delimitate clar calificativele
modern-modernist, care uneori se confundă sau se identifică. Nu orice operă
modernă, creată în epoca modernității, e și modernistă, în sensul de apartenență la
curentul „modernismul", dar toate operele moderniste sunt, totodată, și moderne,
adică novatoare. Același lucru se referă și la calificativele postmodern-
postmodernist: nu toate operele create în postmodernitate, deci postmoderne, sunt și
postmoderniste, adică aparțin curentului „postmodernismul".
Poezia secolului al XX-lea este tributară în mare măsură romantismului, care, după
cum spunea Charles Baudelaire, a fost „o binecuvântare a cerului sau a infernului,
13
căruia îi datorăm stigmate eterne“. Sentimentalismul și preromantismul au îndreptat
poezia spre universul interior, sufletesc al omului, dominant în romantism. Poeții
romantici (Novalis, Hugo, Poe ș.a.) au anticipat mai multe tendințe și trăsături ale
liricii secolului al XX-lea, aceste anticipări trecând inițial prin lirica lui Baudelaire și
prin cea simbolistă (Rimbaud, Mallarmé), ambele fiind, în general, de factură
romantică. Curentele avangardiste de la începutul secolului al XX-lea (dadaismul,
suprarealismul, futurismul, expresionismul, imagismul/imaginismul, ermetismul,
naturismul etc.) se vor manifesta plenar, în primul rând, în poezie, imprimându-i
acesteia un șir de trăsături specifice.
Preocupați de aspectele teoretice ale liricii, de „arta poetică", marii poeți ai
secolului al XX-lea „intelectualizează" poezia, direcționând-o spre inima, dar și spre
mintea cititorului, transformând-o într-o adevărată „sărbătoare a intelectului".
Abordând problemele majore ale existenței (viața, moartea, timpul, sensul existenței,
iubirea, idealul, absolutul etc.), poeții contemporani aduc în versurile lor atât
realitățile civilizației recente și destinul omului în cadrul acesteia, cât și frământările
omului modern, explorândadâncurile conștiinței lui, inclusiv sfera subconștientului,
valorificând și reinterpretând mituri, legende, tradiții. Lirica modernă se distinge prin
re-crearea limbajului poetic și a tehnicii metaforice, prin încifrarea și ermetizarea
poeziei, prin spargerea tiparelor limbii, a gramaticii și a sintaxei tradiționale
(polivalența lexicului, reducerea ponderii verbelor și sporirea rolului substantivelor,
modificarea topicii, nerespectarea sau omiterea punctuației etc.).
Totodată, se afirmă și o poezie axată pe problemele politice și sociale ale
contemporaneității, o poezie militantă și angajată, la care au aderat poeți provenind
din diferite mișcări și curente literare.
Postmodernismul ultimelor decenii ale secolului al XX-lea aduce un alt tip de
înnoire a literaturii, diferit de cel al modernismului, care se axează nu pe ruptura cu
tradiția, ci pe conviețuirea cu ea, prin utilizarea tot mai largă a procedeului
intertextualității, ce încorporează tradiția în sensibilitatea modernă.
Postmodernismul este un fenomen în plină manifestare și discuțiile pe marginea
lui continuă, deși s-au emis și păreri despre aceea că postmodernismul ar fi un fapt
14
deja consumat, dar cine sunt sau vor fi clasicii literaturii postmoderniste rămâne de
văzut. Un lucru trebuie să fie clar: că în epoca postmodernă, cel puțin la începutul ei,
toată literatura poate fi considerată postmodernă, în sensul că aparține epocii în care a
fost creată, dar nu și postmodernistă, adică aparținând postmodernismului.
Și în literatura română din secolul al XX-lea s-au conturat cele două tipuri de
literatură, ca și în alte țări: o literatură de tip tradițional, realistă, și o literatură de tip
modern, modernistă. în secolul al XX-lea putem vorbi de sincronizarea literaturii
române cu literaturile europene, chiar dacă această sincronizare a fost întreruptă după
al doilea război mondial prin orientarea ei forțată spre ceea ce s-a numit „realism
socialist". în ultimele decenii se observă o resincronizare a literaturii noastre cu
literatura universală contemporană, inclusiv prin afirmarea unei literaturi de tip
postmodernist.

Modernismul în literatura franceză de secol XX

Reprezentanţi canonici

Franța a ieșit învingătoare din primul război mondial, în care a luptat de partea
Antantei, dar cu mari prejudicii umane și materiale, ceea ce a permis doar o
stabilizare temporară a dezvoltării țării, marcată profund de criza economică de la
sfârșitul anilor ‘20 și de înăsprirea conflictelor interne și externe. Perioada interbelică
se caracterizează prin consolidarea forțelor de stânga în fața pericolului fascist.
15
Acestea au creat Frontul Popular, iar în anii de ocupație nazistă au participat,
împreună cu toate forțele politice din țară, la mișcarea de rezistență antifascistă. După
al doilea război mondial Franța devine una dintre marile puteri politice și economice
ale lumii, datorită politicii lui Charles de Gaulle, care a condus, însă, și la
manifestările de protest din lunile mai-iunie 1968, soldate cu importante revendicări
ale protestatarilor și cu retragerea din politică, peste un an, a lui Ch. de Gaulle. Franța
continuă să rămână o importantă putere politică și economică și sub conducerea
celorlalți președinți (Georges Pompidou, Valery Giscard d’Estaing, François
Mitterrand, Jacques Chirac).
Franța se impune în secolul al XX-lea și ca țară a unei mari culturi, inițiind școli,
curente, mișcări artistice și culturale. Parisul se transformă într-o adevărată Mecca a
artelor, oferind modele și direcții noi, devenind patria unui număr impresionant de
personalități ale vieții culturale și literare, provenite din alte țări, dar care s-au afirmat
în Franța, ajungând să fie un bun nu numai al culturii franceze, ci și al culturii
universale, în general (P. Picasso, T. Tzara, I. Stravinski, S. Diaghilev, E. Ionesco, S.
Beckett ș.a.).
Literatura franceză de la începutul secolului al XX-lea se caracterizează printr-o
mare diversitate de curente, școli, direcții și tendințe. Unele vin din trecut și poartă
pecetea continuității tradiției (realismul, naturalismul), altele, venind, la fel, din
trecut, încearcă să se mențină prin faza lor ultimă (postsimbolismul,
postimpresionismul) sau prin anumite încercări de înnoire a propriei lor estetici
(neoromantismul, neoclasicismul). Dar apar și curente noi – ca unanimismul,
dadaismul, suprarealismul ș.a.
Lirica franceză de la începutul secolului al XX-lea este marcată de creația unor
poeți greu clasificabili din punctul de vedere al apartenenței la vreun curent literar.
Unul dintre aceștia este Paul Valéry (1871-1945). Situându-se, în cadrul evoluției
liricii universale, pe o linie ce vine din Poe, trecând prin Baudelaire și Mallarmé,
poezia luiValery reprezintă o contribuție esențială la înnoirea poeziei moderne.
Valery este adeptul unei poezii pure, absolute, eliberate de tot ce e străin ideii de
frumos. El refuză inspirația spontană și imediată, pronunțându-se în favoarea unei
16
poezii cerebrale, intelectuale, rod al Guillaume Apollinaire.

Guillaume Apollinaire (1880-1918)

Guillaume Apollinaire și-a desfășurat activitatea literară și artistică într-o epocă de

mari frământări politice, sociale, estetice. în contextul curentelor avangardiste de la
începutul secolului al XX-lea, a modernismului în general, creația sa nu poate fi
încadrată în nici unul dintre aceste curente, cu care, însă, are mai multe puncte de
tangență. Apolinaire își caută propriul drum în poezie, animat de dorința de a o înnoi
în corespundere cu spiritul timpului. Din numeroasele sale articole și din propriile-i
versuri se desprinde o concepție estetică originală, pe care poetul a urmat-o în toată
creația sa.
Orice înnoire, în orice domeniu, nu numai în poezie, începe cu atitudinea față de
tradiție, față de ceea ce au creat înaintașii. în acest sens, curentele avangardiste de la
începutul secolului al XX-lea adoptă o poziție radicală, de rupere cu tradiția,
reproșând curentelor premergătoare (naturalismul, impresionismul și chiar
simbolismul) legătura, dependența prea directă de realitate. Apollinaire nu respinge
tradiția, opunându-i inovația. Căutând să înnoiască, să revoluționeze poezia, el
încearcă să refacă și tradiția, pietrificată în canoane și convenții, pledând pentru
îmbinarea lor. O spune deschis în poezia Frumoasa roșcată: „Eu cuget asupra
acestei dispute lungi/ asupra tradiției și inovației / Asupra Ordinii și Aventirii.../ Fiți
înțelegători când ne comparați/ Cu cei ce-aufost desăvârșirea ordinii/Pe noi care
umblând pretutindeni după aventură / Noi nu vă suntem dușmani / Noi vrem să vă
dăruim domenii întinse și ciudate / în care misterul în floare se dă cui îl culege /
Acolo-s focuri noi și culori nemaivăzute / Mii de vedenii ușoare ca visul / Care cer
întruchipare.../ Fie-vă milă de noi cei care luptăm cu fruntariile / Nemărginirii și
viitorului11.Răspunzând unui critic, după publicarea Caligramelor, Apollinaire scria:
„în ceea ce privește reproșul că aș fi un poet distructiv, îl resping categoric, căci nu

17
am distrus niciodată, ci, din contră, am încercat să construiesc. Versul clasic fusese
atacat încă dinaintea mea; eu m-am servit de el deseori, atunci când am dat o nouă
viață versului de opt picioare, de exemplu. Nici în arte nu am distrus nimic; am făcut
să trăiască școlile noi, însă nu în detrimentul școlilor vechi. Nu am combătut nici
simbolismul, nici impresionismul... Dacă îmi voi înceta într-o zi căutările, o voi face
pentru că voi fi obosit să mai fiu tratat drept nebun, tocmai pentru că toate căutările
par absurde celor care se mulțumesc să urmeze căile bătătorite". Poetul a încercat
exact acest lucru: să nu urmeze căi bătătorite, ci să introducă un suflu nou, după cum
declară în eseul Spiritul nou și poeții, apărut în 1918: „Spiritul novator este, mai întâi
de toate, vrăjmașul estetismului formulelor și al oricărui snobism. El nu luptă împo-
triva vreunei școli, oricare ar fi, întrucât nu vrea să fie o școală, ci unul dintre
marile curente ale literaturii, înglobând toate școlile de după simbolism și
naturalism. El luptă pentru restabilirea spiritului de inițiativă, pentru înțelegerea
clară a timpului și pentru a deschide perspective noi asupra universului exterior și
interior“.
Poezia lui Apollinaire se situează la intersecția mai multor tradiții, curente/ fără a
se identifica total cu vreunul, poetul păstrând un echilibru la nivelul tematicii și al
mijloacelor de expresie, asigurându-se acea „unitate în diversitate*', despre care s-a
vorbit în legătură cu poezia sa. Unele poezii sunt ușor programatice (Frumoasa
roșcată, Colinele, Cortegiu), altele – prea publicistice, reportericești (Fantoma de
nouri, Micul auto, Miracolul războiului), unele – cu vădite accente romantice
(Cornul de vânătoare, Loreley, Toamnă), altele – cu creionări simboliste (Toamnă
bolnavă, Legături, Semn, Pustnicul), iar uneori, ca în catrenele Bestiarului, –
amuzante și chiar epigramatice, de exemplu, în Omida: „Muncind ajungi la
bogăție, / Deci să muncim, sărmani poeți! / Trudind din greu, omida-nvie / în
fluturele cel de preț“.
Creației lui Apollinaire i s-a aplicat formula „realism poetic", definindu-i-se, astfel,
locul pe care îl ocupă în multitudinea curentelor și orientărilor artistice de la începutul
secolului al XX-lea. Apollinaire readucea în poezie viața reală în multiplele ei
manifestări cotidiene, versurile sale fiind niște „poezii-plimbări“,fixând proza vieții,
18
„bogăția conținutului concret11, după cum s-a exprimat poetul ceh V.Nezval. A
devenit notorie declarația lui Apollinaire „fiecare dintre poemele mele este
comemorarea unui eveniment din viața mea“. Din chiar prima sa culegere de versuri
(Alcooluri) poetul manifestă interes pentru secvențe concrete ale vieții, pentru
amintiri care, la rândul lor, sugerează că totul e trecător, precum apa curgătoare,
căreia corabia memoriei noastre îi încredințează „încărcătura safragilă“, ca și în
celebra poezie Podul Mirabeau, un ecou al dragostei lui pentru pictorița Mărie
Laurencin.
Un model de poezie nouă, așa cum a înțeles-o Apollinaire, este poemul Zona, cu
care se deschide volumul Alcooluri – un adevărat manifest al liricii moderne și
moderniste, în care este evidentă influența poeticii artelor plastice, a procedeului
simultaneismului, poetul interferând caleidoscopic planurile spațiale (diferite țări și
orașe) și temporale (prezentul și trecutul). Sătul și obosit de lumea aceasta veche,
poetul creează imaginea lumii noi: Turnul Eiffel este păstorul podurilor de pe Sena,
care behăiesc și se tânguiesc asemenea unor turme, în timp ce antichitatea poate să
moară cu toată moștenirea sa greacă și romană. Timpurilor noi, marcate de
aeroporturi, automobile, sirene, reclame, trebuie sa le corespundă și o poezie nouă,
„poezia dimineții".
Volumul Caligrame include cu mult mai multe poezii scrise și tipărite în manieră
clasică, 'majoritatea fiind inspirate de evenimentele primului război mondial, decât
„caligrame" – compoziții poetice a căror dispoziție tipografică reprezenta figuri sau
forme ce indicau obiectul la care se referea poezia și care au constituit expresia
noutății și a originalității lui Apollinaire. într-o scrisoare adresată criticului Andre
Billy, poetul considera aceste caligrame „idealizare a poeziei verslibriste și o
precizare tipografică, într-o epocă în care tipografia își termină strălucit cariera în
zorile mijloacelor noi de reproducere, cinematograful și patefonul", iar la reticențele
criticului referitoare la „calitatea tipografică a caligramelor" spunea că volumul este
„o primă carte de acest gen și nimeni nu se opune faptului ca alții să meargă mai
departe, spre perfecțiune". Prin Caligrame, Apollinaire demonstra, de fapt, legătura
dintre poezie și artele plastice.
19
 „În Caligrame, care păstrează în întregime atmosfera Alcoolurilor, după cum a
remarcat Mihai Cimpoi, accentul se mută și mai insistent pe agitația impresiei – ai
senzația că apar nu numai fapte, ci și frânturi de fapte, momente fulgurante,
dimensiuni, semne rapide, sunetele a ceea ce se întâmplă“, iar în poeziile Legături,
Colinele, Fantoma de nouri, „deși cultivă cavalcada faptelor și a întâmplărilor
autobiografice în spiritul Alcoolurilor, „meditația epică11 se relevă printr-o
încărcătură simbolică și, respectiv, emoțională mai mare; dialectica elementelor
înlănțuite este aproape demonstrativă, înlănțuirea însăși este mai dinamică, mai
elementară, deși până la urmă e tot stufoasă'1. în această înlănțuire constă o altă
inovație a poetului, ca elemente ale înlănțuirii servind inclusiv crâmpeie din
conversații întâmplător surprinse care, fiind introduse într-un alt context, produc
surprize pitorești, iar uneori poemele tind să se transforme, în general, în „poeme-
conversații", asemănătoare „poemelor-plimbări". în poezia Legături Apollinaire are
senzația interrelaționării tuturor lucrurilor și a necesității legăturilor dintre
oameni:,,Să ne întindem mâna“), iar în Victoria își exprimă încrederea în viitor, în tot
ce e nou: „Noi nu totdeauna știm să iubim/ Bucuria de-a vedea noul din jur".

Podul Mirabeau

Sub podul Mirabeau

se scurg cu Sena Iubirile
Să țin deci minte scena
Durerii bucuria-i poartă trena

Târziu e bată ceas bătrân

Zilele trec eu mai rămân
Te țin de mâini
și-așa am tot petrece

20
Sub acest pod de brațe apa trece
Și miile de ochi o lasă rece
Târziu e bată ceas bătrân
Zilele trec eu mai rămân

Iubiri se scurg cu apa-aceasta lentă

Se scurg iubiri
Ah viața-i indolentă
însă speranța-atât de violentă

Târziu e bată ceas bătrân

Zilele trec eu mai rămân
Trec săptămâni slăbește vena
Timp și iubiri nu-și mai revăd arena
Sub podul Mirabeau se scurge Sena

Târziu e bată ceas bătrân

Zilele trec eu mai rămân

(Trad. de Șt. Aug. Doinaș)

21