Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia apăreau

poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia lui George
Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de semănătorism este un
cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază
ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc. Semănătorismul a fost o
expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă aşteptare literară.
ETAPE:
1901–1902: revista este condusă de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. În primul număr
apare articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahuţă, în care se deplînge
deprecierea valorilor româneşti, scriitorii fiind chemaţi să făurească opere noi în tradiţiile
vechi ale scrisului nostru;
1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion
Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif;
1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul naţional,
răspândirea culturii în toate nivelurile societăţii, respingând totodată modernismul şi
influenţa poeziei franceze;
1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai multe
comitete şi mai mulţi directori, până în 1910 când, dezavuată de public şi combătută de alte
grupări, cu toate eforturile nu mai poate supravieţui.
Se constituie ca o mișcare ostilă modernismului, fiind expresia păturilor sociale speriate de
capitalismul identificat cu tot ceea ce este modern.
Ideologia grupării conţine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propoziţii-
cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la
climatul socio-cultural al perioadei şi vehiculate în numele a două deziderate fundamentale:
ridicarea ruralilor prin cultură şi Unirea.

PRINCIPALELE TRĂSĂTURI DISTINCTIVE ALE GRUPĂRII SUNT:

paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie, rezistenţa
la transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele consacrate, oroarea
faţă de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care îşi
însuşesc antiteza cu prezentul;
idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a vieţii): au
un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuţile ţărănimii.
În proză apar intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-orăşenească şi
opoziţia: boier de neam-arendaş venetic ca o trăsătură a tragediei, dispariţiei;
sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitându-şi
originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a înfrângerii;
predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o
impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare
biologice;
„lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă de toate
clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un
aspect al acţiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la Eminescu).
personaje dominate de instincte;
creația populară ocupă un loc important;
trecutul de luptă al poporului;
interes pentru natură;
accentul cade pe specificul național.
Reprezentanți ai semănătorismului în literatura română
În literatura română, sămănătorismul și-a găsit expresia în creații de autentică valoare
artistică ale unor scriitori precum:
Șt. O. Iosif – poeziile Ciobănașul, Copil sărman, E mult de-atunci
Emil Gârleanu – nuvela Nucul lui Odobac
C. Sandu-Aldea – romanul Două neamuri
Octavian Goga – poezia Nepotrivire
Al Vlahuță – poem alegoric 1907
Duiliu Zamfirescu – nuvelele Spre Costești, Conu Alecu Zăgănescu