SĂMĂTORISMUL

DATE 1. SĂMĂNĂTORISMUL este un curent ideologic şi literar constituit la începutul

GENERALE secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910).
2. SĂMĂNĂTORISMUL - orientare literară care își are punctul de plecare în
revista „Sămănătorul”, apărută la București între 1901 și 1910, condusă de Al.
Vlahuță, G. Coșbuc și apoi de N. Iorga. Se constituie ca o mișcare ostilă
modernismului, fiind expresia păturilor sociale speriate de capitalismul identificat
cu tot ceea ce este modern.

La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în

acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin
repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al
acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a
definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând
atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea
tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc.
Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al
semănătorismului.
Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia
apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia
lui George Coşbuc cu acelaşi titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de
semănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de
înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul
sătesc. Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o
perioada de lâncedă aşteptare literară.
1901–1902: revista este condusă de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. În primul
număr apare articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahuţă, în care se
deplînge deprecierea valorilor româneşti, scriitorii fiind chemaţi să făurească opere noi
în tradiţiile vechi ale scrisului nostru;
1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion
Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif;
1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul
naţional, răspândirea culturii în toate nivelurile societăţii, respingând totodată
modernismul şi influenţa poeziei franceze;
1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai
multe comitete şi mai mulţi directori, până în 1910 când, dezavuată de public şi
combătută de alte grupări, cu toate eforturile nu mai poate supravieţui.
Trăsături
TRĂSĂTURI 1. paseismul, întoarcerea spre trecut și condamnarea prezentului;
*paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie,
rezistenţa la transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele
consacrate, oroarea faţă de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din
romantism, de la care îşi însuşesc antiteza cu prezentul;
2. idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a
vieţii): au un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru
ei virtuţile ţărănimii. În proză apar intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă
atitudinea anti-orăşenească şi opoziţia: boier de neam-arendaş venetic ca o
trăsătură a tragediei, dispariţiei;
3. sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş,
uitându-şi originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a
înfrângerii;
4. predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de
instincte, de o impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă
 purtătoarele unor tare biologice;
5. „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă
de toate clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării
limbii române devine un aspect al acţiunii de „răscolire” sufletească (expresie
împrumutată de Iorga de la Eminescu).
REPREZEN-
TANȚI
Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai
curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu,
Ştefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail
Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.

Alexandru Vlahuţă - considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu,
este de fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin: eminescianism,
temperament pamfletar, afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?), critica
nedreptăţilor sociale (romanul Dan, povestirile Vişan, Cassian, schiţele Mogâldea,
Socoteala). Poate fi considerat întemeietorul reportajului ca specie literară, cu opera
România pitorească, unde-şi manifestă dragostea pentru creaţia folclorică, pentru
natura patriei şi pentru istorie.

Duiliu Zamfirescu - note sămănătoriste în unele nuvele ca Spre Costeşti, Conu Alecu
Zăgănescu şi în romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu; prin obiectivitatea de natură
realistă în scene dure, ca aceea a răscoalei ţăranilor din Tănase Scatiu; evocarea
peisajului campestru; crearea romanului ciclic.

Ştefan Octavian Iosif este un poet reprezentativ pentru sămănătorism, mai ales în
volumele de versuri Patriarhale, Credinţe, Icoane din Carpaţi, care îmbină mai multe
trăsături: nostalgia satului patriarhal, sentimentul dezrădăcinării şi elogiul energiilor
latente ale poporului. Poezia Doina este o capodoperă a liricii sale care îmbină două
tendinţe: sentimentalismul minor (prin întoarcerea spre trecut, folclor, tradiţie, peisaj) şi
muzicalitatea de tip simbolist.

Nicolae Iorga a avut preocupări literare prin memorialistică (O viaţă de om – aşa cum a
fost, Oameni cari au fost, Memorii), dramaturgie (Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu,
Constantin Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) şi istorie literară (Istoria literaturii
române în secolul al XVIII-lea, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la
1821 înainte, Istoria literaturii româneşti contemporane). Ca sămănătorist a polemizat
cu poporanismul şi cu simbolismul, pledând pentru specificul naţional. În articolul Ce
este Sămănătorul? nu concepe existenţa unei literaturi fără o „mare misiune de
îndreptare şi moralizare”, eticul şi etnicul luînd forme absolute, în defavoarea
esteticului.