FORME ALE ISTORIEI ŞI

CRITICII LITERARE
Studiu de caz realizat de Andrei Diana, Croitoru Elena,
Man Raluca, Rîmboi Denis.
REPERE

§ Istoria literaturii române

§ Opere reprezentative de-a lungul secolelor 18-20
§ Autori care s-au făcut remarcaţi în timpul diferitelor curente
literare
§ Despre criticism şi critici
ISTORIA LITERARĂ

Istoria literaturii se referă la evoluția artei scrisului, din momentul apariției

primelor texte literare și până în zilele noastre.
De-a lungul acestei evoluții, genurile literare s-au înscris în diversele curente
literare care s-au succedat și prin care literatura devine corelată cu istoria.
Literatura română are o evoluţie galopantă comparativ cu literatura europeană.
Dacă primele texte scrise apar pe teritoriul statelor române abia în secolul al XV-
lea, până în secolul al XX-lea asistăm la o aliniere a literarutii române la
standardele literaturii europene. Procesul de maturizare propriu-zisă se observă
incepanad cu secolul al XIX-lea, odată cu apariţia limbii române literare. Fixarea
într-o limbă literară a textelor nu este singura noutate a secolului. Genul dramatic
este cel care-şi păstrează trăsăturile şi evoluează independent, în timp ce proza se
defineşte prin opoziţie cu poezia; basmul, povestirea şi romanul fiind principalii
reprezentanţi ai genului epic.
 Potrivit opiniei lui George Călinescu, istoria literară nu o poate face decât un autor cu vocaţie,
ea fiind o operă de creaţie.Ca toate istoriile, istoria literară este o creaţie a spiritului sau a gândirii. Ea
caută sursele, stabileşte geneza operelor şi a evenimentelor, dând seama de variaţiile şi impactul
acestora asupra timpului prezent. Obiectivul ei cel mai important este sa lege faptele pentru a le arăta
evoluţia şi schimbările.
Apariţia criticii literare este un rezultat al formării şi evaluării spiritului critic . Afirmarea
spiritului critic s-a produs relativ târziu în perioada iluminismului european. Cultura şi civilizaţia
românească prezintă un decalaj de dezvoltare în raport cu Europa Occidentală, de aceea spiritul critic
în cultura română se manifestă destul de târziu în forma ştiinţifică şi instituţionalizată.
Primele manifestări ale spiritului critic apar la cronicari. Cronicarii moldoveni: Grigore Ureche,
Miron Costin şi Ion Neculce au fost boieri preocupaţi de consemnarea în scris a istoriei. Aceştia au
scris “Letopiseţul Ţării Moldovei”, fiecare preluând scrierea începută de cel dinaintea lui. Importanţa
acestei cronici consta, pe de-o parte, în consemnarea în scris a istoriei, şi pe de altă parte, în realizarea
artistică a scrierii. Cronicarii moldoveni au avut o contribuţie semnificativă la dezvoltarea literaturii
româneşti, prin munca lor deschizând drumul către realizarea artistică a scrierii.
O critică literară nu putea apărea înaintea unui corp literar, de aceea, la noi, literatura originală a
apărut târziu şi a avansat lent, primul roman românesc fiind considerat “Istoria ieroglifica” a lui
Dimitrie Cantemir (secolul XVIII).Mult mai târziu, în perioada paşoptistă, Mihail Kogălniceanu şi
Vasile Alecsandri manifestă o atitudine şi o preocupare critică specializată. Kogălniceanu redactează
capitolul “Introducţie la Dacia literara”, care avea valoarea unui program de dezvoltare a literaturii
noastre culte. Conştiinţa critică s-a manifestat şi în preocupările scriitorilor de la “Dacia literara”.
§
BASM
Basmul este una dintre cele mai
vechi specii literare, fiind întâlnit la
început pe cale orală.Acesta prezintă
evenimente şi personaje care au însuşiri
supranaturale, aflate mereu în opoziţie.
Firul epic este relativ simplu, naraţiunea
fiind la persoana a III-a, spre deosebire
de povestire, unde este la persoana I.
Basmul a fost aşezat pe hârtie pentru
prima data în anul 1877 de catre Ion
Creangă, acesta înscriindu-se în linia
marilor clasici alături figure marcante ale
literaturii române ca Ioan Slavici, Mihai
Eminescu sau Ion Luca Caragiale.
“Povestea lui Harap-Alb”, este primul
basm cult din literatura română. Acesta
respectă normele limbii literare, insa are
şi elemnete regionale, legate de oralitatea
stilului. Personajul Harap Alb, este
personjul principal din lucrarea
considerate sinteză a basmului romanesc.
Eroul parcurge un traseu iniţiatic în urmă
căruia reuşeşte să îşi depăşească statutul
de băiat. Actiunea se petrece în două
tărâmuri diferite, trăsătură specifică
acestei specii iar procedeul de legare este
numit inlantuire.
§
NUVELA

§ O altă figură marcantă a Epocii Marilor Clasici

este Ioan Slavici, prozator ardelean, este un
autor moralist creator al tipologiei în
literatura romană. Nuvela “Moara cu noroc”
a apărut în volumul de debut Nuvele din
popor în 1881 şi s-a bucurat de o largă
apreciere, fiind prima nuvelă de analiză
psihologică din literatura romană. Nuvela
este realistă, de factură psihologică, având o
structură viguroasă cu un singur plan
narataniv ce se rezumă la dezumanizarea lui
Ghiţă din cauza lăcomiei pentru bani.
Perspectiva narativă este reprezentată de
naratorul omniscient şi de naraţiunea la
persoană a treia la care participă personaje
puţine însă puternic individualizare şi
capabile de acţiuni complexe.
POVESTIREA

§ O alta specie dezvoltata de literatura

romana este povestirea. Aceasta
poate fi definită ca fiind specia epică
cu trăsături slab individualizate,
situându-se în ceea ce priveşte
întinderea, între nuvelă şi roman.
Vasile Voiculescu poet, prozator şi
dramaturg, reprezentant al perioadei
interbelice este autorul unei opere
deosebit de originale care cade
adeseori in dimensiunea fantastică.
Caracteristic povestirii este importanta
ce o acordă naratorul actului narării şi
nu personajului la fel ca nuvela.
Accentul este pus pe întâmplări şi
situaţii şi nu pe personaje.
 Cu toate acestea, secolul al XX-lea aparţine cu siguranţă romanului.
Sadoveanu, alături de Liviu Rebreanu sunt iniţiatorii romanului modern. Culme a creaţiei
sadoveniene, romanul Baltagul introduce cititorul în viaţa ţăranului român ”o viaţă
coreenta şi armonioasa”.

Ca roman tradiţional, Baltagul continuă vechile curente preluând ideea că istoria şi

poporul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. Baltagul are un narator
omniscient, ce prezintă întâmplările într-un mod obiectiv. Persoanejele nu evoluează şi
întruchipează idealuri ale lumii ţărăneşti. Vitoria Lipan este un tip reprezentativ pentru
lumea ţăranului în care tradiţia şi legile sunt respectate cu sfinţenie.
Cu toate că îl consideră una dintre cele mai mari creaţii sadoveniene, G. Călinescu
consideră că romanul “nu poate poate produce emoţii estetice veritabile decât aceluia care
se reduce la o civilizaţie arhaică.” “Cu toate că n-a simţit prea acut necesitatea modernizării
radicale a literarurii naţionale, ca Petrescu ori Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail
Sadoveanu are locul său unic şi specific între clasici şi moderni.”
 Urmează anii interbelici ce se caracterizează în literatura romană printr-o remarcabilă dezvoltare a
romanului, care în scurt timp atinge nivelul valoric european.

Romanul românesc îsi lărgeşte tematica, el cuprinzând medii sociale diferite si problematici mai
bogate şi mai complexe. Un an de referinţă pentru romanul românesc este 1920, când apare Ion a lui Liviu
Rebreanu, care este considerat creatorul romanului românesc modern, întrucât odată cu romanul său,
literatura română evoluează. La scurt timp după apariţia romanului Ion, Eugen Lovinescu publică revista
“Sburătorul”, în care fixează rolul acesui roman în contextul literaturii naţionale: “Ion este cea mai
puternică creaţie obiectivă a literaturii române. Faţă de mediul recreat, autorul e obiectiv şi neutru, fără
atitudinea comparativă sau duioasă specifică tradiţionaliştilor.”
Tema romanului o constituie viaţa satului, imaginea ţăranului dornic de pământ şi dezbunanta omului
dominat de patima pământului. Subiectul romanului cuprinde în cele două volume evoluţia personajelor
principale, de la “pământ” la “iubire”, cât şi problematica în familia învăţătorului Herdelea.
Deschizător de drumuri în romanul românesc a fost şi Camil Petrescu cu Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război.Romanul modern subiectiv se caracterizează prin desele întreruperi ale firului
naraţiunii şi prin revenirile personajelor la trecutul lor. În locul personajelor prezentate obiectiv şi al
subiectului clasic cu momente ale subiectului, Camil Petrescu se foloseşte de memoria involuntară ca
instrument de prezentare a realităţii în funcţie de trăirile omeneşti.
 Romanul secolului XX
Romanul de frescă socială: realizează o imagine a societății și se
caracterizează printr-o multitudine de personaje.
Liviu Rebreanu (1885 – 1944) : "Răscoala"
Romanul familiilor: urmărește evoluția unei familii mai ales în
momente de criză și este caracterizat prin obiectivitate și un număr
mare de personaje.
George Călinescu (1899 – 1965): “Enigma Otiliei”
Romanul document și romanul jurnal: se prezintă ca un jurnal personal
și se caracterizează prin obiectivitate și luciditate.
Camil Petrescu (1894 – 1957): “Patul lui Procust”
Romanul istoric: ficțiunea se îmbină cu istoria, ale cărei semnificații
sunt redate în viziune modernă.
Mihail Sadoveanu (1880 – 1961): "Frații Jderi", "Nicoară
Potcoavă"
Romanul de analiză psihologică: analizează universul interior, fiind
promovat subiectivismul în defavoarea observației obiective.
Liviu Rebreanu (1885 – 1944): "Pădurea spânzuraților"
Camil Petrescu (1894 – 1957): "Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război"
Teatrul secolului XX
Drama de idei: este dezbătută o idee, obiectivul principal fiind
transmiterea unui mesaj.
Camil Petrescu (1894 – 1957): “Jocul ielelor”
 Astfel, proza româneasca se poate spune că a evoluat într-un mod
pozitiv. Între primele scrieri şi cele ale secolului XX există deosebiri
considerabile atât din punct de vedere al dimensiunii cât şi al
conţinutului amprenta fiecărui autor făcându-se observată. Nu trebuie să
negam faptul că literatura străină a contribuit semnificativ la
expansiunea genurilor în ţara noastră, dar în perioada interbelică scrierile
noastre au devenit originale. Dacă până atunci acestea se împleteau
armonios, din acest moment fiecare evoleaza în altă direcţie. Apare
romanul tradiţional care prezintă istoria naţională şi folclorul românesc
cu patriotism şi culmină cu romanul modern subiectiv unde totul ne este
dezvăluit fără nici o perdea, şi cu toate că fiecare gen literar şi curent a
fost aspru criticat, adevatele talente vor rămâne întotdeauna apreciate de
cititori.
 Poezia secolului XX
Avem câteva direcții importante:

•teoretizarea artei poetice: Ion Barbu, Lucian Blaga

•transformarea sublimă a tuturor aspectelor
realității: Tudor Arghezi
•abordarea temelor majore (viață, moarte, dragoste,
sensul existenței): Lucian Blaga, Vasile Voiculescu
•valorificarea miturilor: Mihai Eminescu Ion Barbu,
Lucian Blaga
•crearea de imagini exotice prin revalorificarea
metaforei: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor
Arghezi, Ion Barbu
•ermetism, ambiguitatea expresiei: Ion Barbu, Vasile
Voiculescu
•magia limbajului și sugestia: Lucian Blaga, Vasile
Voiculescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu.
 CRITICA LITERARĂ
Procesul critic presupune o analiză complexă și
pluridimensională a operei literare. Această operă este integrată
într-un sistem de relații cu alte opere și supusă unei judecăți de
valoare. Scopul criticii literare, conform lui Tudor Vianu, este
acela de „a le caracteriza, a le lega de împrejurările lor, a le
prețui și a le impune aprecierii generale după meritul lor Exemple: „Viața lui Mihai Eminescu”, „Ion Creangă – viața și
relativ”. opera” (G. Călinescu), „Viața lui I.L. Caragiale” (Șerban
Cioculescu), „Opera lui Alexandru Macedonski” (Adrian
Cunoașterea a două domenii este esențială în cazul Marino) etc.
practicării criticii literare: istoria literară și teoria literară. Cea
dintâi permite judecarea operei în funcție de contextul în care
apare, întrucât istoria literară vizează evoluția scrierilor de-a
lungul timpului. Teoria literară, pe de altă parte, studiază
criteriile și principiile caracteristice creațiilor literare, definind
genurile, speciile, curentele literare, stilul și alte astfel de
elemente. George Călinescu, autorul lucrării impresionante
denumită „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”, explică importanța istoriei literare în formularea
criticilor.
 Eugen Simion despre Nichita Stănescu
§ Despre Nichita Stănescu, laureat al Premiului Herder, academicianul Eugen
Simion spune că este un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate
remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor
lingvistici şi poetici. Au fost colegi la Liceul „I. L. Caragiale” din
Ploiești. „Nu o dată i-am spus că este frumos ca un zeu nordic. Blond,
deștept, inspirat și foc de inteligent. A avut succes ca poet, foarte mare
succes, de aceea a creat și foarte multe invidii. Dacă după dispariția unui
poet opera sa nu mai este citită, prețuită și căutată de cititori, destinul lui
capătă altă culoare. Nichita Stănescu și-a învins posteritatea. A avut mulți
adversari invidioși, așa se întâmplă când cineva are mult talent, dar a
reușit să-i stăpânească și după ce a dispărut”, afirmă criticul și istoricul
literar Eugen Simion. Generația de critici din care face parte
academicianul Eugen Simion a luptat pentru impunerea poetului Nichita
Stănescu. „Astăzi nu mai este atât de scandalos să vorbim despre geniul
lui poetic și să-l punem pe Nichita Stănescu în tradiția marii poezii
românești din veacul al XX-lea, în familia lui Arghezi, a lui Ion Barbu,
pe care îl iubea foarte mult, a lui Bacovia, pe care Nichita, împreună cu
alți colegi din generația 60, l-au descoperit drept un creator de școală”,
spune Eugen Simion.
Se insinuează, în critica lui Eugen Simion din ultimii ani (deşi ele existau şi în c ărţile de
dinainte de 1989), două tendinţe care dau patos şi adaugă culoare paginilor sale: pe
de o parte, criticul tinde să se confeseze din ce în ce mai mult chiar în actul critic; pe
de altă parte, el nu îşi reprimă pornirile de moralist. Este un mod de a afirma c ă
literatura nu e nicidecum ruptă de viaţă, ci dimpotrivă. Ea nu ne îndepărtează de
realitate, nu constituie o eschivă, o fugă romantică de banalul sau urâtul cotidian, ci,
dacă e asumată la modul existenţial, ne pregăteşte să luăm în posesie mai acut
realitatea; să o construim, să o inventăm, să o instituim.
 Eugen Lovinescu
Eugen Lovinescu a fost unul dintre cei mai de seamă critici literari după Titu Maiorescu. Un sociolog al culturii,
romancier, dramaturg și nuvelist român, Lovinescu este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În
1903 a debutat publicistic în suplimentul literar al „Adevărului”, cu un articol despre studiile sale clasice. Din 1904 a
început colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu și a continuat cu alte articole despre scriitori sămăntoriști
și poporaniști precum Octavian Goga, Popovici Bănățeanu, Ion Agârbiceanu sau Emil Gârleanu, iar toate aceste subiecte
au fost reunite în cele două volume de debut “Pași de nisip”.În această perioadă este preocupat de mișcarea literară de la
„Sămănătorul” și se prefigurează confruntări cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
Sburătorul a fost o revistă periodică literar-artistică modernistă și un cenaclu literar, pornite la București în aprilie
1919. Sub conducerea lui Eugen Lovinescu, cercul de scriitori a fost esențial în extinderea spectrului literaturii române
de la simbolismul românesc la temele urbane ale realismului și ale avangardei artistice.
Primul număr al revistei Sburătorul a apărut în 19 aprilie 1919. Numele face aluzie, simbolic, la „boala” poeziei, dar
şi la aripile ei. În articolul de deschidere, Eugen Lovinescu, directorul revistei şi fondatorul cenaclului cu acelaşi nume,
anunţă intenţia de a se ocupa numai de literatură şi, ceea ce va deveni scopul principal al criticului, de a descoperi noile
talente, pregătind astfel o nouă generaţie literară. În poezie, revista lovinesciană susţine depăşirea lirismului subiectiv al
secolului trecut, cultivarea unei lirici de „notaţie” sau de „atmosferă”, conformă cu spiritul veacului.
 În 1920 apare romanul Lulu, iar în 1923 publică în
“Revista Fundațiilor Regale” romanul autobiografic
Bizu. Între anii 1924 și 1925 apar cele trei volume din
“Istoria civilizației române moderne” și începe să apară
ediția definitivă a “Criticelor”.
Între anii1926 și 1929 publică cele cinci volume din
“Istoria literaturii române contemporane” și apare
romanul “Viața dublă”. Apare primul său volum de
“Memorii” în 1930, iar între 1934 și 1935 publică
romanele din ciclul Eminescu: “Mite”, “Bălăuca”.
Opiniile sale despre poezia lui Mihai Eminescu trec
prin paginile romanelor, iar ideile formulate de
Lovinescu într-o conversație cu Titu Maiorescu sunt din
nou descoperite în paginile operelor sale.