FORME ALE ISTORIEI ŞI

CRITICII LITERARE
Studiu de caz realizat de Andrei Diana, Croitoru Elena,
Man Raluca, Rîmboi Denis şi Talabă Cristina.
REPERE

§ Istoria literaturii române

§ Opere reprezentative de-a lungul secolelor 18-20
§ Autori care s-au făcut remarcaţi în timpul diferitelor curente literare
§ Despre criticism
ISTORIA LITERARĂ

Istoria literaturii se referă la evoluția artei scrisului, din momentul apariției primelor texte literare
și până în zilele noastre. De-a lungul acestei evoluții, genurile literare s-au înscris în diversele
curente literare care s-au succedat și prin care literatura devine corelată cu istoria. Literatura
română are o evoluţie galopantă comparativ cu literatura europeană. Dacă primele texte scrise
apar pe teritoriul statelor române abia în secolul al XV-lea, până în secolul al XX-lea asistăm la o
aliniere a literarutii române la standardele literaturii europene. Astfel că, în doar cinci secole
asistăm la naşterea şi maturizarea incontestabilă a literaturii noastre. Procesul de maturizare
propriu-zisă se observă incepanad cu secolul al XIX-lea, odată cu apariţia limbii române literare.
Fixarea într-o limbă literară a textelor nu este singura noutate a secolului. Odată cu apartitia
limbii române literare asistăm şi la o scindare a genurilor. În acest mod, pricipiile lui Nicolas
Boileau expuse în celebra Artă Poetică, vor fi aplicate şi adaptate literaturii române. Genul
dramatic este cel care-şi păstrează trăsăturile şi evoluează independent, în timp ce proza se
defineşte prin opoziţie cu poezia; basmul, povestirea şi romanul fiind principalii reprezentanţi ai
genului epic.
 Istoria literară se ocupă cu evoluţia scrierilor de-a lungul timpului, puse în legătură cu contextul istoric, socio-politic, cu artele
si filozofia. Potrivit opiniei lui George Călinescu, istoria literară nu o poate face decât un autor cu vocaţie, ea fiind o operă de
creaţie.
Ca toate istoriile, istoria literară este o creaţie a spiritului sau a gândirii. Ea caută sursele, stabileşte geneza operelor şi a
evenimentelor, dând seama de variaţiile şi impactul acestora asupra timpului prezent. Obiectivul ei cel mai important este sa lege
faptele pentru a le arăta evoluţia şi schimbările.
Apariţia criticii literare este un rezultat al formării şi evaluării spiritului critic. Afirmarea spiritului critic s-a produs relativ
târziu în perioada iluminismului european. Cultura şi civilizaţia românească prezintă un decalaj de dezvoltare în raport cu Europa
Occidentală, de aceea spiritul critic în cultura română se manifestă destul de târziu în forma ştiinţifică şi instituţionalizată.
Primele manifestări ale spiritului critic apar la cronicari. Cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce au
fost boieri preocupaţi de consemnarea în scris a istoriei. Aceştia au scris “Letopiseţul Ţării Moldovei”, fiecare preluând scrierea
începută de cel dinaintea lui. Importanţa acestei cronici consta, pe de-o parte, în consemnarea în scris a istoriei, şi pe de altă
parte, în realizarea artistică a scrierii. Cronicarii moldoveni au avut o contribuţie semnificativă la dezvoltarea literaturii
româneşti, prin munca lor deschizând drumul către realizarea artistică a scrierii.
O critică literară nu putea apărea înaintea unui corp literar, de aceea, la noi, literatura originală a apărut târziu şi a avansat lent,
primul roman românesc fiind considerat “Istoria ieroglifica” a lui Dimitrie Cantemir (secolul XVIII).
Mult mai târziu, în perioada paşoptistă, Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri manifestă o atitudine şi o preocupare critică
specializată. Kogălniceanu redactează capitolul “Introducţie la Dacia literara”, care avea valoarea unui program de dezvoltare a
literaturii noastre culte. Conştiinţa critică s-a manifestat şi în preocupările scriitorilor de la “Dacia literara”.
BASM
Basmul este una dintre cele mai vechi
specii literare, fiind întâlnit la început pe
cale orală.Acesta prezintă evenimente şi
personaje care au însuşiri supranaturale,
aflate mereu în opoziţie. Firul epic este
relativ simplu, naraţiunea fiind la
persoana a III-a, spre deosebire de
povestire, unde este la persoana I.
Basmul a fost aşezat pe hârtie pentru
prima data în anul 1877 de catre Ion
Creangă, acesta înscriindu-se în linia
marilor clasici alături figure marcante ale
literaturii române ca Ioan Slavici, Mihai
Eminescu sau Ion Luca Caragiale.
“Povestea lui Harap-Alb”, este primul
basm cult din literatura română. Acesta
respectă normele limbii literare, insa are
şi elemnete regionale, legate de oralitatea
stilului. Personajul Harap Alb, este
personjul principal din lucrarea
considerate sinteză a basmului romanesc.
Eroul parcurge un traseu iniţiatic în urmă
căruia reuşeşte să îşi depăşească statutul
de băiat. Actiunea se petrece în două
tărâmuri diferite, trăsătură specifică
acestei specii iar procedeul de legare este
numit inlantuire.
§
NUVELA

§ O altă figură marcantă a Epocii Marilor Clasici

este Ioan Slavici, prozator ardelean, este un
autor moralist creator al tipologiei în
literatura romană. Nuvela “Moara cu noroc”
a apărut în volumul de debut Nuvele din
popor în 1881 şi s-a bucurat de o largă
apreciere, fiind prima nuvelă de analiză
psihologică din literatura romană. Nuvela
este realistă, de factură psihologică, având o
structură viguroasă cu un singur plan
narataniv ce se rezumă la dezumanizarea lui
Ghiţă din cauza lăcomiei pentru bani.
Perspectiva narativă este reprezentată de
naratorul omniscient şi de naraţiunea la
persoană a treia la care participă personaje
puţine însă puternic individualizare şi
capabile de acţiuni complexe.
POVESTIREA

§ O alta specie dezvoltata de literatura

romana este povestirea. Aceasta
poate fi definită ca fiind specia epică
cu trăsături slab individualizate,
situându-se în ceea ce priveşte
întinderea, între nuvelă şi roman.
Vasile Voiculescu poet, prozator şi
dramaturg, reprezentant al perioadei
interbelice este autorul unei opere
deosebit de originale care cade
adeseori in dimensiunea fantastică.
Caracteristic povestirii este importanta
ce o acordă naratorul actului narării şi
nu personajului la fel ca nuvela.
Accentul este pus pe întâmplări şi
situaţii şi nu pe personaje.
Cu toate acestea, secolul al XX-lea aparţine cu siguranţă romanului.

Sadoveanu, alături de Liviu Rebreanu sunt iniţiatorii romanului modern.

Culme a creaţiei sadoveniene, romanul Baltagul introduce cititorul în
viaţa ţăranului român;”o viaţă coreenta şi armonioasa”.

Ca roman tradiţional, Baltagul continua vechile curente preluand idea ca

isotria si poporul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor.
Baltagul are un narator omnisicient ce prezintă întâmplările într-un mod
obiectiv. Persoanejele nu evoluează şi întruchipează indealuri ale lumii
ţărăneşti. Vitoria Lipan este un tip reprezentativ pentru lumea ţăranului
în care traditita şi legile sunt respectate cu sfinţenie. Cu toate că îl
consideră una dintre cele mai mari creaţii sadoveniene G. Călinescu
consideră că romanul “nu poate poate produce emoţii estetice veritabile
decât aceluia care se reduce la o civilizaţie arhaică.”

“Cu toate că n-a simţit prea acut necesitatea modernizării

radicale a literarurii naţionale, ca Camil Petrescu ori Hortensia
Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu are locul său unic şi
specific între clasici şi moderni.”
Urmează anii interbelici ce se caracterizează în literatura romană printr-o remarcabilă dezvoltare a
romanului, care în scurt timp atinge nivelul valoric european.

Romanul românesc îsi largeste tematica, el cuprinzând medii sociale diferite si problematici mai
bogate si mai complexe. Un an de referinta pentru romanul românesc este 1920, când apare Ion a
lui Liviu Rebreanu care este considerat creatorul romanului românesc modern, întrucât odata cu
romanul sau literatura romana evolueaza. La scurt timp după apariţia romanului Ion, Eugen
Lovinescu publică revista Sburătorul în care fixează rolul acesui roman în contextul literaturii
naţionale: “Ion este cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române. Faţă de mediul
recreat, autorul e obiectiv şi neutru, fără atitudinea comparativă sau duioasă specifică
tradiţionaliştilor.”

Tema romanului o constituie viaţa satului, imaginea ţăranului dornic de pământ şi dezbunanta
omului dominat de patima pământului Subiectul romanului cuprinde în cele două volume evoluţia
personajelor principale de la “pamant” la “iubire” cât şi problematica în familia învăţătorului
Herdelea.

Deschizător de drumuri în romanul românesc a fost şi Camil Petrescu cu Ultima noapte de

dragoste, întâia noapte de război.Romanul modern subiectiv se caracterizează prin desele
întreruperi ale firului naraţiunii şi prin revenirile personajelor la trecutul lor. În locul personajelor
prezentate obiectiv şi al subiectului clasic cu momente ale subiectului, Camil Petrescu se foloseşte
de memoria involuntară ca instrument de prezentare a realităţii în funcţie de trăirile omeneşti.
 Romanul secolului XX
Romanul de frescă socială: realizează o imagine a societății și se
caracterizează printr-o multitudine de personaje.
Liviu Rebreanu (1885 – 1944) : "Răscoala"
Romanul familiilor: urmărește evoluția unei familii mai ales în
momente de criză și este caracterizat prin obiectivitate și un număr
mare de personaje.
George Călinescu (1899 – 1965): Enigma Otiliei
Romanul document și romanul jurnal: se prezintă ca un jurnal personal
și se caracterizează prin obiectivitate și luciditate.
Camil Petrescu (1894 – 1957): Patul lui Procust
Romanul istoric: ficțiunea se îmbină cu istoria, ale cărei semnificații
sunt redate în viziune modernă.
Mihail Sadoveanu (1880 – 1961): "Frații Jderi", "Nicoară Potcoavă"
Romanul de analiză psihologică: analizează universul interior, fiind
promovat subiectivismul în defavoarea observației obiective.
Liviu Rebreanu (1885 – 1944): "Pădurea spânzuraților"
Camil Petrescu (1894 – 1957): "Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război"
Teatrul secolului XX
Drama de idei: este dezbătută o idee, obiectivul principal fiind
transmiterea unui mesaj.
Camil Petrescu (1894 – 1957): Jocul ielelor
Rascoala, patul lui procust, jocul ielelor, fratii jderi
Astfel, proza româneasca se poate spune că a evoluat într-un
mod pozitiv.Între primele scrieri şi cele ale secolului XX există
deosebiri considerabile atât din punct de vedere al dimensiunii
cât şi al conţinutului amprenta fiecărui autor făcându-se
observată. Nu trebuie să negam faptul că literatura străină a
contribuit semnificativ la expansiunea genurilor în ţara noastră,
dar în perioada interbelică scrierile noastre au devenit
originale. Dacă până atunci acestea se împleteau armonios, din
acest moment fiecare evoleaza în altă direcţie. Apare romanul
tradiţional care prezintă istoria naţională şi folclorul românesc
cu patriotism şi culmină cu romanul modern subiectiv unde
totul ne este dezvăluit fără nici o perdea, şi cu toate că fiecare
gen literar şi curent a fost aspru criticat, adevatele talente vor
rămâne întotdeauna apreciate de cititori.
 CLASICISM ILUMINISM
Poeții Văcărești: Ienăchiță Văcărescu (1740 – 1797), Alecu Școala Ardeleană:
Văcărescu (c. 1767 – 1799), Iancu Văcărescu (1792 – 1863),
Nicolae Văcărescu (1786 – 1825). Petru Maior (c. 1756 – 1821),
Barbu Paris Mumuleanu (1794 – 1836) Samuil Micu (1745 – 1806),
Costache Conachi (1777 – 1849) Gheorghe Șincai (1754 – 1816),
Gheorghe Asachi (1788 – 1869) Ion Budai-Deleanu (1760 sau 1763
Grigore Alexandrescu (1810 – 1885). – 1820).

PREROMANTISM ROMANTISM REALISM

Vasile Cârlova (1809 – 1831)
Ion Heliade-Rădulescu (1802 – 1872)
Grigore Alexandrescu (1810 – 1885).
Grigore Alexandrescu (1810 –
1885), Constantin Negruzzi (1808
– 1868), Bogdan Petriceicu
Hasdeu (1836 – 1907), Vasile
Alecsandri (1821 – 1890), Mihai
Eminescu (1850 – 1889).
Ion Luca Caragiale (1852 –
1912), Ioan Slavici (1848 –
1925), Liviu Rebreanu
(1885 – 1944).
G asachi, petru maior, ion heliade radulescu
 Poezia secolului XX
Avem câteva direcții importante:

teoretizarea artei poetice: I. Barbu, L. Blaga

transformarea sublimă a tuturor aspectelor realității:
T. Arghezi
abordarea temelor majore (viață, moarte, dragoste,
sensul existenței): L. Blaga, V. Voiculescu
valorificarea miturilor: M. Eminescu I. Barbu, L. Blaga
crearea de imagini exotice prin revalorificarea
metaforei: L. Blaga, V. Voiculescu, T. Arghezi, I. Barbu
ermetism, ambiguitatea expresiei: I. Barbu, V.
Voiculescu
magia limbajului și sugestia: L. Blaga, V. Voiculescu,
T. Arghezi, I. Barbu.
Voiculescu
 CRITICA LITERARĂ
Procesul critic presupune o analiză complexă și
pluridimensională a operei literare. Această operă este integrată
într-un sistem de relații cu alte opere și supusă unei judecăți de
valoare. Scopul criticii literare, conform lui Tudor Vianu, este
acela de „a le caracteriza, a le lega de împrejurările lor, a le
prețui și a le impune aprecierii generale după meritul lor Exemple: „Viața lui Mihai Eminescu”, „Ion Creangă – viața și
relativ”. opera” (G. Călinescu), „Viața lui I.L. Caragiale” (Șerban
Cioculescu), „Opera lui Alexandru Macedonski” (Adrian
Cunoașterea a două domenii este esențială în cazul Marino) etc.
practicării criticii literare: istoria literară și teoria literară. Cea
dintâi permite judecarea operei în funcție de contextul în care
apare, întrucât istoria literară vizează evoluția scrierilor de-a
lungul timpului. Teoria literară, pe de altă parte, studiază
criteriile și principiile caracteristice creațiilor literare, definind
genurile, speciile, curentele literare, stilul și alte astfel de
elemente. George Călinescu, autorul lucrării impresionante
denumită „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”, explică importanța istoriei literare în formularea
criticilor.
Critici români
Titu Maiorescu
Mihail Dragomirescu
Nicolae Iorga
Garabet Ibrăileanu
Eugen Lovinescu
G. Călinescu
Tudor Vianu
Șerban Cioculescu
Pompiliu Constantinescu
Marin Mincu
Marin mincu, serban cioculescu, nicolae
iorga