Romanul românesc în perioada interbelică

Mihail Sadoveanu (1880-1961) Liviu Rebreanu(1885-1944)

-romanul tradiţional ,,Baltagul” -romanul modern obiectiv ,,Ion”

Camil Petrescu(1894-1957) George Călinescu(1899-1965)

-romanul modern subiectiv,romanul experienţei,,Ultima - romanul realist balzacian,,Enigma Otiliei”
noapte de dragoste.Intâia noapte de razboi”

Proiect realizat de eleva:Mardale Ioana

Clasa a-XII-aG
Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a
romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european.
Romanul românesc îşi lărgeşte tematica, el cuprinzând medii sociale diferite şi
problematici mai bogate şi mai complexe. Un an de referinţă pentru romanul românesc este
1920, când apare “Ion” a lui Liviu Rebreanu. Până la apariţia acestui roman au apărut şi alte
romane cum sunt “Ciocoii vechi şi noi” a lui Nicolae Filimon, “Romanul comăneştilor” a lui
Duliu Zamfirescu, “Mara“ de Ion Slavici şi “Neamul şoimăreştilor” de Mihail Sadoveanu.
“Ion” este însă primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia
copleşitoare de viaţa pe care o degajă.
În romanul interbelic se continuă inspiraţia rurală prin operele lui Sadoveanu, şi
Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare şi cu modalităţi specifice. Acum apar romanele
citadine în care cadrul de desfăşurare al acţiunii este oraşul modern. Aşa avem creaţiile lui
Camil Petrescu, Călinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se
dezvoltă şi problema intelectualului strălucit ilustrată de romanele lui Camil Petrescu.
În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu
romanul. Astfel Garabet Ibrăileanu în studiul “Creaţie şi analiză” constată existenta a două
principale tipuri de roman: romanul de creaţii, care prezintă personajele în deosebi prin
comportamentul lor si romanul de analiză care este interesat de viaţa interioară de psihic.
În perioada interbelică romancierii experimentează tehnici multiple ale romanului
modern. Astfel avem tendinţa de revenire la modelele tradiţionale precum cel balzacian pe
care George Călinescu îl foloseşte în “Enigma Otiliei”. El considera absolut necesar
dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului.
Ca reprezentant de seamă a prozei interbelice, Liviu Rebreanu este considerat
întemeietor al romanului românesc obiectiv prin publicarea romanului „Ion” ,data publicării
fiind considerată o dată istorică „in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”(Eugen
Lovinescu).
,,Ion”
Liviu Rebreanu
Prin „Ion” Rebreanu deschide calea romanului românesc modern dând o capodoperă
în maniera realismului dur afirmat în literatura universală prin romanele lui Balzac, Stendhal
sau Zolac.
Romanul „Ion” este o monografie a satului român din Transilvania de la începutul
secolului al XX-lea în centrul căruia stă imaginea tăranului roman care luptă pentru
pamant.Din punct de vedere compoziţional, romanul a fost împarţit în doua volume „Glasul
pământului” si „Glasul iubirii” ,titlul acestora sintetizând esenta conţinutului.
„Ion” apărut în 1920 a fost primul roman obiectiv din literatura românească a lui
Liviu Rebreanu în articolul „Cred” acesta îl prezintă ca roman de creaţie: „Pentru. mine
arta […] înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”; Eugen Lovinescu.îl numeste roman
obiectiv în studiul: „Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu ,,Ion” – romanul „Ion” – „rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”. Nicolae Manolescu. în „Arca lui Noe” il incadreaza ca
fiind roman doric – „iluzia vieţii este mai presus de iluzia artei”.
Roman social şi realist prezintă viaţa satului cu întreaga lume ţărănească:
„bocotani”, sărăntoci, oameni de pripas, preot, învăţător, funcţionari de stat, oameni politici,
reprezentanţi ai autorităţii austro-ungare formează o galerie ce ilustrează o realitate social -
economică, politică şi culturală din satul ardelean din primele decenii ale secolului 20;
obiceiuri şi tradiţii populare, evenimente. importante din viaţa omului: hora, sfinţirea
hramului bisericii, naşterea, nunta, moartea. George Călinescu.: „”Ion” este opera unui poet
epic, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii: naşterea, nunta, moartea”;
deasemenea instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul precum si familia ca
instituţie socială: familia învăţător. Herdelea, familia Glanetaşul., familia Bulbuc, familia
Vasile Baciu etc. Destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea. Etc.
Roman modern şi obiectiv evidenţiază interferenţa formelor tradiţionale cu cele
moderne: formula realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale
sec. 20, o adevărată „creaţie de oameni şi de viaţă (art.”Cred”,1924); obiectivarea romanului
românesc – Eugen Lovinescu.- „pornind de la acelaşi material ţărănesc, - Ion - reprezintă o
revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul
ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.
Liviu.Rebreanu. – mărturisea că „M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana I”,
întrucât amestecul eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului; tehnicilie
compoziţionale sunt moderne: Liviu.Rebreanu construieşte 2 planuri de acţiune care se
întrepătrund: pe de o parte destinul lui Ion, pe de altă parte viaţa satului ardelenesc; opera
este monumentală, „poate mai mare ca natura” (Eugen.Lovinescu.); tehnica romanului este
circulară – începe cu descrierea drumului spre satul Pripas şi cu imaginea satului adunat la
horă şi se termină cu imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului noii biserici şi
descrierea drumului dinspre satul Pripas; romanul este structurat în 2 părţi cu tiluri sugestive
„Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, capitolele cu titluri-sinteză: Începutul, Zvârcolirea,
Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George,
Sfârşitul.
Geneza. Liviu Rebreanu – pe de o parte „impresia afectivă, emoţia”, pe de altă parte
acumularea de material documentar. O scenă văzută pe colinele din jurul satului: „…un
ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare”, care s-a aplecat, deodată „şi-a sărutat pământul …
ca pe-o ibovnică”. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte…” O altă întâmplare relatată
de sora sa, Livia, i-a reţinut atenţia: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr sărac, a
fost bătută cumplit de tatăl ei pt. că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, „care nu
iubea pământul şi nici nu ştia să-l muncească.” Un eveniment deosebit – convorbirea pe
care Liviu Rebreanu. a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, Ion Boldijar al
Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie
şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată”. O altă sursă – amintirile sale
de copil ardelean, care a observat în jurul lui mentalităţile şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor
complicată din cauza Imperiului Austro-Ungar. Prima variantă a romanului „Ion” – o schiţă
scrisă de Liviu.Rebreanu în 1908 – „Ruşinea”, subiect reluat în „Zestrea”, în care conturează
portretul lui Ion şi schiţează întâlnirea dintre flăcău şi Ileana (Ana din roman).
Tema. Romanul „Ion” este o monografie a satului ardelean de la începutul secolului
20, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru. pământ, într-o lume în care statutul
social al omului este stabilit în funcţie de averea pe care o posedă, fapt ce justifică acţiunile
personajelor. Soluţia lui Rebreanu – Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deşi nu o
iubeşte, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului
Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. Nicolae Manolescu
– „în centru romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”. De
aceea nu problema pământului o consideră centrală ci tema destinului. Romanul începe cu
descrierea drumului către satul Pripas, personificat cu ajutorul verbelor „se desprinde”,
„alergă”, „urcă”, „înaintează”, care are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi
este învestit cu funcţie metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viaţa reală a
cititorului de viaţa ficţională a personajelor din roman. Descrierea iniţială a drumului, supusă
convenţiei veridicităţii, prin detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa satului ardelean
de la începutul secolului 20, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea
caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul
unor personaje (Herdelea, Glanetaşii) în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la
marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor. Prin
tehnica planurilor paralele este prezent viaţa ţărănimii şi a intectualitatilor rurale. Trecerea
de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor
narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor). Acţiunea romanului –
într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află adunaţi la hora tradiţională, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.
În expoziţiune, sunt prezentate principale personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce
conferă veridicitate romanului realist. În centru adunării este grupul jucătorilor. Descrierea
jocului tradiţional, someşana, este o pagină etnografică memorabilă, prin portul popuar.,
paşii specifici, vigoarea dansului şi năvala cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale
lăutarilor. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele 2 grupuri ale bărbaţilor
respectă stratificarea economica. Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de
ţăranii mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământ. (averea) este echivalent
cu lipsa demnitaţii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe de lături, ca
un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece
în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”. Intelectualii satului, preotul Belciug şi
familia învăţorului Herdelea, vin să privească „petrecerea poporului”, fără a se amesteca în
joc. Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita
întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt
numai flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe
Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de
la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte „hoţ” şi „tâlhar”,
pentru că „sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc,
constituie intriga romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa satului, va stârni
dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de ruşinea satului,
lăsând-o pe Ana însărcinată pt. a-l determina să accepte nunta. La sfârşitul petrecerii, flăcăii
merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparenţă pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul
de a o lua de soţie pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George.
Scena alimentează dorinţa de răzbunare a lui George şi este construită simetric cu aceea de
la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde
posesiunea averii condiţioneaza dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama
lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi
acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
Conflictul exterior, social, între Ion al Glanet. şi Vasile B., este dublat de conflictul interior,
între glasul pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o
situaţie-limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi şi de
conflicte secundare, între Ion şi Simion Butunoiu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi
George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. În plan central in sat., se manifestă
conflictul naţional, deoarece satul românesc din Ardeal este înfăţişat în condiţiile stăpânirii
austro-ungare. Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu
întâmplător ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În fond,
destinul personajului principal nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi
domină, ci în relaţie cu pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea
lui pătimaşă îl fac monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în această matrice
universală. Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul. În relaţie cu omul,
elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă
(„Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil…De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca
o mamă”), pământul-ibovnică, pământul-stihie. Dorind să obţină repede mult pământ, Ion îi
face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte
căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simţindu-se înşelat, încep
bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi
ţărani, în care „biata Ana nu este decât o victimă tragică”. Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui
Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede
decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte din
drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul este
previzibil, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului. George este
arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii. În celălalt plan, rivalitatea
dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are
familie: soţie, un băiat, poet visător, Titu, şi două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi
Ghighi. În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relaţiile dintre
ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion, învăţător. se simte
ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris jalba determină conflictul celui din
urmă cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă naţională. Acceptă inutil
compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri. Preotul Belciug are un caracter
tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunităţii. Visul său de a construi o
biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea
prilejuită de sfinţirea bisericii. Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte
monografice ale satului românesc tradiţional.: tradiţii legate de marile momente din viaţa
omului (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii de familie, relaţii
socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica,
şcoala), autorităţile. Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după
legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcţie de avere şi cu aordul părinţilor, iar fetele trebuie
sa-şi apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei,
alungată şi dispreţuită de toţi. Liviu Rebreanu îşi lasă personajele să acţioneze liber, să-şi
dezvăluie firea, să izbucnească în tensiuni dramatice, să-şi manifeste modul de a gândi şi de
a se exprima. Ion – personaj principal – un personaj monumental, realizat prin tehnica
basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui personaj a cărui existenţa este guvernată de
verbele a râvni şi a poseda. Exponent al ţărănimii prin dorinţa de a avea pământ, el este o
individualitate prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria
sărăntocului cu o fată cu zestre, pt. că Vasile Baciu şi Ion al Glanetaşului dobândiseră
averea în acel fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă,
iar apoi umblă după nevasta lui George. Iniţial dotat cu o serie de calităţi, în goana sa
pătimaşă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei
moralizatoare a scriitorului. Cele 2 femei, conturate anitetic şi complementar, Ana şi Florica,
reprezintă cele 2 obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le
obţine, se confruntă, în plan individual-concret, cu Vasile Baciu şi cu George , iar în plan
general -simbolic, cu pământul - stihie, respectiv, cu comunitatea ca instanţă morală. De
aceea conflictul social este dublat de conflictul tragic. Naratorul obiectiv îşi lasă personajele
să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul,
prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind omniscient şi omniprezent,
naratorul realizează portretul sau biografia personajelor (carcaterizare directă).
Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu. se individualizează prin câteva trăsături: -
respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului; - precizia
termenilor, acurateţea şi concizia exprimării; - sobrietatea stilului; - stilul anticalofil, lipsit de
imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era că „strălucirile artistice, cel puţin în opere
de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă (…), e mult
mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact.” George Călinescu – „Ion este un poem
epic, (…) o capodoperă de măreţie liniştită”.
 Mihail Sadoveanu – Baltagul
Adevărul este pentru Sadoveanu << viziune>> .
Arta lui este vizionară. (Tudor Vianu)
‘’ « Creanga de aur » este cea mai, cred, tulburatoare si fermecătoare carte a lui Sadoveanu,
deci a prozei române. Ea este, dupa unghiul din care e privită, basm, roman istoric, parabolă,
scrisoare sau o poveste de iubire. Planul real, concret sensibil e respectat cu stricteţe, critica
socială e adancă şi evidentă. Multiplicitatea de structuri şi suprapunerea de planuri nu
tulbură limpezimea epică si cursivitatea lecturii, nu există nici un ermetism narativ sau
expresiv.’’
( Paul Georgescu, ‘’Destinul interior’’, în ‘’Polivalenta necesară’’,1967 )

„Modalitatea artistică a „ Crengii de aur „ e diferită atât de aceea a romanelor sadoveniene

din prima perioadă, cat şi de cea a Baltagului. […] Mulţi pot interpreta Creanga de aur ca un
simplu basm: el este însa o povestire filozofică. În Creanga de aur singurul plan perceptibil
este însa acela simbolic. În transparenţa fiintelor, a gesturilor, a cuvintelor, vedem ideea
generală”.
( Nicolae Manolescu, Condurul împărătesc şi ghetele roşii, în
Arca lui Noe)

Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua interpretare a mitului

mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un
câne”.
Subiectul este simplu, păstrând elementele baladei: un cioban este omorât de doi
tovarasi ai săi pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, apriga si inteligentă nu are linişte până
nu află faptaşii şi nu-i pedepseşte după legea nescrisă. Intriga, după modelul romanului
poliţist, pune în lumina vocaţia justiţiară a eroinei, descoperirea asasinilor şi demascarea
acestora. Faptele se petrec spre sfarşitul secolului al XIX – lea, începutul secolului al XX –
lea, într-o societate patriarhală, arhaică, în care apar însa elementele unei noi civilizaţii, cu
alt gen de relaţii sociale, capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului arhaic, baltagul este unealta
magică şi simbolică insuşită de răufacatori şi recucerită de erou, unealta care ramane pură,
nepătată de sânge.
Compoziţia e determinată de semnificaţia carţii: infaţisarea unei societaţi de tip
arhaic şi unui individ reprezentativ al ei, o lume esenţializată, lumea oamenilor de la munte,
şi pe Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi. Aşa cum apreciază criticul George Gana, „toată
arta scriitorului, în ce priveşte compoziţia, stă în firescul întrepătrunderii continue a acestor
doi termeni” (lumea satului arhaic pe care este proiectată eroina).
Romanul începe cu prezentarea sintetică a vieţii păstorilor (vechimea, felul de viată,
psihologia), fixata intr-o cosmologie populară: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit
lumea, a pus rânduială si semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a invaţat să cânte cu cetera şi
neamţului i-a dat şurubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise si i-a poruncit: Tu să scrii o lege;
şi, când o veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; si
după aceea să induraţi mult năcaz si prigonire; iar pentru aceasta eu am să las sa curgă spre
voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din cate avea pe lângă sine
jucării: Iaca, dumitale iţi dau botfori şi pinteni şi raşina să-ţi faci sfârcuri la mustăti; să fii
fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii.
S-a infăţişat şi turcul: Tu să fii prost, dar să ai putere asupra altora, cu sabia. Sârbului i-a pus
în mână sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun
cerşetor si cântăret la iarmaroace”.
Naraţiunea simplă, ar putea fi prezentată schematic în trei parţi: partea întâi, de la început,
până la plecarea Vitoriei în căutarea lui Lipan (capitolul VII); prezentarea vieţii de la munte,
a lui Nechifor Lipan, gospodăria Lipanilor; întoarcerea argatului Mitrea şi a lui Gheorghiţa,
coborât la vale, cu oile, asinii si dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei, întârzierea bărbatului ei,
peste obicei, cunoaşterea şi „citirea” semnelor naturii; mersul femeii la părintele Dănilă, la
biserică, să-i „cetească”; semnele care i se arată, care-i întăresc bănuiala ce intrase în ea „ca
viermele”; mersul la baba Maranda, care avea „unele tainice ştiinţi şi meşteşuguri”; drumul
la Piatra, popasul la mănăstire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autorităţi pentru a-şi spune
necazul. Partea a doua, începând cu capitolul VII, când Vitoria „are într-însa ştiinţa morţii lui
Nechifor Lipan şi crâncena durere, se văzu totuşi eliberată de întuneric”; părintele Dănilă îi
scrie jalba către autoritaţi; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la mănăstirea Văraticului, la
călugăriţa Melania, sora a mamei Vitoriei; slujba făcuta de părintele Dănilă la biserică,
pentru cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta; lăsarea gospodăriei în grija lui Mitrea;
pregătirea de plecare. Firul naraţiunii urmează popasurile Vitoriei Lipan în căutarea
adevărului despre bărbatul ei (la Bistriţa, la Bicaz, la han la Donea; la Călugăreni, nu departe
de Piatra Teiului, la crâşma domnului David; la Fărcaşa, la Borca, la crâşma lui Iorgu
Vasiliu, la Cruci, la Vatra Dornei şi înapoi; găsirea câinelui Lupu, în sat la Sabaşa; găsirea
rămăşiţelor lui Nechifor Lipan între Sabasa şi Suha); a treia, şi ultima parte, stă sub semnul
actului justiţiar, prezintă acţiunile Vitoriei pentru îndeplinirea datinei creştine şi cinstirea
mortului, cercetarea legată de vinovaţi, în Sabasa şi Suha; întoarcerea acasă, la Măgura
Tarcăului; pentru rânduiala praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea şi pedepsirea
vinovaţilor – datoria fată de „norma morală şi colectivă”. Tragedia, moartea lui Nechifor
Lipan nu este însa obiectul carţii, ci numai pretextul ei: „obiectul” e lumea de tip arhaic a
muntenilor.
Structura monografică, mitică şi simbolică. Realismul romanului.
Mihail Sadoveanu înfăţiseaza o lume esenţializat. Spaţiul cel mai larg revine lumii satului de
munte: peisajul, datinile, oamenii. Viata oamenilor exprimă „un înalt nivel al spiritualităţii
mitice româneşti, un cod moral şi filosofic unde guvernează adevărul”. Ritmul existenţei
păstoreşti este dirijat de fenomenul transhumanţei, iar acesta urmăreste mişcarea marilor
cicluri naturale: „păstori, turme, câini migrează în cursul anului, calendaristic, în căutare de
paşune şi adăpost, întorcându-se la munte la date fixe”.
Scriitorul surprinde trăsăturile ce definesc aceasta colectivitate, oamenii de la munte, realist,
obiectiv, fără lirism: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi
nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în
bucurii ca şi-n arşitele lor de cuptor, placându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la
începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul
lor ca fiara de codru (…) Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum lipsea”. Ei au o existenţă
simplă, dar grea: „Munteanului î-i dat să-şi câştige pânea cea de toate zilele cu toporul ori cu
caţa. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac plute
pe care le mână la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni la munte.
Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până ce se impuţinează ziua. Asupra iernii
coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa ş-acolo ar
fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricina că vara-i prea cald, ş-afară de asta,
munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”.
Gospodăria Lipanilor arată oameni cu îndeletniciri specifice muntelui, vremuri vechi, în care
se practica înca schimbul de produse: „Avere aveau cât le trebuia: poclăzi în casă, piei de
miel în pod, oi în munte. Aveau şi parale strânse într-un cofăiel cu cenuşa. Fiindu-le lehamite
de lapte, brânză şi carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la
câmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpuşoi”.
Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-bălădesc, înfăţişând o civilizaţie pastorală
milenară, „Descrierea comunităţii arhaice de tip pastoral, ritmată de legi astronomice e
completă, de la îmbrăcăminte şi alimentaţie, la credinţe şi relaţii ceremonioase sociale; nimic
esenţial nu e uitat, de la tainul anual al argatului, la bacşişul datorat autorităţilor, la
sărbătorile de peste an”. Evenimentele fundamentale din viaţa omului şi ceremoniile lor sunt
prezente şi descrise în roman: cumătria de la Borca, la Cruci – nunta, în care tradiţia e plina
de strălucire: „Fugeau săniile cu nuntaşii pe gheata Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele
înflorite; nevestele numai în catriniţi şi bundiţi. Bărbatii împuşcau cu pistoalele asupra
brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul
de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năframile de la urechile cailor
fâlfâind. Au întins plosca şi-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împarat şi
a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară pe loc”. Dar Baltagul rămâne, în ultima analiză,
romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan, „pentru care îndatoririle mortuare
pentru soţul ei, răpus de lotrii ciobani, când se dusese după negoţ de oi, la Dorna, sunt
comandamentele exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă
creştineasca înmormântare, în aceeaşi măsură în care Antigona înfrunta pe Creon şi merge cu
bună stiintă la moarte, dorind să dea fratelui urgisit, Polinice, împăcarea mormântului”.
Vitoria Lipan, munteancă de la Măgura Tarcăului, trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la
munte. În timp ce bărbaţii îşi câstigau pâinea muncind la pădure, cu toporul ori cu caţa,
pricepuţi oieri, cunoscând taina laptelui acru si-a brânzei de burduf, „femeile trăgeau lâna în
fusălai. Uneori, Vitoria se ducea singură la câmpie şi încărca faina de păpuşoi în desagi pe
cinci căluti”. Pe cel din frunte călărea „bărbăteşte”. Viata femeilor de la munte este grea,
uneori „stau văduve înainte de vreme”, ca dânsa. Vitoria, eroina principală, „nu e o
individualitate, ci un exponent al speţei”.
Scriitorul dezvăluie neliniştea eroinei datorate întârzierii (73 zile), peste obicei, a lui
Nechifor Lipan, „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere
oi. În aceste ceasuri grele, de căutare a adevărului despre omul ei, marea descoperire a
Vitoriei rămâne însă păstrarea tinereţii, iubirii.
Tema fundamentală, axul romanului, în jurul căruia sunt polarizate timpul şi spaţiul, este
căutarea adevărului în labirintul său interior (labirintul, metafora căutării). „Tensiunea
lăuntrică de care e cuprinsă Vitoria o face să descopere un timp şi un spaţiu numai al ei; din
labirintul ei interior răzbat gânduri, nelinişti, toate hotărârile şi acţiunile ei”. Pentru Vitoria,
timpul stătu; îl însemna totuşi cu „vinerele negre”, în care se purta de colo-acolo fără hrană,
fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură; e un chip al durerii, căci Vitoria „se
desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine”. Plină de „gânduri”, de „patimă şi
durere”, ea se socotea „moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa”. Deşi pare aceeaşi, în
exterior, viata ei interioară se adânceşte. Îşi adaptează comportamentul în funcţie de
comandamentele interioare. Întreaga strategie a Vitoriei se desfasoară între două coordonate
fundamentale ale cunoaşterii: stiinta semnelor, „vocea anotimpului”, în deplin acord cu
„vocea experienţei morale (intuitivă şi profetică), care se completează şi se desfasoară
paralel”. Primele semne rău prevestitoare sunt visele: cel dintâi vis, care „a împuns-o în
inimă ş-a tulburat-o”, i-l arată pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea; altă dată l-
a visat rău, „trecând o apă neagră… Era cu faţa încolo”. Un semn este şi glasul lui Lipan,,
venit din memoria ei afectivă, „dar nu putea să-i vadă chipul”, deci sincronizarea nu are loc.
Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semnele cerului. Ea intelege semnele naturii.
Elementele naturii îndeplinesc o funcţie simbolică(vântul, dumbrăvencile, cocoşul – dau
semne). Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche românească, ea respectă cu sfinţenie
datina moştenită din vechime, manifestată in viata cotidiană, sau la evenimente cruciale
(nunti, botezuri, inmormântări). Modul de viată moştenit din strămoşi, are automatismele lui,
pe care Vitoria le respectă. Sfaturile gospodăresti date argatului, masa luată înaintea plecării
evidenţiază automatismele vieţii cotidiene, dar şi meticulozitatea pregătirii pe drum. Vitoria
reconstituie drumul făcut de bărbatul ei, toate mişcările lui sunt reluate. Ea îndeplineşte
judecata dreaptă, fără de care sufletul ei n-ar fi avut odihnă. Deznodământul ilustrează
reacţiile etice fundamentale ale sufletului ţărănesc patriarhal. Femeia îşi îngroapă bărbatul
după datină. Restabilirea justiţiei se împlineşte cu o măreţie rituală. Odată împlinită datoria
către cel ucis, totul reintră in tiparul vieţii tărăneşti: „Ş-apoi, după aceea ne-om întoarce iar
la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”.
Comportamentul eroinei cuprinde o întreaga filozofie de viată, un echilibru şi o măsură în
toate, fără nici o târguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri imemoriale.

Camil Petrescu
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi
Primul autor remarcabil de proză subiectivă, promotor în dramaturgie al conflictelor de idei,
eseist percutant, gânditor modern este Camil Petrescu.Autenticitatea este esenţa noului în
creaţia literară a autorului,a carui inspiraţie către autenticitate conferă ”momente autentice
de simţire” în roman.Înscriindu-se în modernismul lovinescian al epocii, ale cărui noi
direcţii îşi propuneau sincronizarea literaturii române cu literatura europeană Camil Petrescu
se va inspira din mediul citadin şi va crea eroul intelectual lucid, analitic şi introspectiv.
Prin romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, ca şi prin
estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic
prin sincronizarea cu literatura universală.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi
subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la pers I, luciditatea autoanalizei,
anticalofismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea
vieţii, ca experienţă nepervertită, cu trăire febrilă.
Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu. Încă din primele propoziţii se observă că scriitorul a optat pentru perspectiva
subiectivă a naratorului personaj, frecventă în romanul modern. Naratorul este egal cu
personajul, iar viziunea lui este „împreună cu”, o viziune cu focalizare internă presupunând
implicarea naratorului în evenimente.
Discursul se derulează la persoana I, punctul de vedere este subiectiv şi unic, astfel
că cititorul cunoaşte celelalte personaje numai în măsura în care ele sunt reconstituite şi
conturate de personajul narator. Este interesant că menţinând naraţiunea constant în unghiul
persoanei I, personajul narator e un om „fără faţă”. Nu beneficiază de un portret fizic, în
schimb este extrem de reliefată structura lui afectivă morală.
Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele
romanului şi cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist:
dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate
(dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de
campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul primului război
mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de
campanie a autorului („Toate întâmplările din volumul doi le-am trăit aievea, alături de
regimentul meu”), articole şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate.
Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care analizează efectele
celor două experienţe în plan interior şi de un artifiu compoziţional dat de faptul că primul
capitol relatează fapte petrecute în acelaşi plan temporal cu faptele din cartea a doua.
Romanul se deschide şi se închide sub semnul incertitudinii chinuitoare: la început
a bănuiala că Ela îl înşeală, iar la sfârşit apare neîncredere în propria putere de judecată:
„...şi totuşi îmi trece prin minte ca un nour de întrebare; dar dacă nu-i adevărat că mă
înşală...”, „dar nu, sunt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată.”.
Subiectul romanului să impresia unui epic lpsit de densitate. Evenimentele
exterioare sunt relativ puţine deoarece predomină analiza şi interpretarea lor. Capitolul I, „La
Piatra Craiului, în munte”, are valoare de expoziţiune pentru că trasează cadrul spaţio-
temporal al evenimentelor şi prezintă protagonistul cu modul său de a înţelege iubirea ca pe
un sentiment absolut. Ştefan Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o discuţie
despre dragoste care-i declanşează rememorarea iubirii lui eşuate. Se evidenţiază unghiul
absolutizant din care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de autosugestie”, „o relaţie
în care îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.”
Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea, „Diagonalele unui
testament”, „Eram însurat de doi ani şi jumătate...”. Aici se deschide retrospectiva iubirii,
Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a căsătorit cu Elsa, o frumoasă studentă la Litere, orfană,
aflată în grija unei mătuşi. Iubirea lui se naşte ca un amestec de vanitate şi duioşie: „iubeşti
întâi din milă, din îndatorire, din duioşie; iubeşti pt că ştii că asta o face fericită.”
Recunoaşte, mai apoi, că e vorba şi de orgoliu: „...începusem totuşi să fiu măgulit de
admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de
una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri...”. Căsătoria le aduce un trai modest, dar armonios până când o moştenire lăsată de
unchiul avar, Tache Gheorghidiu, tulbură apele familiei. Implicarea Elei în discuţiile despre
bani i se pare lui Gheorghidiu nepotrivită; „...aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor
discuţii vulgare...”. Ela se prinde tot mai mult în mondenităţi, ceea ce atrage criza cuplului.
Totul culminează cu o excursie la Odobeşti de Sfinţii Constantin şi Elena; când ea acordă
atenţie specială unui anume domn G pe care Gheoerghidiu îl bănuieşte că i-a devenit amant.
Înrolat pe front, cere două zile de permisie ca să-şi verifice bănuielile.
Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului este
demitizată, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea, viaţa e la cheremul
hazardului, iar eroismul e înlocuit de instinctul supravieţuirii. Gheorghidiu constată cu
amărăciune „...nu mai e nimic omenesc în noi...”; drama războiului eclipseasză total drama
personală. Rănit, revine la Bucureşti cu sentimentul eliberării de trecut spre care priveşte
indiferent, hotărât să se despartă de Ela: „...i-am spus că-i las absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ, la cărţi; de la lucruri personale, la amintiri; adică tot trecutul...”.
Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid,
inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut, Filozof, el are impresia
că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin
conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscut de cititor
decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În acest sens, Ela este cel mai
„misterios” personaj din roman prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de
subiectivismul personajului-narator. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa asupra
fidelităţii ei sau dacă e mai degrabă superficială decât spirituală. N. Manolescu afirmă că
„Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan”.
Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza şi interpretarea,
de unde impresia de epic evenimenţial sărac în favoarea analizei. Stilul anticalofil pentru
care optează romancierul susţine autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză
corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o
provoca limbajul personajelor din romanul tradiţional.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei atât la
nivel formal, prin structură şi tehnici narative, cât şi la nivelul conţinutului. Autorul recurge
la personajul – narator şi la perspectiva actorială, înlocuind naratorul omniscient şi
perspectiva auctorială. Abandonează cronologia liniară în favoarea memoriei care ordonează
relatarea faptelor. Inserează în a doua parte a romanului paginile din jurnalul de front ţinut
de autorul concret şi atribuit eroului fictiv. Primul roman camilpetrescian urmăreşte cele
două experienţa ale eroului, iubirea şi războiul, filtrate prin aceeaşi conştiinţă, care cunoaşte
şi se cunoaşte prin acest proces de analiză.
Romanul a constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Cunoscător al diferitelor
teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel
Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să
înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ.
Opţiunea autorului pentru naraţiunea la persoana I, a cărei consecinţă imediată este
limitarea perspectivei narative la un punct de vedere strict subiectiv şi, deci, renunţarea la
privilegiul omniscienţei, marchează începutul unei noi ere în istoria romanului românesc.
Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George
Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui
Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al
războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în
conştiinţă” ( Perpessicius )
În prefaţa de la ediţia din 1955 a romanului, intitulată Cuvânt înainte după un sfert de
veac, Camil Petrescu mărturiseşte că „dacă partea întâia a acestui roman e o fabulaţie, e
adică născocită […] şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură ficţiune, în
schimb se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război,
este construită după memorialul de companie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot
eroului”.
Opera ilustrează concepţia estetică a scriitorului despre roman. Camil Petrescu şi-a expus
concepţia despre proza „nouă” în numeroase articole, dintre care unul dintre cele mai
importante este Noua structură şi opera lui Marcel Proust. Acest studiu oferă unul dinte cele
mai interesante puncte de vedere asupra romanului formulate în epocă. Autorul se dovedeşte
un subtil teoretician, apt să surprindă în cele mai mici amănunte mecanismul genului
romanesc. Pentru Camil Petrescu, literatura – şi mai ales romanul – reflectă spiritul epocii
sale ( Teorie şi roman ).
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ilustrează preocuparea scriitorului
pentru a obţine iluzia autenticităţii vieţii reale, pentru coborârea acţiunii romanului de pe
„scenă” în stradă, adică în viaţa cotidiană, familiară cititorului.
Acţiunea , complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una trecută ( a
rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela ) şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe
front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Momentul în care Ştefan Gheorghidiu scrie despre sine şi
despre relaţia sa cu Ela nu poate fi precizat. Impresia cititorului este că Gheorghidiu începe
să-şi noteze dubla experienţă în perioada concentrării la Dâmbovicioara ( şi, de aceea, tot ce
se referă la căsătorie, la testament, la neînţelegerile ulterioare cu Ela poate fi considerat ca
aparţinând planului trecut ) şi o continuă pe durata primelor săptămâni de război. Ultimele
rânduri par scrise ceva mai târziu, în orice caz după un timp de la rănirea lui Gheorghidiu şi
lăsarea lui la vatră. Între capitolele întâi şi şase ale primei părţi, pe de o parte, şi cele şapte
ale părţii a doua, pe de alta, există totuşi o diferenţă minimă, dar sesizabilă, de ton, care
indică o distanţă temporală diferită între diegeză şi povestire. Această distanţă e mai mică în
capitolele despre război. Aici apar anticipările ( prolepsele ), ca şi cum momentul în care
naratorul notează un lucru, acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil.
Schimbarea rapidă şi neanunţată a momentului în care naratorul scrie întâmplările susţine
ideea că nu se poate vorbi, decât cu îngăduinţă, de un jurnal ţinut la zi. Aspectul de jurnal e
înşelător, deoarece autorul amestecă, în jurnal, elemente pur romaneşti.
Cu privire la forma pe care naratorul o dă povestirii sale, se poate remarca aspectul de
jurnal al romanului. În prima parte, forma narativă adoptată rămâne incertă, mai aproape de
memorialistică ( „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat…” ), decât de autobiografie (care ar pretinde păstrarea neschimbată a
momentului în care sunt relatate evenimentele ); nici partea a doua nu clarifică lucrurile până
la capăt. „Jurnalul” conţine multiple artificii romaneşti, „temporalitatea e indecisă” ( Nicolae
Manolescu ). Aşadar, este de remarcat experienţa narativă pe care o propune autorul
cititorului, la un prim nivel de receptare a textului.
Centrul de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul
evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului Război Mondial la explorarea
interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre
căsătorie şi despre femeia ideală. Personajul – narator parcurge două experienţe de viaţă,
care îi modifică lumea interioară.
Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin
rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. Artificiul compoziţional din incipitul
romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un
soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre
temele principale ale romanului – problematica iubirii.
Discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan
rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele şi
evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: „Eram însurat
de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza
asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i
prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa
unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei.
Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”. Naratorul nu spune
( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul
despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi
considerată infailibilă sau, măcar, obiectivă. Ştefan Gheorghidiu recunoaşte de la început că
are bănuiala infidelităţii Elei şi că această bănuială îi trezeşte în suflet cumplite îndoieli. Pe
de altă parte, personajul este conştient că îşi agravează suferinţa prin interpretarea
tendenţioasă sau prin exagerarea celor mai mărunte fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu
însuşi se recomandă ca narator necreditabil al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu
privire la modificarea comportamentului Elei după primirea moştenirii de la unchiul Tache
nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca ea să se schimbe doar în ochii gelosului ei soţ.
Schimbarea din viaţa tânărului cuplu aduce în jurul Elei prezenţe masculine mult mai apte,
în opinia lui Ştefan, de a o cuceri; astfel, gelozia lui poate fi rezultatul competiţiei mai vii
decât înainte. Situat exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti
niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei,
înşelându-l cu G. sau dacă nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi
orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu )
în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului iluzia că se află în
posesia celor mai sigure fapte şi interpretări.
Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan
se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente
de la Universitate”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în
intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o
avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai
frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie
necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază
solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe
care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan
spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei
existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
Moştenirea de la unchiul Tache schimbă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în
care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense,
provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului,
treptat, sentimentul care domină devine gelozia.
Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările
devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării
României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor
pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan
obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul
morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio
dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de altfel, niciodată. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire
e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă
pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor
interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor,
dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior.
Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană,
Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este
reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile
petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu
sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul
combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a
morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane:
„ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam
un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii
nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă
de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a
eroului. „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea
definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii. Cititorul care
speră să afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim
care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce
întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei
doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe erou este evident în renunţarea „la tot
trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare.
Prezenţa unui personaj-narator unic determină particularităţi narative. Toate evenimentele
banale relatate au însemnătate numai pentru cel care le relatează. Numai în lumina
conştiinţei o după-amiază obişnuită de vară dobândeşte o importanţă covârşitoare, se
converteşte „într-o zi imensă”, în care „întâmplările astea mici, amănunţite până în fracţii de
impresie” ajung să fie simţite „printre cele mai importante din viaţa mea”. Având în vedere
acestea, se poate spune că totul are importanţă doar pentru cel care trăieşte. De aici,
întrebarea asupra motivaţiei scrierii romanului, pe care şi-o pune însuşi personajul-narator:
„Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are
importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite”. Fraza explicitează poziţia
naratorului, care e pus în situaţia să explice de ce povesteşte pentru a fi crezut. Naratorul din
roman nu are conştiinţa limpede a actului său. Poate scrie din nevoia mărturisirii, ca să-şi
uşureze sufletul, sau din dorinţa de a înţelege mai bine ce s-a întâmplat. În roman nu se oferă
nici un indiciu cu privire la motivaţia scrisului.
Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în experienţa personajului –
narator. Incertitudinea planează atât asupra portretului Elei, cât şi asupra evoluţiei
personajului principal ( într-o notă de subsol din romanul Patul lui Procust se oferă
informaţia că Ştefan Gheorghidiu a ajuns în faţa Curţii Marţiale ). Autorul adoptă această
convenţie narativă pentru a susţine modernitatea construcţiei romaneşti. Ştefan Gheorghidiu
devine parte integrantă în viaţa cititorului, care îl simte aproape, având aceleaşi experienţe şi
trăiri ca şi personajul care trăieşte în interiorul universului imaginar.
Enigma Otiliei
George Calinescu

Realismul a apărut în Franţa, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, ca reacţie anti-
romantică. În literatura realistă dispar întâmplările şi personajele excepţionale, pentru a se
face loc observaţiei asupra tipurilor umane caracteristice pentru societatea vremii. Scriitorii
realişti consideră că trebuie să dea o reprezentare veridică realităţii, să prezinte cu
obiectivitate adevă-rul, să observe existenţa reală. Aceştia se îndreaptă către viaţa socială,
prezentând omul în strânsă legătură cu aceasta, ca un produs al mediului în care trăieşte.
Prezentarea societăţii tre-buie să fie sinceră, adevărată, lipsită de orice idealizare. Ei se arată
preocupaţi de a cerceta şi prezenta mecanismul social într-un mod cât mai complet,
scoţându-i în evidenţă articulaţiile cele mai puţin vizibile. Acordă o deosebită importanţă
amănuntelor semnificative, consacrând pagini întregi descrierilor minuţioase ale oraşelor ,
cartierelor, caselor, interioarelor, vestimen-taţiei personajelor sau trăsăturilor fizice. Descriu
mediul şi îşi prezintă personajele într-un mod cît mai impersonal cu putinţă, încercând să
facă neobservată prezenţa lor în operă. Stilul tinde spre precizie şi sobrietate. Se cultivă
epicul, iar dintre speciile literare, romanul se află în prim-planul preocupării scriitorilor
realişti, deoarece descriu viaţa într-un limbaj adecvat fiecărui mediu social.
Proza este o formă a discursului artistic, al unui autor care, prin intermediul naratorului,
prezintă un univers fictiv. Poartă mărcile stilului beletristic: limbaj figurat, sensuri
conotative, cultivarea afectelor, dezvoltarea funcţiei poetice a limbajului etc.; presupune
existenţa acţiunii şi personajelor; acţiunea este relatată de un narator; apar anumite moduri
de expunere: naraţiunea, dialogul, monologul,descrierea. Poate fi clasificată în funcţie de
mai multe criterii, cum ar fi : în funcţie de curentul literar, de modalitatea estetică adoptată
etc.
Literatura presupune o selecţie a bogăţiei de fapte oferite de realitate. În realism această
selecţie ia şi forma personajelor tipice, reprezentative pentru o întreagă categorie umană şi
so-cială. Proza realistă are ca trăsături: reprezentarea veridică a realităţii contemporane
scriitoru-lui,a societăţii sub determinismul social – economic;veridicitatea, plasticitatea,
caracterul critic, tipicitatea, construcţia liniară şi monografică, perspectiva obiectivă,
interesul pentru culoarea locală, preocuparea pentru social,stilul sobru şi impersonal.
Personajele sunt caractere urmări-te evolutiv, iar trăsăturile de caracter, viciile şi complexele
psihologice se cristalizează de-a lun-gul acţiunii şi sunt motivate social sau prin istoria
individuală(educaţie, relaţii cu părinţii, apar-tenenţa la o clasă socială etc.). Apar noi modele
de caractere, dintre care arivistul devine tipul literar cel mai adesea întâlnit.
Romanul realist este inspirat din lumea de zi cu zi, pe care autorul îşi propune să o recree-ze,
să o reflecte ca într-o oglindă în toată complexitatea ei, respectând principiul cauzalităţii şi al
coerenţei. Personajul este cel care susţine firul epic al romanului, este o instanţă importantă a
discursului narativ, este implicat în aproape toate conflictele, este exponenţial pentru o cate-
gorie socială, este previzibil în acţiunile sale. Incipitul renunţă la convenţii şi estompează
gra-niţa dintre realitate şi ficţiune. Conflictul este generat de dorinţa de parvenire a unui
personaj; de lupta pentru putere, pentru o poziţie socială, pentru obţinerea unei moşteniri,
apare mai puţin iubirea. Finalul nu coincide întotdeauna cu deznodământul, reia unele date
din incipit; poate presupune un dialog sau o replică prin care se rezumă lumea ficţiunii; este
închis, însă prefigurează unele evenimente care nu sunt relatate în roman,dar oferă
posibilitatea continuării acţiunii într-o altă operă. Naraţiunea se desfăşoară obiectiv, de la
relatarea omniscientă la notaţia succintă, lipsită de comentariile autorului.
Ca reprezentaţi, realismul îi are pe următorii scriitori celebri: Stendhal, H. Balzac, Ch.
Dickens, N. Gogol, G. Flaubert, L. Tolstoi, I. L. Caragiale, I. Slavici, L. Rebreanu, G.
Călinescu.
I. Introducere despre operă
Enigma Otiliei, scris în 1938, este al doilea roman al lui G. Călinescu după Cartea nunţii.
Constituie o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda balzaciană, devenind un
roman polemic, dar şi o ilustrare a concepţiei sale despre curentele literare. Roman realist, de
inspira-ţie citadină este o creaţie balzaciană, care prezintă viaţa burgheziei bucureştene de la
începutul secolului XX. Dincolo de măştile simbolice care se preumblă în această lume se
întrevede, gra-vitând în jurul eroilor, viziunea realistă. Cititorul poate decupa la nesfârşit
scene de viaţă reală, fiecare aducând cu sine ceva din atmosfera lumii evocate, din moda
timpului, din psihologia personajelor. Nu întâmplător afirmă N.Manolescu că “la Călinescu
este un balzacianism fără Balzac”, deoarece acesta nu scrie pur şi simplu balzacian, ci
descoperă polemic balzacianismul într-un moment în care romanul se schimbase.
Această capodoperă nu se reţine printr-o curgere firească a acţiunii, printr-o gradare minu-
ţioasă a tensiunii şi a evoluţiei personajelor, ci prin arta deosebită a autorului de a surprinde
realitatea la un moment dat şi de a realiza scene de viaţă autentică, în care de fiecare dată
per-sonajul principal este altul. Oferă o amplă frescă socială, surprinzând medii de viaţă
diferite, re-date veridic, în imagini de mare autenticitate. Plecând de la experienţe de viaţă,
creează un uni-vers verosimil, în care se mişcă oameni vii.
Enigma Otiliei este, în spirit balzacian, o reconstrucţie, un roman de critic, în care realis-mul
, balzacianismul şi obiectivitatea devin program estetic.
Ion Bălu consideră romanul o “scriere realistă cu infuzii romantice şi ecouri ale curentelor
de avangardă, asimilate organic într-o compoziţie clasică[…], consacrând în câmpul literelor
autohtone indiscutabila vocaţie epică a unui creator, căruia nu i se poate nega efortul de a
tran-scende banalul cotidian”.
N. Manolescu afirmă : “realismul balzacian nu e documentar, ci vizionar, ştiinţa lui fiind
din speţă poetică a romantismului. Şi oricum, acest realism presupune, din punct de vedere
socio-logic, o anumită încredere profundă în forţele de afirmare din societate…. La
Călinescu , balza-cianismul este redescoperit polemic, întru-un moment în care romanul se
schimbase o dată cu clasa socială care-i dăduse naştere.”
În viziunea critică a lui Pompiliu Constantinescu, “ EnigmaOtiliei este construită cu un
meşte-şug sigur,pe mai multe planuri, şi cu o detaşare epică întru totul stăpână pe materialul
uman, atât de divers şi de închegat în fizionomia lui…. A procedat clasic, după metoda
balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune, fixând în nişte cadre sociale bine
precizate o frescă din viaţa burgheziei bucureştene…. Romanul este centrat pe mobila
psihologiei a unui adolescent în plină criză de creştere şi formare a personalităţii; pe această
mobilitate, ca pe o axă de orien-tare, se organizează întâmplările epice, se dezvăluie
caracterele marcante sau brusc puse-n mişcare de personagiilor cu o structură bine definită.”
II. Sursa de inspiraţie, construcţia subiectului şi a discursului narativ.
Toate scrierile pornesc de la un amănunt real, autobiografic sau împrumutat dintr-o bio-
grafie susceptibilă. Romanul „Enigma Otiliei” de G. Călinescu este inspirat dintr-un jurnal
de al său,în care era notat următoarele cuvinte: “Vineri 12.II, a murit Tinca, una din mătuşile
Casei cu molii. A alunecat şi ea pe gheaţă în acel portic de lemn putred şi a căzut mortal,
dacă n-a avut mai degrabă un atac apoplectic. Cu un an înainte, Jenică căzuse la fel.[…] Nu
m-am dus la în-mormântare. Azi Tinca doarme pentru prima noapte eternă, în noul culcuş.
Un roman despre nulitatea vieţii lor ar fi foarte interesant: Istoria soţilor Popescu. A auzit că
Bică Simion, fratele, a invadat cu numeroşii lui copii casa, dibuind banii şi luând lacom din
ei. Şi când a murit Tache – acelaşi lucru: muierile s-au închis în casă şi au căutat banii.
Distrugerea unei familii care nu există prin individualităţi, ci prin congregaţie e
impresionantă, mai ales când se întrevede lim-pede dispariţia ei “. Prin urmare, aceste
evenimente, de un comic macabru, au generat ideea romanului şi au fundamentat tipurile
Opera literară este un roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu
conflict complex la care participă numeroase personaje. Este un roman realist prin: temă,
struc-tură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea personajelor tipologice, caracterul
critic, luxul de amănunte, caracterul monografic, senzaţia de fapt trăit.
Tema romanului este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, zugrăvită în
datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. Roman al unei familii şi istorie a unei
moş-tenirii, este realist - balzacian prin subtemele moştenirii, paternităţii şi căsătorii.
Moştenirea este cea care declanşează şi mobilizează energii umane în continuă înfruntare,
dar şi cea care hotărăşte mai multe destine. Aglae, Aurica, Stănică sunt personajele care vor
averea; Pascalopol şi Felix încearcă să dobândească banii pentru Otilia,iar ea este indiferentă
în această luptă pentru moştenire. Jocul de cărţi din casa lui moş Costache,discuţiile aprinse;
miş-cările şi gesturile groteşti fac din personaje nişte caricaturi. În fragmentul în care este
înstrăinat avutul lui moş Costache sau în care sunt căutaţi banii bătrânului, scriitorul
înregistrează gestul febril, atmosfera încordată, astfel încât firul epic se reduce la fraza :
“Moş Costache este un avar care, înspăimântat de sora lui, Aglae, şi de familia ei, nu va reuşi
să lase averea Otiliei, avere pe care va pune mâna arivistul Stănică Raţiu”.
Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, ilustrează subtema balzaciană a paternităţii, concretizat în ra-
portul dintre părinţi şi copii(Costache – Otilia, Pascalopol – Otilia etc.), dar mai ales în
deter-minările ei social-economice. De aici şi observaţia lui Ov. S. Crohmălniceanu că
fiecare dintre personaje, inclusiv Stănică Raţiu, devin “părinţii” Otiliei, pentru că îi hotărăsc
destinul. Otilia se află în centrul romanului, în jurul căreia gravitează celelalte personaje,
fiind prezentate şi ipos-taze false ale părinţilor autentici. Aglae este întruchiparea mamei
vitrege : “Oricât ar părea de bizar, Aglae se numără şi ea printre „părinţii” Otiliei . De
departe, sora lui moş Costache îi priveghează fetei, ca un geniu rău,
viitorul”(Crohmălniceanu). Stănică este numit “Caţavencu paternal”, deoarece sentimentele
sale faţă de Otilia sunt pur demagogice, avocatul dorind doar averea fetei. Moş Costache
reprezintă paternitatea redusă la o simplă datorie, iar Pascalopol este cel care asemenea unui
părinte o protejează, dar care oscilează nesigur între sentimentul erotic şi cel de paternitate :
“Drama Otiliei e că Pascalopol nu poate să o protejeze părinteşte decât sub forma maritală.
El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devină soţ”(Crohmălniceanu). Paterni-tatea este, de
pildă,expresia nemijlocită a însuşi principalului creator; prin zămislirea de urmaşi se
perpetuează viaţa şi capătă sens o filozofie a biologicului. Totodată, presupune un întreg sis-
tem etic, al răspunderii conţinute în calitatea de tată şi în cea de fiu Moş Costache este
primul care-şi exercită misiunea de protector al orfanilor. Faţă de Otilia ar avea toate
motivele să se simtă îndatorat, pentru că averea mamei sale i-a rămas lui. El do-reşte sincer
să-i asigure viitorul, dar este zgârcit, şi aceasta capătă o importanţă capitală în ac-ţiunile sale.
Ca toţi avarii se teme de lume, se ţine mereu în gardă, este suspicios, ascuns. Amâ-nă mereu
ideea de a o înfia pe Otilia, nu îndrăzneşte să treacă pe numele ei ceva din multele lui
imobile, imaginează tot felul de combinaţii complicate care să o pună pe fată la adăpost din
punct de vedere material. Bătrânul nu se poate despărţi de banii săi, vinde casele pentru a
pre-face totul în bani lichizi, dar se pregăteşte iarăşi să clădească. Îi încredinţează lui
Pascalopol trei pachete de bancnote ca să le depună la bancă în contul lui Otilia, dar se
răzgândeşte, amintin-du-şi că mai are nişte bani de încasat şi e mai bine să-i depună pe toţi
odată.
Pascalopol nu-şi poate realiza instinctul patern decât într-o expresie erotică. O luciditate
amară îl face să vadă că această rudenie include o ambiguitate fatală. El propune o întrecere
leală, deoarece ştie că va câştiga. Otilia va veni până la urmă cu el, de aceea are tăria să
aştepte. Ştie că nu câştigă decât o iluzie şi că aceasta, ca orice fată tânără, se simte atrasă
acum de matu-ritatea sa, dar, devenind femeie va descoperi adevărata dragoste şi-l va părăsi.
Aglaie se numără şi ea printre “părinţii Otiliei”, oricât de bizar ar părea. Deşi s-ar părea că
nu are nici o urmă de simţ familial, ea crede orbeşte în puterea legăturilor de rudenie. Numai
că le concepe ca un drept, care nu presupune nici o obligaţie, de aceea îşi îngăduie orice în
numele rudeniei. Este de observat că doar în relaţiile cu străini păstrează umbra unor
convenienţe so-ciale. Cu ai ei, se poartă fără înconjur, pe principiul că rudele nu ţi le poţi
schimba, şi ele trebuie să te tolereze aşa cum eşti. Are o mărginire atotştiutoare, plină de
“experienţă” agresivă. Toate prejudecăţile ei se referă la un fel de bun-simţ trivial,la opinia
“lumii”,prin lume înţelegându- se mediocritatea burgheză. Dispreţuieşte îndeletnicirile
intelectuale: “Facultatea este pentru băieţi de bani gata”. Pentru Otilia, “baba absolută” este
o adevărată întruchipare a tot ceea ce pare mai odios,iar pentru Aglaie, aceasta este o
principală rivală a copiilor ei, o prefăcută capabilă să-l ducă pe moş Costache până acolo
încât să-şi dezmoştenească nepoţii, o dezmăţată care-i suflă mereu “partidele” Auricăi.
Printre toţi cei care au pretenţia să hotărască soarta orfanei, Stănică Raţiu ocupă locul
principal, pentru că de la început este prezentat într-o formidabilă impostură. Are
particularita-tea să se ridice exclusiv prin relaţiile de familie, făcând în interiorul lor politică
revendicativă. Forţa principală stă în arta cu care el practică o demagogie, de ordin familial.
Tupeul vine din enormul său sentiment de intimitate cu lumea din jur. Volubilitatea acestuia
are atâta intensi-tate vitală încât ridică arta de a trivaliza orice lucru şi de a-l umfla fantastic
la o adevărată per-fecţiune.
Între Felix şi Otilia se creează o afecţiune care stă sub semnul situaţiei familiale a eroilor.
Este o dragoste între doi orfani cu tot felul de sublimări. Otilia are faţă de Felix atenţii
părinteş-ti. Aceasta îi mărturiseşte la rândul său că a găsit tot ce i-a lipsit în copilărie. Pentru
Felix este o enigmă, deoarece nu o înţelege. Amestecul de luciditate şi ştrengărie, de
onestitate şi uşurinţă este tot o enigmă. Forma de amor mistic care ia naştere între cei doi
tineri, sentimentul de soli-daritate cu care se protejează reciproc, trădează o psihologie
specifică orfanilor însetaţi de ocro-tirea paternă şi sunt predispuşi să încurce planurile
afectelor.
Căsătoria este o coordonată esenţială în roman, deoarece face parte din preocupările per-
sonajelor, iar prin această „legătură” se poate ajunge în sferele cele mai înalte ale societăţii.
Ea devine un mijloc de „chivernisire”, de câştigare a unei poziţii şi este coborâtă de pe
piedestalul spiritual în straturile cele mai umbrite ale existenţei. Chiar suflete ca Felix şi
Otilia nu se vor putea realiza pe plan matrimonial, din cauza mediului viciat în care îşi duc
existenţa. Un întreg lanţ de eforturi materiale şi spirituale se desfăşoară în vederea realizării
căsătoriei. Real sau imaginar, “toţi pot deveni parteneri”:Felix – Otilia, dar pe Felix îl
visează ca soţ sau ca iubit Georgeta şi Aurica; Pascalopol – Otilia, dar pe Pascalopol îl
doreşte Aurica; Lili – Titi, Titi – Ana, Titi – Georgeta; lui Stănică nu-i este indiferentă
Georgeta, cu care se va căsători după ce pune mâna pe avere, dar nutreşte gânduri ascunse
pentru Otilia. Obsesia căsătoriei o are Auri-ca, fata bătrână, care se plimbă pe străzi, merge
la nunţi, la ghicitoare, la preot, pentru a se întâlni cu persoana care o va cere de soţie.
Personajele cu care vine în contact prezintă interes în ipostaza că i-ar putea deveni parteneri :
Felix, Pascalopol, Weissmann, dacă nu prin lege şi credinţă, cel puţin ca iubit. Titi, după
divorţul cu Ana Sohaţki, rămâne un veşnic pretendent la căsătorie. Aglae ţine un întreg
discurs în jurul aceleiaşi idei : toate femeile sunt fără cap, bărba-ţii se lasă cuceriţi de
femei,iar toate fetele care reuşesc să se mărite sunt dezmăţate. Slăbiciunea pentru copii este
şi ea în funcţie de realizarea sau nerealizarea matrimoniului:afecţiunea pentru Olimpia
durează până la căsătoria cu Stănică Raţiu; Aurica iese din sfera preocupărilor ei când îşi dă
seama că aceasta va rămâne fată bătrână; lui Titi, ultimul copil, speră să-i găsească o ne-
vastă potrivită. Stănică spune că “ familia e ţărişoara lui”, iar Pascalopol e un obsedat de
ideea matrimoniului, nerealizându-se ca soţ şi ca tată.
 Structurat în douăzeci de capitole lungi, este alcătuit din două planuri narative, care
urmăresc destinul personajelor, prin acumularea detaliilor. Primul plan urmăreşte destinul
tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina. Aici
trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia, pe care o cunoaşte din corespondenţa lui
Costache Giurgiu-veanu, unchiul său, care trebuia să-i fie tutore şi să-i administreze bunurile
lăsate de tatăl său care murise. În casa lui moş Costache, unde va locui, îl va cunoaşte pe
Pascalopol, un moşier, cu maniere alese, şi clanul Tulea ce locuieşte în vecinătatea casei lui
Costache. Felix o iubeşte pe Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, nelipsit din preajma fetei, a
cărui prezenţă este necesară, prin generozitatea şi cavalerismul rafinat. Otilia îl iubeşte pe
Felix, dar vrea să-l ajute să se rea-lizeze în cariera lui ştiinţifică, intuindu-i cu maturitate şi
luciditate ambiţia, dorinţa de a ajunge cineva. Plimbările cu trăsura la şosea împreună cu
Pascalopol, capriciile şi luxul satisfăcute cu generozitate subtilă şi discretă de către acesta,
instinctul feminin precoce, inteligenţa şi discer-nământul practic, izvorât dintr-o existenţă
timpurie nesigură, o fac pe Otilia să-l accepte pe Pascalopol drept soţ. Neînţelegând modul
de a gândi al Otiliei, Felix o consideră o enigmă. El va studia cu seriozitate, va deveni medic
şi profesor universitar, făcând o căsătorie strălucită. Otilia va rămâne o amintire, o imagine a
eternului feminin. Al doilea plan prezintă clanul Tulea,care vor să pună mâna pe moştenirea
lui Giurgiuveanu, fiind mobilul principal al tuturor acţiunilor care se desfăşoară. Fac
eforturi pentru a o înlătura pe Otilia, fiica vitregă a lui moş Costache, fata celei de a doua
soţii, crescută de acesta fără acte de adopţie. Atacând-o pe Otilia cu infinite răutăţi, clanul
cunoaşte declinul familial: Aglae nu reuşeşte să pună mâna pe banii lui Costache, pentru că
îi furase Stănică, ginerele ei, de sub saltea, la al doilea atac cerebral; Stănică renunţă la
Olimpia care-l plictisea şi nu ţinea pasul cu ritmul său alert şi imprevizibil de arivist, prefe-
rând-o pe Georgeta, o femeie uşoară, dar prezentabilă, inteligentă, care-i va înlesni relaţii
„înal-te”, în lumea Bucureştiului; Titi va divorţa de Ana, evoluând psihic spre o idioţenie
vizibilă( se legăna din ce în ce mai mult); Aurica va rămâne tot nemăritată şi nerealizată.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal “într-o seară de la începutul lui
iulie 1909” şi spaţial prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează
principale-le planuri epice. Finalul este închis, bine definit, prin rezolvarea conflictului şi
este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi
a casei lui moş Cos-tache, din perspectiva lui Felix.Descrierea minuţioasă a străzii Antim,
pustie şi întunecată, surprinde, prin aspectul “bi-zar”, varietatea arhitecturii, amestecul de
stiluri, ferestre neobişnuite de mari, lemnărie vopsită care se “dezghioca”, care făceau din
strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Exteriorul casei lui
Giurgiuveanu este prezentat în detalii semnificative, sugerând calitatea şi gustul estetic :
imitaţii ieftine, intenţia impresionării prin grandoare, vechimea şi starea dezolantă a clădirii,
geamurile pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă pentru a imita vitraliile de catedrală;
ferestrele erau de o înălţime absurdă, acoperişul “cădea cu o streaşină lată, totul era în cel
mai antic stil”; zidăria era crăpată şi scorojită, din crăpăturile casei, ieşeau buruie-nile”.
Atenţia este apoi concentrată pe un detaliu al casei, uşa, descrisă amănunţit: de lemn um-flat
şi descleiat, imensă, de forma unei ferestre gotice. Aspectul neîngrijit, degradarea clădirii
trimit la conturarea imaginii despre proprietar. Nu era o perdea la geamurile pline de praf,
uşa cea uriaşă se mişca aproape singură şi scârţia îngrozitor. Asemenea descrieri minuţioase
sunt relevate şi pentru conturarea altor caractere. Mobilele, veşmintele prefigurează
caracterul, ex-primă o atmosferă de viaţă, de intimitate, iar educaţia şi instrucţia
personajului, temperamen-tul acestuia.
Acţiunea începe cu fixarea timpului şi spaţiului, în care este prezentat tânărul de 18 ani,
Felix Sima, care cutreierând străzile, încerca să găsească casa unchiului său din Bucureşti.
In-trând pe strada Antim atmosfera întunecată şi vântul nu par a-l stingheri în căutarea unei
case cu cat superior. Intrând pe o portiţă mică tânărul descoperi curtea interioară a acelei
case puţin deosebită de celelalte şi bătând la o uşă se văzu nevoit să intre într-o anticameră
cu scări. Trăgând de clopoţel, i se înfăţişă un bătrân care la început nu-l recunoscu şi astfel
tânărul se văzu nevoit să mai analizeze încă o dată din afară toate casele. În cele din urmă
îndrăzni să revină în casa în care presupuse că stă unchiul său, domnul Costache
Giurgiuveanu şi fiica sa Otilia. La a doua încercare Otilia îl recunoscu pe Felix şi-l invită (în
casă) într-o odaie înaltă unde jucau căr-ţi la o masă rotundă mătuşa sa, Aglae Tulea, fiica sa
Aurica şi un domn mai în vârstă, chiar foar-te elegant, domnul Pascalopol. Ruşinat, Felix, se
retrase pe o canapea de pluş roşu, unde desco-peri alături un bărbat brodând. Era soţul
doamnei Aglae, Simion. Otilia îi dărui lui Felix două prăjituri drept cină şi apoi se îndreptă
spre domnul Pascalopol, analizându-l. În cele din urmă descoperi pe degetele acestuia un
inel foarte frumos pe care acesta il făcu cadou. Obosit de drum, Felix este condus în camera
Otiliei de către aceasta, pentru a se odihni.
Dimineaţa Felix se trezeşte în acorduri de pian, după ce noaptea o petrecuse destul de ten-
sionat amintindu-şi de moartea mamei şi apoi de tatăl său, doctorul Sima, care îl părăsise şi
el curând lăsându-i moştenirea în mâinile lui Costache, cumnatul său. Felix descoperă la
pian pe Otilia care îi cântă „Chanson russe”şi „Rapsodia ungară” de Liszt, iar apoi îl invită
pe tânăr în grădină.Felul jucăuş al Otiliei îl surprinde pe Felix. Grădina destul de mare
adăpostea un chioşc de fier unde Otilia se şi opri invitându-l pe Felix să stea şi el. Pentru
câtva timp tânărul rămase prizonierul fetei, care-l plimba prin întreaga casă îndeletnicindu-se
în special cu probarea gar-derobei. Marina, o rudă îndepărtată a lui moş Costache se ocupa
de curăţenia casei şi de mân-care. Spre seară Felix primi de la un factor poştal o scrisoare
adresată Otiliei Mărculescu. Nu-mele îl surprinse deşi nu primi nici un răspuns la această
enigmă. În curând se dovedi rolul domnului Pascalopol în această casă. Leonida era un vechi
prieten al lui moş Costache, care acum juca rolul unui tată adoptiv pentru Otilia, plimbând-o
peste tot cu trăsura şi oferindu-i tot felul de cadouri inclusiv alimente pentru restul familiei
care nu se ruşina să le accepte. Dintre toţi, singurii care păreau revoltaţi erau cei din familia
Tulea, cu precădere mătuşa Otiliei şi Aurica care nu încetau să-şi găsească un motiv pentru a
o jigni.
Otilia îi povesteşte lui Felix trecutul lui Simion, care uneori devenea foarte agitat din prici-
na unei tinereţi în care avusese parte de multe scandaluri cu Aglae pentru multe femei cu
care acesta îşi petrecea timpul. Felix este invitat de Aurica la Familia Tulea. Spre deosebire
de casa unchiului Costache, aici el descoperă o curăţenie izbitoare. Pereţii casei sunt decoraţi
cu tablou-ri în ulei, majoritatea copii, pentru care Simon şi Titi, fiul acestuia au o mare
pasiune. Felix, curios de enigma numelui Mărculescu descoperă soarta Otiliei care nu era cu
mult diferită de a sa. Fata a rămas orfană de mică şi a fost crescută de tatăl său vitreg, moş
Costache, căci mama o avea din prima căsătorie. Pascalopol o cunoscuse şi pe mama sa şi de
atunci îi ajutase foarte mult şi de aceea Otilia îi purta o stimă deosebită. Felix este invitat de
Aglae să-l mediteze pe Titi care rămase corigent deşi avea douăzeci şi doi de ani. Aurica
găseşte această ocazie nemaipome-nită pentru a se ataşa de Felix. Titi se dovedi a fi un copil
menajat de familie, ocrotit de Aglae şi care făcea parte dintre acei băieţi mediocrii care nu
ştiau decât să râdă pe seama profesorilor. Aurica, deşi trecută de prima tinereţe încerca să-şi
ascundă vârsta prin aplicarea prea multor farduri.Îşi petrecea zilele plimbându-se pe calea
Victoriei în încercarea de a-şi găsi un băiat care să o placă. Pentru moment Felix era victima
sa, fiind nevoit s-o însoţească în plimbări.
Cu timpul, Felix se obişnuieşte cu această stranie familie, devenind şi el mai independent şi
mai ambiţionat în clădirea unei cariere strălucite urmând facultatea de medicină. Banii
necesari pentru anumite cărţi îi sunt procuraţi de Otilia, moş Costache dovedindu-se prea
zgârcit. Felix se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră şi cu care petrece din ce în ce
mai mult timp. Vizita făcută domnului Pascalopol îi dezvălui luxul şi eleganţa unui adevărat
nobil. Descoperi în persoana moşierului atât un rival cât şi un prieten. Noaptea, Otilia urcă în
camera lui Felix şi-l convinse să accepte propunerea lui Pascalopol de a-l însoţi amândoi la
ţară.Felix acceptă în cele din urmă de dragul Otiliei.
La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei îşi face apariţia acasă îm-
preună cu Stănică, iubitul ei, cu care avea un copil. Simion nu-şi recunoaşte fiica şi refuză
să-i dea o casă de locuit şi zestrea sa. Stănică, prin minciuni şi scrisori adresate domnului
Pascalo-pol cum că se împuşcă, reuşi să strângă ceva bani de la toţi şi să-l înduplece pe
Simion pe motiv că mai are câteva luni de trăit să-i dea zestrea Olimpiei.
Călătoria făcută de la gara Ciulniţa până la moşia lui Pascalopol îi impresionează pe cei doi.
În drum spre conac sunt asaltaţi de o turmă de bivoli. Casa amenajată în stil rustic atrage
aten-ţia oaspeţilor. Otilia e dornică să guste toate plăcerile de la ţară urcându-se în hambare
şi scăldându-se într-un lac. Moşierul e reţinut de numeroase treburi, timp în care Felix
profită de compania Otiliei mărturisindu-i dragostea, dar şi temându-se de puterea financiară
a moşieru-lui. După două săptămâni cei doi se hotărăsc să vină acasă. Între timp, fiul
Olimpiei şi al lui Stă-nică, Aurel Raţiu, moare, iar tatăl înduioşat îi publică în ziar decesul
amintind toate rudele, în speranţa de a obţine cât mai mult sprijin financiar.
Felix, student acum în anul întâi la medicină, se vede reîntors din nou victima criticilor
aduse de Aglae şi de Aurica la adresa lui, care nu se purtase ca un gentleman făcând-o să
spere atâta timp că o va cere de soţie. Titi pare cuprins de febra amorului şi îi face avansuri
nepoliti-coase Otiliei, care se supără şi se ceartă cu Aglae. Aceasta nu mai veni deloc pe la
moş Costache spre întristarea acestuia şi bucuria fetei. Titi nu pare a fi intimidat de aceste
evenimente, conti-nuând să copieze cărţi poştale, deşi între timp era şi el student la belle-
arte. Stănică este cel care pare din ce în ce mai interesat de soarta lui moş Costache bănuind
că acesta ar avea o mare avere şi aducându-l, în scopul obţinerii acesteia prin tratament, pe
un oarecare doctor Vasiliad ca să-l examineze. Singurul care urmăreşte planul este
Pascalopol, avertizându-l de altfel pe bătrân.
Între Felix şi Otilia se clădeşte o relaţie de profundă prietenie şi ataşament. Felix îi mărtu-
riseşte iubirea, iar Otilia pare şi ea înduioşată însă priveşte totul în mod copilăresc dovedind
şi mai multă inocenţă în ceea ce face. Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei surori.
Ruşinat, Felix îşi pune pe hârtie toate patimile sale într-o scrisoare adresată Otiliei, însă ea
nu-i dă nici un răspuns. Mâhnit lipseşte de la prânz, iar Otilia alarmată porneşte în căutarea
lui, găsindu-l la Băneasa. Acolo ea îi mărturiseşte iubirea, dar e conştientă de mediocritatea
oricărei fete de a putea simţi pasiuni atât de măreţe şi îl sfătuieşte pe Felix să-şi clădească o
carieră strălucită. Îndemnat de acest impuls, băiatul perseverează mult dedicându-şi timpul
studiului. Timpul pe-trecut împreună şi discuţiile avute încep să devină ceva comun şi
obişnuit între cei doi. Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai
întâlnească cu Pascalopol, însă tot el, invitat de acesta la el acasă, îşi dă seama de greşeala
făcută faţă de Otilia, care asemeni mamei sale are nevoie de luxul şi de mofturile burgheziei
de la acea vreme. Pentru ea, viaţa e o conti-nuă sărbătoare, iar conflictele cu moştenirea lui
moş Costache încep să o obosească din ce în ce mai mult. Felix este sărutat prima dată de
Otilia când îi comunică acesteia că-l va mai putea ve-dea pe domnul Pascalopol asigurat şi
de fată şi de acesta că între ei nu se va petrece nimic dato-rită vârstei. Sohaţchi, un coleg de
facultate al lui Titi, îl atrage pe acesta în familia sa căsătorin-du-l cu sora lui Ana. Familia lui
Titi şi în special Aglae acceptă cu greu această idee pentru ca în cele din urmă mutarea celor
doi într-o casă, Ana să devină independentă şi să ceară divorţul pe baza împotrivirii de
caracter. Titi refuză la început, însă sfaturile mamei îl răzgândesc.
Felix este nerăbdător până la majorat dorind să plece cu Otilia şi cu banii primiţi drept
moştenire de la tatăl său. În casă discuţiile despre adopţia Otiliei de către moş Costache
declan-şează un nou val cu scandaluri din partea Aglaei. În cele din urmă fata pare scârbită
de ura acesteia şi-i cere lui moş Costache să nu mai ajute pe nimeni evitând astfel tribunalele
cu care-l ameninţase Aglae pe fratele său.
Renunţând la adopţie, Otilia pleacă cu Pascalopol la moşie, spre surprinderea lui Felix
care rămâne dezamăgit şi se refugiază în braţele unei curtezane Georgeta cunoscută la un
res-taurant prin Stănică.
Ajutat de un profesor universitar, Felix înaintează în carieră fiind primit spre invidia tutu-ror
într-un ospiciu pentru unele cercetări. În urma acestor decrementări scoate un articol în
limba franceză pe care însă numai un profesor universitar i-l laudă. Vizitele făcute Georgetei
se înmulţesc aflând cu ocazia acestora şi trecutul fetei care nu era cu mult diferit de al
Otiliei. Ră-masă şi ea orfană de mamă cunoscuse o mamă vitregă care o pervertise învăţând-
o să preţu-iască luxul şi să ţină companie bărbaţilor, însă ea rămase în adânc credincioasă
vieţii cu familia pe care de altfel şi-o dorea. Stănică profită de această slăbiciune a ei şi o
prezintă lui Titi care atras fizic de frumuseţea sa o invită acasă unde îi promise Aglaei că o
va lua de soţie.
Felix primeşte o carte poştală de la Otilia care se afla la Paris cu Pascalopol, pe care o co-
munică şi lui moş Costache, iar mai târziu se hotărăşte să-i scrie o scrisoare. Stănică încearcă
să oprească vânzarea imobilului unde domnul Iorgu îşi avea restaurantul pentru a profita de
servi-ciile acestuia, însă Felix pune capăt acestor şantaje, ducându-l într-o zi pe moş
Costache în bi-roul domnului Iorgu şi ajutând astfel la încheierea afacerilor între cei doi.
Moş Costache începe să-l preţuiască din acel moment din ce în ce mai mult pe Felix, deşi
bani nu-i acorda decât printr-un contract de împrumut din propriul său fond. Simion începe
să se poarte tot mai ciu-dat şi îi dăruieşte lui Felix un caiet cu însemnările sale.
Stănică este din ce în ce mai dornic să divorţeze de Olimpia. Felix, deranjat de gândurile lui
Titi de a se căsători cu Georgeta îi dezvălui acesteia trecutul domnului Tulea spre revolta
aces-tuia care este dornic al întâmpina într-o luptă iscată întâmplător. Ultima dată când Felix
merge la Georgeta se întâlneşte cu un bătrânel simpatic care nu pare deloc surprins de
indiscreţia pro-dusă şi se prezintă drept generalul Păsărescu. Stănică şi familia Tulea se simt
datori de a-i tri-mite o carte poştală Otiliei în care Simion se semnează drept „Iisus”.
Felix are ocazia să-l cunoască pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezeşte pasiuni
nebănuite pentru poezie. Discuţiile avute cu acesta îi dezvăluie situaţia materială dificilă a
stu-dentului, dar şi spiritul practic al acestuia, care face injecţii şi consultă diferite persoane
pentru a-şi întreţine fraţii şi surorile. Cina la restaurantul domnului Iorgu în cinstea
aniversării fiicei sale minore îi reunesc la aceeaşi masă pe Georgeta cu generalul, pe
Stănică,Olimpia, Aglae, Titi, Felix şi moş Costache. Aglae pare foarte interesată de viitorul
fiicei celor două gazele în speran-ţa că o va căsători cu Titi, în timp ce Felix se simte din ce
în ce mai jignit de purtările Georgetei.
La început, după o uşoară criză, familia Tulea ignoră purtările lui Simion, care începuse să
aiureze şi să mănânce multă pâine, însă văzând că situaţia devine insuportabilă, Aglae ajutată
de Stănică şi de Weissmann îl duc la un sanatoriu. Titi se află în centrul atenţiei pentru Aglae
care urmăreşte să-l însoare cât mai bine spre dezamăgirea Auricăi şi a Olimpiei. La
întoarcearea din Franţa, Pascalopol îi dezvăluie lui Felix şi Otiliei misterul
comportamentelor bizare ale Aglaei înfăţişând prin exemplele unei familii pe care o
cunoscuse în tinereţe concepţia unor femei mediocre, incapabile a-şi împărţi iubirea între
copii şi tatăl lor. Stănică face o vizită lui moş Costache şi lui Felix aducându-le în casă nişte
colegi necunoscuţi de Felix pe care îi pune să-l examineze pe bătrân. Îşi manifestă în acelaşi
timp un interes deosebit faţă de studiile lui Felix pentru a avea un pretext să-l urmărească pe
moş Costache. Cel mai mult pe Felix îl supără comportamentul celor două domnişoare care
încep să cânte fără îndemânare la pianul Otiliei.
Trecutul lui Stănică şi familia sa numeroasă sunt prezentate prin prisma unei vizite a aces-
tuia la o mătuşa a sa pe nume Agripina. Aici se întâlneşte cu rudele sale bogate faţă de care
simte o oarecare invidie şi profită de ocazie pentru a împuţina porţelanurile mătuşii sale. O
ne-poată a sa de 16 ani pe nume Lili îşi manifestă dorinţa de a se căsători, iar Stănică il
recomandă tatălui acesteia pe Felix Sima, în special pentru că dorea a aduce în rândurile
familiei sale şi oa-meni culţi. Ajuns acasă cumpără nişte prăjituri Olimpiei şi află de fuga lui
Titi de acasă.
Felix visează că Otilia cântă la pian, însă spre surprinderea sa totul pare a fi realitate. Revă-
zându-se, cei doi povestesc îndelung în timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia şi de
schim-barea acesteia devenită mai rotundă la faţă, mai feminină şi mai enigmatică. Felix
regretă că nu profitase de ocazia pe care Otilia i-o dăruise înaintea plecării cu Pascalopol,
dormind la el în cameră. Moş Costache are planurile sale cu cei doi tineri începând să adune
materiale de con-strucţii pentru o casă unde cei doi, Felix şi Otilia aveau să stea după
moartea sa. Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Lili spre supărarea lui Titi care este atras
de fată şi nu înţelege de ce toate sunt atrase de băiatul doctorului Sima.
Din cauza unei uşoare insolaţii şi a efortului, moş Costache are un atac, în urma căruia toa-tă
familia Tulea îşi petrece două zile în casa bătrânului ignorând boala acestuia. Pascalopol
adu-ce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomandă multă linişte şi odihnă
bolnavului. Doctorul Vasiliad îşi simte periclitată prezenţa de un nou rival. Moş Costache se
însănătoşeşte şi îi alungă din casă pe toţi cei din familia Tulea fiind de acord cu propunerea
lui Pascalopol de a deschide un cont în bancă pe numele Otiliei cu suma de 300000 lei, însă
nu-i dă banii, încre-zându-se în sănătatea sa. Moşierul însă deschide contul şi depune în el
100000 lei pe numele Otiliei.
După infarct moş Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, la aceasta contribu-ind
şi Stănică care îi povestea tot felul de nenorociri. Consultă diferiţi doctori, urmează chiar un
tratament cheltuind bani pe medicamente şi invită şi preoţii să-i sfinţească casa. Vinde apoi
anumite imobile şi aduce în casă o menajeră pe nume Paulina, dar care nu stă mult pentru că
bătrânul îi descoperă interesul faţă de averea sa. Aurica se spovedeşte preotului Ţuică,
mărturi-sindu-i dorinţa de a se căsători cu un evreu şi anume cu Weissmann care îi
recomandase anu-mite tratamente cosmetice. Într-o seară jocul de cărţi devine din nou una
din delectările familiei.
Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe Felix să se căsătorească cu Lili. Moş Costa-
che are un nou atac cerebral care îl aduce mai aproape de moarte. În plină criză este găsit de
Otilia şi Felix, întins pe duşumea, iar aceştia îl îngrijesc cu devotament. Poate şi-ar fi revenit
dacă Stănică nu ar fi insistat ca Otilia să mai iasă din casă, lăsându-l pe bătrân singur.
Aceasta părăseşte casa pentru scurtă vreme, exact în momentul în care Felix era plecat la
cursuri, iar Stănică întră în camera bătrânului şi ia cu forţa bani de sub saltea, iar bătrânul
moare. După ce-l înmormântează, între rude începe o luptă teribilă pe lucrurile din casă, mai
ales că banii nu erau de găsit. Aglae transportă lucrurile de valoare în casa sa pe ascuns.
Stănică divorţează de Olimpia şi se căsătoreşte cu Georgeta, iar apoi intră în politică. Otilia
se căsătoreşte cu Pascalopol cu care pleacă la Paris. Felix, cu ocazia războiului, devine
doctor şi apoi profesor universitar şi se căsătoreşte bine intrând în cercuri înalte. Se
întâlneşte întâmplător cu Pascalopol pe tren şi află că acesta a divorţat de Otilia, care acum
era căsătorită cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din
ceea ce odinioară era Otilia. Amintirile acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moş Costache:
„Aici nu stă nimeni”.
Scriitorul devine o voce auctorială care,omniscientă şi omniprezentă fiind,ştie totul despre
fapte şi oameni, prezentând obiectiv relaţiile de familie. Naratorul comunică prin postura de
spectator şi comentator, şi se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele. Acesta
ne conduce pe noi, cititorii, prin capitală, însoţindu-l pe Giurgiuveanu sau pe Felix,
poposeşte la conacul lui Pascalopol sau la casa din Bucureşti a acestuia; îl urmăreşte pe
Stănică în aşteptarea unei şanse şi pe Aurica în căutarea unui bărbat; ştie despre aventura lui
Felix cu Georgeta şi despre căsătoria lui Titi cu Ana; o înfăţişează pe Otilia urmându-şi
destinul, după ce călătorise la Paris; comentează anii de formare a lui Felix; îl lasă pe Stănică
Raţiu să se bucure de averea obţinută prin furt.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite, care sugerea-ză
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
po-sesorul averii, şi Otilia, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici
pătrunde Felix Sima,fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi
locuieşte la tutorele său legal, moş Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten
al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o
cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i umple singurătatea. Moştenirea este
cea care declanşează conflictul etic şi social; este un suprapersonaj care trezeşte patimi,
agită spirite, incită la răzbunări.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia
surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor :
Olimpia, Aurica, şi Titi. În această familie pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca
soţ al Olimpiei.
Toate acestea duc la concluzia că romanul călinescian se înfăţişează ca o sinteză a elemen-
telor, detectabilă şi în modalităţile compoziţionale, adică naraţiune, descriere, dialog.
“Enigma Otiliei” este un roman realist – balzacian prin: prezentarea critică a unor aspecte
ale societăţii bucureştene de la începutul secolului XX; motivul paternităţi, moştenirii şi
căsă-toriei; structură, specificul secvenţelor descriptive(observaţia şi detaliul semnificativ;
rolul vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare),realizarea unor tipologii, veridicitatea,
utilizarea naraţiunii la persoana a-III-a.
Personajele sunt concepute potrivit gândirii estetice a scriitorului, care pledează pentru
“căutarea permanenţelor în scopul de a atinge universalul”, fiind conturate după un ideal
pro-priu de umanitate, confruntându-le cu „o schemă”, cu „un canon”. Tipologia
personajelor este de esenţă clasicistă, conturate realist. Sunt caractere dominate de o singură
trăsătură funda-mentală, tipuri general-umane de circulaţie universală, cum ar fi: avarul,
arivistul,baba absolu-tă. Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt cele specifice
romanului realist, de unde şi impresia de verosimil: realizarea potretului fizic, descrierea
mediului ca motivare comporta-mentală, caracterizarea indirectă, dedusă din fapte, atitudine
şi limbaj, caracterizarea directă prin proiectarea imaginii în percepţia altor personaje.
Principalele personaje se definesc esen-ţial din primul capitol, în cadrul unei reuniuni de
familie,iar personajul căruia i se încredinţează romanul de conştiinţă – oglindă parcurge un
mic moment epic de unul singur. Ele sunt modela-te după calapoadele timpului în care
trăiesc, materia lor psihică a luat formele proprii unei anu-mite societăţi, unui anumit stadiu
de civilizaţie.
Personajul central al romanului, către care converg toate energiile, din motive şi interese
diferite, este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei şi al lui Felix, fratele Aglaei.
Moştenirea devine centrul demersului narativ, Costache Giurgiuveanu, la rândul său,
posesorul banilor râvniţi de propria familie, se conturează ca personaj principal.
Este tipul avarului, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau
Harpagon al lui Molière, dar se distanţează de acestea prin încercarea de a-şi depăşi condiţia.
George Călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor, aducând ca
argu-ment faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar
dacă nu reuşeşte să şi-o materializeze. Spre deosebire de avarii cunoscuţi în literatură,
Giurgiuveanu mai este menţinut de acesta în zona maniilor decât a patimei pentru aur.
Costache are o vârstă înaintată, dar speră să poată trăi mult. Este un însetat de bani, şi de
viaţă. Are multă afecţiune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura
viitorul şi nici pentru a o înfia. Pentru moş Costache banul reprezintă un scop în sine, el fiind
reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar. Avariţia lui se manifestă începând
de la privaţiuni personale (îmbrăcă-minte, hrană, interdicţia de a fi chemat doctorul pentru
consult, chiar şi în caz de boală) până la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i
construi Otiliei o casă, după un plan arhitectural întocmit de el.
Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, întâmplări, discuţii la care ia
parte, vorbe surprinse în treacăt şi gesturi care-l definesc şi-l fac tot mai viu. De exemplu,
neac-ceptând ideea unei servitoare, căci aceasta ar însemna un sacrificiu bănesc, moş
Costache o ţine pe Marina, femeie celibatară, slabă de minte, dar oarecum rudă, pentru al
îngriji. Acceptă pre-zenţa şi sfaturile lui Pascalopol, iar pe “fe-fetiţa” lui o iubeşte sincer,
pentru că “o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţă lui spână când fata îl prindea în
braţele ei lungi”. Umanizându-şi oarecum personajul, Călinescu se îndreptează de modelul
balzacian,păstrându-l într-o sferă care stârneşte râsul, şi compasiunea, iar mai apoi, sau
deloc, indignarea. Fata exercită asupra lui o mare influenţă. Otilia atenuează atât cât este
posibil răutăţile pe care le provoacă avariţia bătrânului. Ea este convinsă că „papa e un om
bun, însă are şi ciudăţeniile lui. Trebuie să fii îngăduitor”, îl sfătuieşte ea pe Felix. Ceea ce
numeşte Otilia „ciudăţenii” sunt în realitate fapte dezvăluind tipologia avarului, gata să
fixeze dimensiunile obiectelor şi chiar ale oamenilor, după dimensiunile câştigului ce-l poate
obţine prin ei. Pascalopol îi este apropiat, dar dacă-l poate înşela fie şi cu o sumă mică de
bani, profitând de neatenţia lui, Giurgiuveanu este mul-ţumit.
Înfăţişarea fizică este precis conturată prin tehnica detaliului semnificativ chiar în prima
secvenţă epică. Bătând la uşa unchiului său, Felix Sima are surpriza să fie întâmpinat de un
bătrân , care susţine că “ aici nu stă nimeni”. Bizareria aceasta capătă chip şi identitate
proiec-tându-se în percepţia lui Felix şi lămurindu-se, treptat, ca alcătuire grotească: capul
era “atins de o calviţie totală”, faţa „aproape spână” părea „pătrată”, cu buzele „întoarse în
afară şi galbe-ne de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de
os”, pleoapele „cli-peau rar şi moale ca bufniţele supărate de o lumină bruscă”, iar glasul era
răguşit şi sincopat de o bâlbâială permanentă.
Nu numai acţiunile sunt indicii ale psihologiei avarului, ci şi mediul în care trăieşte. În
manieră balzaciană, scriitorul descrie întâi strada, apoi exteriorul şi interiorul casei
părăginite, pentru a prefigura imaginea protagonistului: “strada era pustie şi întunecată…”,
“casa avea un singur cat…”, “zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din
crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile…”, “uşa, de forma unei
enorme ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat de căldură sau ploaie…”, “crăpăturile
lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală”. Corelată cu
aceste date ale spaţiului, ţinuta vesti-mentară a bătrânului nu ilustrează precaritatea, ci
argumentează mania avarului de a reduce orice cheltuială, astfel că poartă ghete de
gumilastic, ciorapi plini de găuri , nădragi prinşi cu sfoară. Dacă s-ar fi rezumat doar la
această prezentare a personajelor prin mediu, scriitorul şi-ar fi situate eroul într-o
descendenţă tipologică. Călinescu propune cititorului un avar simpatic, un bătrânel
lamentabil, dar şi meschin, un frate circumspect şi un tată-copil, un ins trăind cu teama de a
nu fi jefuit, dar şi cu dorinţa de a deveni ocrotitor. Avariţia este o obişnuinţă, o natu-ră, în
timp ce dorinţa de a-i asigura Otiliei un viitor este o străfulgerare, un gând amânat. Lăco-mia
îl face şi respingător, şi comic, însă afecţiunea sinceră pentru Otilia îl face mai uman şi îl
salvează de la o evoluţie unilaterală. Generos în chip autentic nu poate fi, deoarece şi-ar
anula dominanta, materializând o promisiune: înstrăinând o parte din avutul său, şi-ar fi
văzut între-gul sângerând, iar aceasta este o suferinţă de neîndurat.
Giurgiuveanu este o victimă a propriului viciu, care-i ofileşte orice dorinţă contrarie înfiri-
pată şi stinge cele din urmă lumini ale firii. Din acelaşi lut sunt plămădiţi şi cei din clanul
Tulea, a căror rapacitate transformă ideea de familie într-o invazie, iar pe cea de moştenire
într-un jaf. Primul atac al bătrânului este, pentru ei, proba indiferenţei faţă de seamăn; cel de-
al doilea, provocat, constituie proba neomeniei,pentru că “este în această scenă ceva din
atacul unei haite de lupi asupra unuia de-al lor, rănit”(Florin Şindrilaru).
Construit cu mijloacele realismului pe o schemă clasică este avarul romanului călinescian,
prea slab caracterologic pentru a deveni mai mult decât atât.
Un personaj balzacian este şi Aglae Tulea, „baba absolută, fără cusur în rău”, aşa cum o
caracterizează Weissmann, este sora lui moş Costache, soţia lui Simion Tulea şi mamă a trei
copii: Olimpia, Aurica şi Titi. Odată apărut în scenă, personajul se mişcă într-o liniaritate
totală. De la început la sfârşit Aglae stârneşte doar dezgust. Mărginită, nu are încredere
decât în avere, desconsiderând orice preocupare intelectuală sau profesiune. Este odioasă şi
meschină,capabilă să o distrugă pe Otilia în favoarea copiilor ei. De aceea, după moartea lui
moş Costache îi spune să plece din casă. Este numită de ginerele ei “viperă”, dar din interes
nu scoate o vorbă fără a secreta venin şi în toată mimica ei, în toată fizionomia, mocneşte
răutatea. “Baba absolută”, afirmă D. Micu că “ se zbate pentru puii ei ca o mistreaţă”.Era
îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă
de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele în care se vedea prinsă de un lănţişor
urechea unui cesuleţ de aur”. Prima impresie urâtă pe care o provoacă lui Felix este limbajul
ei, ce caracterizează perfect femeia crescută la mahala şi educată la periferia oraşului.
Prezenţa continuă a Aglaei în casa lui moş Costache este motivată, la prima vedere, de gra-
dul de rudenie şi de poziţia casei, care era în imediata vecinătate, dar mai ales, de dorinţa
apri-gă, chiar nestăpânită, a femeii de a pune mâna pe averea bătrânului. Ea este convinsă că
numai banii pot aduce stabilitatea unei familii şi-i doreşte cu atâta putere încât tot restul se
estompea-ză, cu excepţia copiilor Aglae încarnează chipul mamei devorate de răutate şi
invidie faţă de copiii altora, deformată în chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit să o
facă să devină nobilă.E atâta cheltuială în a o înlătura pe Otilia, veşnica rivală (din
perspectiva ei) pentru mărun-ţişul Auricăi, încât personajul depăşeşte repede, şi încă de la
începutul drumului narativ limi-tele normalului. Aglae e uscată de răutate, aproape nici nu o
poţi închipui tânără, la începutul căsătoriei ei cu Simion. Personajul se mişcă într-un timp
inert şi de aceea nici nu evoluează, se plimbă doar pe o traiectorie rectilinie, definitiv
trasată.intre cei trei copii, favoritul Aglaei este cel mai neajutorat, adică Titi, cel mai mic.
Acesta are o situaţie gravă la învăţătură. Dacă îi curge sânge din nas, este din cauza oboselii.
Aglae îl solicită pe Felix pentru a da ajutor băiatului, în realitate sperând o apropiere între
băiat şi Aurica. Văzând că lucrurile nu merg într-o astfel de direcţie, ea trage concluzia că
„cine citeşte mult se scrânteşte” şi întrerupe lecţiile.
Toţi copii ei sunt departe de a fi normali. Aglae e grijulie cu fiecare dintre ei, dar dominaţia
ei le-a sfărâmat definitiv personalitatea. Greşeşte profund în metodele de educaţie, pe Titi îl
trimite să se legene ca să se liniştească, amplificându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o
îndeamnă să-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea neintrând în calculele sale. Pe soţul
ei, deşi bolnav, îl dispreţuieşte, îl ignoră şi îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită
de sentimente umane.
Aglae e prezentă în casa lui moş Costache şi cu speranţa că, dacă moartea bătrânului ar
surveni la un moment dat ea să se afle cât mai pe aproape. Spre a obţine moştenirea, femeia
e în stare de orice, e de acord să declare chiar că fratele ei e nebun.
În realitate, truda femeii se risipeşte aproape toată. Autoritară, anihilează personalitatea
copiilor ei, pe care nu-i înţelege şi care eşuează lamentabil: Olimpia va fi părăsită de Stănică,
Titi se va însura, dar familia va hotărî dacă să rămână sau nu însurat, iar Aurica se usucă pe
zi ce trece.
Micu afirmă că este “fiară cu alţii…, în raport cu progenitura proprie, o mater familias,
tandră, de tip patriarhal, în stare de orice cruzime şi mişelie pentru ceea ce crede ea că ar
constitui fericirea odraslelor şi care îşi revarsă asupra acestora afectivitatea distributiv, în
directă proporţie cu nevolnicia, deci cu nevoia de ocrotire a fiecăreia.”

Titi Tulea este un alt personaj ce apare în operă, care este un “ produs de intuiţie” al lui
Călinescu. Reprezintă completate, notaţiile portretizante din articolele pe tema indolenţei
elevi-lor codaşi, şi este un repetent tembel, debil mintal, degenerat. Moşteneşte fizicul tatălui
său, dar şi plăcerea artistică. El pictează pereţii casei, tablouri, care sunt nişte copii după
cărţi poştale, fotografii. Bun desenator, ştiind să îmbie liniile şi culorile, dar neînstare să dea
sens întregului, se pricepe şi la vioară, puţin, atâta cât să poată cânta “lucruri uşoare şi după
ureche”. Pictura îl solicită în asemenea măsură, încât îl epuizează intelectual şi nu-i mai
rămân puterii pentru nici o altă activitate cerebrală. Din cauza picturii nu poate face faţă nici
obligaţiilor şcolare. Are douăzeci şi doi de ani şi nu a absolvit liceul. Angajându-se să-l
pregătească în vederea examenului de corigenţă, Felix constată la el o inapetenţă totală
pentru învăţătură şi pentru orice act de cunoaştere. Acest elev, declară că nu are timp să
citească şi că atunci când încearcă îl doare capul. Înduplecându-se, o dată, să ia o carte cu
împrumut, cu condiţia să fie frumoasă, primeşte de la Felix o ediţie ilustrată din „La
chartreuse de Parme”, pe care i-o restituie necitită, într-o hârtie albastră, cu explicaţia că ia
plăcut mult desenele şi a copiat câteva.
Avea albume în care copia cu o caligrafie armonioasă fel de fel de poezii cu iniţiale figurate
şi colorate. Legătura şi cartonarea albumelor erau opera lui. Mai copiază şi note muzicale,
dar niciodată nu i-a plăcut să picteze după natură. Să înveţe nu-i place, iar când Felix se arată
dis-pus să-l ajute, amână şedinţa pentru a doua zi, sub cuvântul că nu se simte bine. Dacă se
întâmplă să aibă oarecum chef de carte, pretinde meditatorului să-i dea toate cunoştinţele de-
a gata, traducându-i, de pildă, un text latinesc, cuvânt cu cuvânt, pentru ca el să scrie
traducerea între rânduri. Dar şi această trudă îl istoveşte repede, provocându-i durere de cap.
Adeseori, extenuat de eforturi, Titi se duce să se legene.
Caracteristica esenţială a tânărului este o lipsă de personalitate, patologică. Mama este
pentru el autoritatea supremă, întruparea ştiinţei şi puterii absolute. După căsătorie, făcută în
taină, invitat de cumnaţii ofiţeri, acesta afirmă că îi va spunei mamei, dacă îl mai insultă. De
aici,poate rezulta că este bolnav.
Simion Tulea, soţul Aglaeie şi tatăl celor trei copii, a fost mecanic, iar acum este pensio-nar.
Face asupra lui Felix o bizară impresie prin înfăţişarea lui neobişnuită, subliniată de vesti-
mentaţia burlească:”broboadă pe umeri, papuci verzi în picioare”. Poartă mustăţi şi un mic
smoc de barbă, brodează pe etamină. Nu i-a parte la discuţii, nu vede pe nimeni, nu aude,
brodează fără încetare, parcă absorbit din realitate. Doar dacă cineva îl provoca, înceta lucrul
şi făcea urât. Nu suporta să i se vorbească despre Olimpia şi mai ales despre obligaţia lui de
a-i da zestre. Când cineva o face, se învineţeşte, sare de pe scaun, rupe ce are în mână şi
ţipă. Pe Stănică îl face pungaş, îi mai spune că nu e fata lui, Olimpia,şi nu-i dă nimic. După
dezlănţuiri privite cu indiferenţă de familie, reintră în apatie, se dezbracă şi se urcă în pat,
unde şade toată ziua şi noaptea. Nu mai mănâncă , nu mai brodează , se lasă ros de
melancolii. De la demenţa potolită, trece la agresivitate. Când se aduce pâinea la masă,
rechiziţionează toate feliile şi le înfulecă cu iuţeală. În conversaţie, schimbă fără să clipească
numele interlocutorilor şi se plimbă prin cameră, pipăindu-şi muşchii, fiindcă îşi închipuie
că a dobândit o forţă herculeană. Îşi examinează hainele şi le găseşte prea scurte, caută prin
toate dulapurile, scoate afară rufele şi se plânge că duşmanii “omoară” hainele. Până la
urmă, se consideră un nou Mesia şi, văzând o carte poştală pe care familia Tulea o trimite
Otiliei la Paris, semnează cu un creion “Isus Cris-tos”. Purtările, reacţiile, vorbele sunt, din
ce în ce mai evident, ale unui om nebun, schizofren, ce delirează. Este internat cu ajutorul lui
Weissmann într-un ospiciu, unde este abandonat de întreaga familie. O viaţă agitată, cu
aventuri de dragoste şi scandaluri, se sfârşeşte într-o bătrâ-neţe senilă şi stupidă.
Stănică Raţiu are o psihologie mult mai complicată decât aceea a soacrei sale,chiar decât a
tuturor celorlalte personaje. Este personajul care se agită mult, care vorbeşte mult şi care,
prin faptele sale, prin gândurile exprimate se înscrie în lungul şir al ariviştilor. Îşi găseşte
filiaţiuni cu Dinu Păturică, cu Tănase Scatiu şi cu Lică Trubadurul. Dar este, în acelaşi timp
şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui I. L. Caragiale.
Parvenitismul lui este de o factură nouă, aşa cum şi societatea în care evoluează este cu totul
diferită de cea din secolul trecut, trăind într-o lume unde „Zeul la care se închină toţi este
banul” (Balzac).
Stănică Raţiu este soţul Olimpiei, fiica mai mare a Aglaei, sora lui Costache Giurgiuveanu.
Este avocat, dar fără clienţi şi este dornic de a se îmbogăţi. Ca şi pentru Aglae, pentru
Stănică banii reprezintă totul. Căsătoria lui cu Olimpia nu are loc, pentru că Simion, tatăl
Olimpiei, nu vrea să-i lase acesteia casa promisă ca zestre.
Personajul are ţinuta îngrijită, e un om în pas cu moda şi degajă multă hotărâre. „Era roşu la
faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul mare şi negru,
foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o
lavalieră. Venise îmbrăcat într-un costum de soie-écrue deschis şi Felix fusese izbit, de la
început, de lărgimea hainei şi de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia îi
cuprindea părul”. Ceea ce nuanţează autorul în cazul lui Stănică este vocea. Când intră în
casa lui Costache, „Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator”.
Stănică provine dintr-o familie foarte numeroasă. Astfel, puţina avere pe care a avut-o s-a
risipit împărţindu-se între rude. Stănică este astfel hotărât să recapete prin indiferent ce
mijloc
banii care să-i asigure traiul. Arma lui secretă este arma cuvintelor. Plasate cu dibăcie,
cuvintele lui, urmate de înclinări semnificative din cap, de gesturi ale mâinii sau semne
făcute cu ochiul se transformă în adevărate săgeţi otrăvite.
Stănică seamănă cu moş Costache în unele privinţe. El împrumută bani de la toţi, chiar şi de
la tanti Marina. Auricăi îi spune că viaţa e un „lung martiriu”, iar Aglaei îi spune că trebuie
să-i redea Olimpiei libertatea devreme ce nu-şi poate găsi un loc potrivit lui în societate.
Acesta este cel mai vorbăreţ personaj al operei, dar asta nu-l împiedecă să întreprindă acţiuni
pur raţionale calculate premergător. De Olimpia s-a legat sperând că va avea o situaţie
materială sigură, dar nu are pentru ea nici unul dintre nobilele sentimente trâmbiţate cu
diferite ocazii. O cultivă pe Georgeta, întreţinuta unui general, o prostituată influentă.
Dotat cu o locvacitate desăvârşită, ţine discursuri despre morală, religie, societate, despre
familie în care vede un fundament al societăţii. Ov. Crohmălniceanu îl consideră „Un
Caţavencu al ideii de paternitate”. „Familia e ţărişoara lui Stănică, şi nouă din zece vorbe ale
sale se întorc la ea”.
Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stănică „are
geniu”, adoptă maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia în braţe şi o sărută viguros”. Bun
cunoscător de oameni, exercită asupra interlocutorului o influenţă puternică, are o capacitate
de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de
interes. În timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stănică îi povesteşte despre decesele unor
persoane, „cu o viteză satanică”, înspăimântându-l pe bătrân.
În cursul bolii lui moş Costache, Stănică are o singură preocupare: găsirea banilor. Profită de
ocazia ivită şi de conjunctura favorabilă şi îi fură banii lui moş Costache de sub ochii plini
de groază ai bătrânului care are un subit şoc şi moare: „ba-banii, pungaşule”. După ce a
ascuns cu grijă banii, o părăseşte pe Olimpia fără remuşcări şi se căsătoreşte cu Georgeta,
ţintind parvenirea economică şi chiar politică. Moartea băiatului său îl afectează puternic, şi
la înmormântare plânge în hohote.
Îşi face firmă de avocatură, patronează tripouri şi cercuri de morfinomani şi este propulsat de
noul său statut social în viaţa politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei
societăţi în care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogăţia.
Personajul este un actor desăvârşit. Îşi interpretează propria existenţă ca şi când s-ar afla pe
o veşnică scenă. Este omul care nu poate sta o clipă locului, nu poate trăi fără “societate”.
Artist în felul său, e un profesionist al artei pentru artă. Dintre toate personajele romanului
este singurul care reuşeşte. Victoria e motivată: Stănică e un geniu al răului.
Pe o imaginară scară a evoluţiei în timp a unui tip anume de personaj, s-ar părea că Aurica
Tulea este imaginea Aglaei în tinereţe, sau altfel spus, Aglae este o bătrână, o babă rea până
la monstruozitate.
Aurica este fiica cea mică a Aglaei, în antiteză cu feminitatea şi delicateţea Otiliei, supusă de
la început şi până la sfârşit unui automatism psihologic, şi întreaga ei mişcare în roman se
petrece între coordonatele strâmte ale familiei Tulea, ale casei lui moş Costache, mişcare
monotonă, întreruptă doar, la un moment dat, de „turneele de pe calea Victoriei”. Noţiunea
de bărbat îi inspiră o veneraţie mistică şi căsătoria îi pare un miracol.
Personajul este prezentat de Felix,cu următoarele cuvinte: “Era o fată cam de treizeci de ani,
cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind printr-o bărbie ca un ac, cu
tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite”; avea părul rărit, ochii înconjuraţi de
“gropi mari vinete”; era vopsită tot mai violet, slabă, crispată, arătând ca o femeie de peste
patruzeci de ani.
Aurica este obsedată de neîmplinirea ei în plan sentimental, căci consideră drept unic scop al
existenţei – căsătoria. Aglae şi Aurica sunt construite din acelaşi aluat, Otilia şi Aurica însă
apar ca cel mai perfect contrast. Cunoscând-o bine şi pe Aurica, Otilia îl previne pe Felix,
pentru că „umblă să se mărite şi se îndrăgosteşte de cine-i iese-n cale”.
Se informa despre toate nunţile cunoscuţilor, mergea la toate măcar în tinda bisericii, cerceta
pe mireasă înainte şi după eveniment, şi arăta în faţa bărbatului o stimă pierdută. Co-lecţiona
beteală de la nunţi şi consulta cărturăresele cu frenezie. Vestea unei logodne îi provoca
accese de isterie; plângea chiar din senin, la auzul unei muzici.
Aurica o urăşte cu mult mai mare intensitate pe Otilia decât mama ei. Este relevată pe de-
plin superioritatea pe care Aurica şi-o abordează faţă de Otilia, condamnată parcă la toate
eşe-curile din lume pentru că e „fată fără părinţi”. Ura îi întunecă judecata în asemenea grad,
încât se lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită şi
arţăgoasă.
Din arsenalul armelor de atac îndreptate asupra oricărui bărbat, face parte şi compoziţia
ţinutei, prin care Aurica speră să convingă pe toată lumea de nenumăratele ei calităţi. Aurica
„arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiecare zi după orele cinci, Aurica
se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip
bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se
socotea încă scandalos.” Mergea pe Calea Victoriei străbătând acelaşi itinerar cu speranţa de
a avea o aven-tură, care însă întârziase să se întâmple. „De la stadiul apatic, personajul trece
dintr-o dată la o atitudine de adevărat atac al bărbaţilor, vulgaritatea nemaifiind în nici un fel
acoperită”.Personajul trăieşte pe treapta cea mai de jos a umanului, foarte aproape de câmpul
instin-ctualităţii. Lumii îi îngăduie o singură latură, cea erotică. „Aurica avea despre bărbaţi
o concep-ţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a unui
bărbat, mai cu seamă tânăr şi necăsătorit o emoţiona”.
Unica preocupare era căsătoria şi „vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, ca şi când ar
fi fost unicul scop serios în viaţă. O căsătorie, oricât de banală i se părea pentru o fată un
noroc”. Ura Auricăi faţă de Otilia creştea mereu, pe măsură ce descoperea că Otilia este
apreciată de toţi cei ce o cunosc. „Ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?” Momentul în care
reuşeşte să-l întâlnească pe Felix pe Calea Victoriei şi să se plimbe cu el la braţ o umple de
satisfacţie.
După câteva încercări de cucerire a lui Felix, Aurica, neputincioasă, încearcă cu disperare o
ultimă soluţie, dorind să-l constrângă pe Felix să o ia de nevastă. Răutatea Auricăi nu are
mar-gini. Ea cere ajutor în numele onoarei pătate: „s-a plâns lui moş Costache că el, Felix, n-
a fost cavaler cu ea, că ia dat braţul în văzul tuturor pe stradă şi a intrat de atâtea ori în odaia
ei, indu-când-o în eroare că ar avea intenţii serioase”. Având drept sursă nutritivă gelozia,
ura Auricăi faţă de Otilia devine mai înverşunată. În urma celui de al doilea atac suferit de
Costache, familia dă năvala, ca să ia ce e prin casă,iar fata bătrână vrea numaidecât pianul.
Otilia vede în Aurica un adevărat reper al răului şi al bârfei.Personajul pendulează constant
între comic şi grotesc. Îşi doreşte cu o ardoare de neexplicat pianul Otiliei, deşi nu ştie să
cânte, dar e convinsă că o fată fără pian în casă nu se poate mărita uşor. Răutatea n-o
împiedică pe Aurica de a fi, în anumite circumstanţe, afectuoasă cu perfidie. La înapoierea
Otiliei de la Paris îşi cere, prin Stănică, iertare că o jignise, iar când vine să o vadă, o sărută.
Când Otilia îi dăruieşte din proprie iniţiativă pianul, simulând a nu şti că voise să-l ia, face
ochi mari, o sărută zgomotos şi declară patetic că o iubise întotdeauna.
Alături de Olimpia, Aurica devine o invidioasă ca urmare a eşecurilor matrimoniale.
Trăsăturile sale fizice reflectă cele de caracter. În final Aurica nu-şi va vedea realizat unicul
ei vis, iar urâţenia sufletului ei se converteşte în urâţenia trupului.
D. Micu afirmă că Leonida Pascalopol este : “ o remarcabilă creaţie , un om corpolent fără
exagerare, plin la faţă, destins, elegant, stilat, manierat, cu generozităţi de <grand seigneur>,
un personaj din familia morală a <oamenilor de prisos> din literatura rusă”. În ambianţa
casei din strada Antim, prezenţa lui Leonida Pascalopol este un lucru straniu. Moşierul
bogat şi manierat este într-o neconcordanţă prea izbitoare (pentru a observa el însuşi) cu
Costache şi rudele sale.
Privindu-l pe moşier, Felix constată că „era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum
voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnoc la faţă şi rumen ca un negustor, însă
elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţilor cărunte. Părul rar, dar bine ales
într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la
vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea
reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei”.
Caracterizarea este aparent făcută de autor, căci în realitate, Pascalopol este privit de Felix,
iar cititorul reţine amănuntele pe care Felix, el însuşi, le reţinuse. Se insistă de la început
asupra chipului, iar elementele care compun întregul sunt nu rareori contraste: „rumen ca un
negustor, însă elegant prin eleganţa pielii”, „oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de
exces”.
Dintre toate personajele, autorul insistă cel mai mult asupra ţinutei lui Pascalopol. Îi sunt
descrise în amănunţime hainele, croiala lor, culoarea: „Pe la orele şase, o trăsură cu doi cai
albi, aceeaşi din seara precedentă, se opri în faţa porţii, şi din ea coborî Pascalopol, îmbrăcat
într-un costum pepit, bine croit, cu ghete albe, cu floare la butonieră şi cu canotieră pe cap”.
Toate acestea alcătuiesc un contrast izbitor între Giurgiuveanu şi moşierul bogat, admirat de
toată familia Tulea şi escrocat uneori fără jenă, ba de moş Costache, care-i „ciupea” câte o
sumă oarecare de bani, ba de Aglae, care se aşează la masa de joc ştiind precis că nu are
bani, dar scotocindu-se fugar şi nesemnificativ în pungă şi acceptând repede şi fără
complexe „împrumutul” lui Pascalopol.
Dacă interiorul casei lui moş Costache este compus în perfectă concordanţă cu avariţia
personajului, interiorul lui Pascalopol lasă de la prima vizită a Otiliei însoţită de Felix,
impresia că aici locuieşte un om cu gust pentru frumos. Interiorul i se păru lui Felix cu mult
mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat de
convenţional.
Pascalopol se trăgea dintr-o familie „cu puţin sânge grecesc”, fusese student la Bonn, apoi în
Franţa, dar abandonase studiile trebuind, după moartea tatălui să-şi îngrijească mama şi să
administreze moşia. Este pasionat de muzică, ştie să cânte la flaut şi apreciază cu ureche de
cunoscător interpretarea bucăţilor muzicale ale Otiliei. Personajul se defineşte singur: „sunt
un fel de boem”.
Grija pentru biografia personajului îl determină pe autor să interpună în momentul vizitei şi
scurte lămuriri pe care Pascalopol le dă lui Felix şi care, pentru cititor sunt rezumate de
însuşi creatorul personajului. Aflăm astfel că Pascalopol „se plimbase prin mai toată Europa
şi fusese căsătorit, înainte de a-şi sfârşi studiile, cu o femeie de care se despărţise sau
rămăsese văduv (nu spunea limpede lucrurile)”. Preocupările lui sunt variate. Nu rămăsese
rob al moşiei, ci „cultiva muzele”, citea, dar mai ales, se bucura văzându-i pe cei tineri.
Biblioteca îl impresionează pe Felix ce privea cu „aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta
pe Pascalopol”.
Privindu-l, Felix constată „purtările blânde ale moşierului, epicureismul lui de om cult”. Era
evident pentru Felix şi pentru toţi ai casei că Pascalopol nu cultivă relaţia cu bătrânul
Giurgiuveanu decât pentru a fi aproape de Otilia.
Pentru Felix, Pascalopol este un rival, gelozia băiatului luând uneori forme ciudate, pentru
Otilia este „un bărbat <<chic>> şi <<singur>> pe care-l compătimeşte sincer”. „Un om pe
lume” care-i place fiindcă „e aşa bun”. Tot ea adaugă: „E de o răbdare nemaipomenită. E
politicos cu tanti Aglae şi cu toţi, numai ca să aibă sentimentul că se află într-o familie. Nu
are pe nimeni.”
Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea să se facă util celor care au nevoie de el.
Trăieşte în preajma Otiliei, pe care o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele
şi capriciile, fiind un adevărat tată pentru „orfană”. Sentimentele lui Pascalopol pentru Otilia
sunt nelămurite; el oscilează între patern şi viril şi-i mărturiseşte lui Felix: „... un dezamăgit
ca mine e un om fără pretenţii. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnişoarei Otilia şi n-am
stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea”.
Moşierul se consideră unul dintre „părinţii” Otiliei: „Da, domnule Felix, Otilia venea la mine
simplu, ca o fiică”. Otilia îl vede ca pe un „om de lume”, un „bărbat şic şi singur, săracul”.
Cu timpul, sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire pentru
tânăra fermecătoare, „ca o rândunică”.
Fiind singur şi bogat, neavând familie, Pascalopol are „nevoie de domnişoara Otilia, ea e
micul viţiu sentimental”, acceptând, dacă ar fi nevoie şi statutul de părinte: „Dacă nu pot fi
un amant, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte”. Dornic de a avea o familie, el
vine aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde la cărţi în favoarea lui
moş Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile
groteşti ale Auricăi, îi plăteşte lui Felix taxele la Universitate, fără ca acesta să ştie.
Discret şi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci şi unul
moral, simţind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă. Cu
aceeaşi nobleţe sufletească, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai
este potrivit pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni „nevasta unui
conte, aşa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii
cei mai frumoşi”.
Bărbatul, e protectorul tinerilor. Felix simte aversiunea pentru el, dar luându-i apărarea în
momentul în care Aglae îl condamna pentru că şi-a ales meseria de doctor. Pascalopol
intervine „cu voce mângâietoare”: „Un doctor bun, muncitor, câştigă foarte bine azi”. Vocea
adaugă nuanţe noi portretului personajului.
În realitate, distinsul domn şi-a oferit un scurt răgaz de fericire între două deziluzii: o
tinereţe bogată, trecută definitiv, însă şi o bătrâneţe tot mai sigură şi deprimantă.Personajele
vădesc, nu o dată, o complicaţie interioară străină prozei balzaciene. Călinescu îşi întinde
studiul şi asupra psihologiilor incerte, enigmatice, cu răsturnări bruşte şi reacţii derutante.
“Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman de profundă critică socială, de “sângeroasă
execuţie” a familiei burgheze într-o perspectivă mult mai amplă de natură universală. Lumea
banului apare exagerând monstruos viciile umanităţii.
În viziunea lui S. Damian: “Enigma Otiliei devine o desăvârşită comedie molierească tra-tată
cu mijloacele narative ale realismului”. Deşi este considerat un roman balzacian, acesta are
şi influenţe din Stendhal( cuplul Pascalopol, vârstnicul, şi Otilia, tânăra, amintind de cuplul
Madame de Renal, vârstnica, şi Julien Sorel, tânărul), în privinţa analizei sentimentului de
iubire, din Flaubert sau Dickens, prin descrierea minuţioasă a mediului de viaţă.
Perioada interbelică a romanului românesc e o perioadă de efervescenţă spirituală
nemaiantâlnită în cultura noastră.Viata culturală cunoaşte înfaptuiri strălucite, multe din ele
cu ecou mondial (nume ca Iorga, Enescu, Brâncuşi trec de hotarele ţării) dar şi de degradări
dezolante în anii fascismului.Niciodată literatura română n-a avut într-o singură perioadă
atâţia reprezentanţi iluştri (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, H. Papadat-Bengescu,
G.Călinescu, Camil Petrescu…), niciodată n-a trăit şi o mai aprinsă dispoziţie la contestarea
valorilor.Tabloul activităţii scriitoriceşti prezintă, prin urmare, o mare varietate şi
complexitate, înregistrându-se dintr-o ţesătură deasă de lumini şi umbre puternice.