„Junimea” şi Titu Maiorescu

O etapă istorică din viaţa poporului român se încheiase cu Unirea din 1859 a Principatelor.
O alta se anunţa, destul de repede, şi semnele ei au început a fi percepute curând după Unire.
Enciclopedismul lui Heliade Rădulescu, construit pe o disponibilitate absolută a receptivităţii
culturale, destul de caracteristică pentru anii 1830 – 1860, avea să i se substituie, treptat, o nouă
atitudine. Rigorile unui spirit nou, profund critic, au pregătit cultural o epocă de împliniri gravitând
în jurul războiului de Independenţă (1877 – 1878) epocă de aşezare şi definire a scării româneşti de
valori în context şi pe fundal european.
Introducerea şi fundamentarea acelei perioade de spirit critic se datoreşte în întregime unei
societăţi literare din Iaşi, „Junimea” şi mentorului ei, Titu Maiorescu. După opinia fondatorilor ei,
cinci la număr (Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti),
societatea s-ar fi constituit prin 1863 – 1864. Cu o vorbă de duh, ei obişnuiau a spune că originea
„Junimii” se pierde în noaptea timpurilor.
Întorşi de la sudii în străinătate (făcute cu precădere în Germania), cei cinci tineri s-au legat
strâns, mânaţi de un impuls comun, în acel cenaclu constituit treptat prin discutarea unor probleme
de ortografie şi limbă, prin proiectarea unei antologii de poezie românească, printr-o seria de
conferinţe publice, „prelecţiuni populare”, ţinute la Iaşi. Constituirea şi impactul „Junimii” asupra
publicului se explică cel mai bine prin aceste conferinţe cu un răsunet neobişnuit şi care se ţineau
după un ceremonial prestabilit, respectat cu sfinţenie şi devenit ulterior norma oratoriei
maioresciene. Vorbitorul intra printr-o uşă, deschisă şi închisă de mâini nevăzute, rostea conferinţa
fără nici o însemnare dinainte, timp de 55 de minute, apoi se retrăgea, înainte ca aplauzele să se
sfârşească. Fracul era de rigoare, ca şi masca de o gravitate imperturbabilă. Toţi membrii cenaclului
au ţinut prelegeri (chiar Eminescu, foarte emoţionat, pe o temă de istorie politică, sau Th. Rosetti
care, din pricina tracului, n-a putut articula nici un cuvânt), vreme de 17 ani.
Societatea s-a constituit repede, cu o tipografie proprie şi o revistă celebră în istoria culturii
româneşti, Convorbiri literare, apărută la 1 martie 1867 la Iaşi. Ceea ce se publică în paginile
revistei se citea şi se discuta în prealabil la şedinţele canaclului, ţinute în casa lui Maiorescu până la
plecarea lui la Bucureşti, apoi în casa lui Vasile Pogor, „voltairianul”, şi în cele din urmă la
Bucureşti, în frumoasa casă a profesorului Maiorescu din strada Mercur.
Fireşte, prima etapă din activitatea „Junimii” şi a Convorbirilor literare, legată de prezenţa
lui Maiorescu la Iaşi, a fost cea mai rodnică şi cea mai răsunătoare. În acest răstimp s-au dus
faimoasele campanii împotriva „direcţiei de astăzi în cultura română”, a „formelor fără fond”, cu
remarcabile rezultate pentru destinele culturii româneşti.
După strămutarea „Junimii” şi a Convorbirilor la Bucureşti, ele vor continua o existenţă
instituţionalizată – dar declinată. Importanţa societăţii şi a revistei a fost reală până la 1900. Şi deşi
Convorbirile, care au trecut după această dată în sarcina elevilor lui Maiorescu (Dimitrie Onciul,
Grigore Antipa, Simion Mehedinţi), dând revistei un accentuat caracter de contribuţie istorică şi
ştiinţifică, au apărut până în 1944, rolul lor director a încetat practic la începutul secolului al XX-lea.
Dar prestigiul Convorbirilor în cultura românească n-a fost niciodată umbrit, revista
marcând în domeniile cele mai însemnate câştiguri de durată în numeroase domenii:
Capitolul traducerilor reprezintă o sinteză a literaturii universale de la Homer la simbolişti,
însumând pe Shakespeare (Macbeth în tălmăcirea lui Petre Carp s-a publicat în primele numere) şi
pe ceilalţi romantici europeni, pe Flaubert şi mulţi alţii.
În materie de limbă, Maiorescu şi discipolii săi au dus în paginile revistei o adevărată luptă
pentru adoptarea unei soluţii moderate împotriva exceselor etimologizante ale latiniştilor şi au făcut
să triumfe punctul de vedere al bunului simţ.
Pe de altă parte, preocuparea insistentă în legătură cu folclorul şi folcloristica alcătuieşte o
nouă contribuţie pozitivă în Convorbiri literare. Creaţii folclorice şi studii despre folclor sunt
frecvent întâlnite în revistă, datorită strădaniilor unor specialişti ca Al. Lambrior, Th. Burada, G.
Dem Teodorescu, Lazăr Şăineanu ş.a.

1
 Dar mai presus de orice, valoare revistei Convorbiri literare a constat şi constă în literatura
pe care a publicat-o. Preocuparea lui Maiorescu a fost de la început dublă: de a-şi asugura
colaborarea scriitorilor cunoscuţi din generaţiile mai vechi şi de a descoperi şi susţine, printr-un
mecenat neobosit, pe tinerii reprezentanţi ai noilor generaţii. Dacă în prima perioadă de activitate a
revistei figurează în paginile ei nume lipsite de strălucire, ca acelea ale lui Samson Bodnărescu, Th.
Şerbănescu, Matilda Cugler Poni, N. Skelitti cu poezie sau ale lui Iacob Negruzzi, Nicu Gane, Ioan
Pop Florentin în proză, în perioada următoare sunt publicate clasicele Pasteluri ale lui V.
Alecsandri, opera lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, iar mai târziu colaboratori
permanenţi se vor arăta Duiliu Zamfirescu, Ioan Al. Brătescu Voineşti, Bassarabescu şi, sporadic
M. Sadoveanu, Panait Cerna, Şt. O. Iosif, O. Goga şi foarte mulţi alţii. Este, fireşte un palmares al
numelor mari care afirmă importanţa neconstestată a revistei între celelalte reviste româneşti.
Ce-i distinge pe junimişti de înaintaşii lor? Majoritatea erau intelectuali cu solidă formaţie
filozofică, preponderent germană, oameni cultivaţi, la curent, până la o anumită dată, cu tendinţele
din Apus. Programul lor era foarte cuprinzător. S-au ocupat, cum am văzut, de limbă, de literatură,
de istorie şi ştiinţe, de instituţiile culturale şi, după 1870, de politică, alături de partidul conservator,
membrii principali punându-şi candidatura în Parlament (Carp şi Maiorescu vor ajunge chiar la
conducerea partidului, ocupând funcţii ministeriale).

(După Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române. Studii, Editura Academiei, 1979 şi
Contradicţia lui Maiorescu, Editura Cartea Românească, 1970)

Comentariu de text:

Titu Maiorescu – În contra direcţiei de astăzi în cultura română sau „spiritul critic”

Convingerea tuturor junimiştilor (deşi cu deosebiri de vederi, uneori, accentuate) a

formulat-o Titu Maiorescu în aşa numita „teorie a formelor fără fond”. Acţiunea critică a „Junimii”
e indisolubil legată de această teză maioresciană care acuza întreaga dezvoltare a ţării de a se fi
bazat pe o premisă falsă.
Începută cu articolul Despre scrierea limbei române din 1866 (în care Maiorescu stabileşte
normele ortografice valabile, cu minime excepţii, şi astăzi), continuată cu O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867 (o veritabilă hygiène des lettres, prima şi ultima din cultura
română), seria atacurilor împotriva formelor fără fond este continuată cu un studiu din 1869,
intitulat memorabil: În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care Maiorescu viza însăşi
temelia istorică a culturii şi civilizaţiei române. Motivele lui imediate sunt reacţiile provocate de
studiile şi articolele publicate de Maiorescu anterior, cea mai recentă fiind anticritica revistei
Familia (care apărea atunci la Pesta). Aceasta întâmpinase observaţiile din Limba română în
jurnalele din Austria cu proverbul: Satul arde, baba se piaptănă – mod de a conchide că Maiorescu
se legase de fleacuri, precum stil neted, gramatică, ortografie, uitând marile, gravele probleme cu
care se confruntă militanţii ardeleni. Or, pentru mentorul „Junimii”, limba ocupa o poziţie cheie
tocmai în rezolvarea chestiunii naţionale. Rătăcirile lingvistice din publicaţiile transilvănene se
datorează, potrivit punctului de vedere maiorescian, unei cauze profunde: neadevărul ce
caracterizează toate manifestările din viaţa publică şi culturală românească.
În continuare, articolului indică originile istorice ale răului (introducerea precipitată şi
nepregătită a instituţiilor liberalismului şi culturii occidentale, lipsa oricărui fundament solid) şi
consecinţa fenomenului: iluzia că avem o viaţă publică şi o cultură adevărate, când în realitate
acestea nu sunt decât forme goale: Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria
orientală, societatea românească, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-
abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceze au străbătut până la
extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, „Junimea” noastră întreprinse acea
emigrare extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot

2
crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din
nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de
fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră până
la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele
istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici
nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse
de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi
a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza
îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern.
Începuturile culturii noastre moderne stau, potrivit criticului, sub semnul denaturării
adevărului de către reprezentanţii Şcolii Ardelene:
1. Lucrările de istorie ale Şcolii Ardelene (îndeosebi Istoria pentru începutul românilor în
Dachia, 1812, de Petru Maior) acreditează ideea originii pur romane a poporului român (dacii ar fi
fost exterminaţi de cuceritori), şi astfel începe demonstrarea istorică a romanităţii noastre cu o
fasificare a istoriei;
2. Lexiconul de la Buda (1825) încearcă să demonstreze puritatea latină a limbii române, aşa
încât lingvistica începe printr-o falsificare a etimologiei;
3. Lucrarea lui August Treboniu Laurian Tentamen criticum (Viena, 1840) prezintă
străinilor o limbă care nu s-a vorbit şi nu se va vorbi niciodată în poporul român, astfel că
gramatica română începe cu o fasificare a filologiei. Se cuvine să subliniem aici un lucru:
Maiorescu nu condamnă atât eroarea în sine a învăţaţilor Şcolii Ardelene, căci aceasta se explică şi
uneori se justifică prin împrejurările timpului, cât eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor,
lauda şi suficienţa cu care (aceste idei) se privesc de inteligenţele române ca adevărate fapte de
ştiinţă valabilă, orbirea de a nu vedea că zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un
fundament în mijlocul căruia zace neadevărul.
În miezul atacului maiorescian stă critica formelor fără fond: Direcţia falsă o dată croită
prin cele trei opere de la începutul culturii noastre moderne, inteligenţa română a înaintat cu
uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaş neadevăr înlăuntru şi cu aceeaş pretenţie în afară, s-au
imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne.[...] În aparenţă, după statistica
formelor dinafară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizaţie occidentală. Avem politică şi
ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru,
avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este
nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.
Pentru această maladie a culturii, Maiorescu propunea două remedii:
1. critica mediocrităţilor şi descurajarea lor de la viaţa publică (O primă greşeală, de care
trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrităţilor. Cea mai rea
poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra – toate sunt primite cu
laudă, sau cel puţin cu indulgenţă, sub cuvânt că „tot este ceva” şi că are să devie mai bine. Aşa
zicem de 30 de ani şi încurajăm la oameni nechemaţi şi nealeşi!);
2. edificarea culturii române moderne pornind de la un început absolut (...forma fără fond
nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc
puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să
facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o fecem lipsită de arta
frumoasă [...], mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu
discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate acestea fără
maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi).
În contra direcţiei de astăzi în cultura română reflectă cu claritate şi pregnanţă concepţia
maioresciană de evoluţie organică. Potrivit ei, formele de civilizaţie şi cultură ale unui popor
trebuie să apară în chip natural, prin evoluţia lui istorică. La definitivarea acestei concepţii
consonante cu structura personalităţii lui Maiorescu au contribuit mai mulţi factori formativi, printre
care: şcoala istorică a dreptului (fondată de germanul Karl von Savigny) şi evoluţionismul englez în

3
teoria şi istoria culturii (în special Henry Thomas Buckle, mult citit şi discutat la „Junimea”, la
sugestia lui Maiorescu). Toate aceste orientări aveau în comun postulatul evoluţiei organice şi
accentul pus pe particular / individual în această evoluţie. Pe aceste fundamente, Maiorescu îşi
declară opţiunea pentru progresul de jos în sus, adică de la fond către forme.
Oricât de firească şi de convingătoare ar părea teoria maioresciană, ea a fost infirmată de
istorie. Aşa cum au arătat Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne, după aceea
Ştefan Zeletin în Burghezia română şi neoliberalismul, mai târziu Z. Ornea, în „Junimea” şi
junimismul şi alţi cercetători, civilizaţia şi cultura noastră modernă s-au format în mod revoluţionar
(nu evoluţionist) prin arderea etapelor şi prin progresul se sus în jos. O dată introduse, oricât de
adâncă ar fi prăpastia dintre ele şi realităţile româneşti, instituţiile moderne şi-au creat treptat fondul
corespunzător. Simularea – cum va arăta E. Lovinescu – a fost urmată de stimulare (a fondului de
către forme). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, societatea românească îşi găsise cadenţa, iar
liberalismul, învăţământul, instituţiile ştiinţifice şi culturale, presa etc. nu mai erau forme fără fond.
Imperfecte cum se aflau (asumându-şi însă imperfecţiunea, dar, tocmai de aceea, şi
perfectibilitatea), aceste instituţii funcţionau.
Radicalismul negaţiei maioresciene revelează însă vocaţia de întemeietor a criticului şi
înălţimea etică a unei conştiinţe însetate de absolut. Ce rămâne valabil din lupta împotriva formelor
fără fond? Rămân critica nonvalorilor şi a mediocrităţii, denunţarea imposturii şi a falsului
intelectual, a superficialităţii şi diletantismului, a demagogiei şi retorismului, într-un cuvânt, critica
neadevărului în orice sector al vieţii publice şi culturale s-ar manifesta el. Spiritul „Junimii” nu
poate fi conceput în afara acestei critici de „asanare” a terenului în vederea construcţiei întemeiate
pe adevăr şi pe justa ierarhie a valorilor.
Atacat din toate unghiurile, Maiorescu va răspunde pe două căi: prin înfăptuirile „Junimii” şi
prin reiterarea, ori de câte ori situaţia o cere, a criticii formelor fără fond. Finalul studiului Direcţia
nouă în cultura română, prin care Maiorescu inaugurează critica afirmativă, este edificator în acest
sens. Autorul admite că a da înapoi e cu neputinţă, dar tocmai acest fapt obligă spiritul critic la
vigilenţă continuă: Românii, anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a
comite greşeli nepedepsite şi, depărtaţi de starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi
etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştienţific a dispărut. Critica, fie şi amară, numai să fie
dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orce jertfe şi în mijlocul a
orcâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului!