Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor (1998) de Harold Bloom este o carte
controversată şi provocatoare, care „pune în abis”, întreaga problematică, extrem de
controversată, a canonului, canonicităţii, canonizării şi decanonizării. Bloom împrumută în
subtitlu metafora prin care poetul expresionist german Stefan George definea Divina comedie:
„cărţile şi şcoala epocilor”. Dincolo de agresivitatea polemică, studiul lui Bloom are şi o
dimensiune aplicată şi analitică. Autorul îşi stabileşte un corpus de 26 de autori (de la Dante
Alighieri la Samuel Beckett, asigurându-i lui Shakespeare o poziţie centrală), autori cărora
încearcă să le descifreze acele trăsături care îi transformă în scriitori canonici, adică „influenţi
în cultura noastră”.(p.5) Viziunea lui Bloom asupra devenirii culturii este una ciclică,
împrumutată de la Giambattista Vico (aşadar, marcată de dialectica lui corsi e ricorsi). Vico,
în Şttinţa nouă, argumentase existenţa, în istoria omenirii, a unui ciclu cu trei faze: teocratică,
aristocratică şi democratică, urmat de o perioadă de haos, din care, până la urmă, ia naştere o
„nouă epocă teocratică”.(cf. Bloom, Op.cit., p.5) Epoca teocratică este epoca „zeilor”, epoca
aristocratică e epoca „eroilor”... Dacă azi ne aflăm în plină epocă haotică şi anarhică, de
pierdere a reperelor şi valorilor, nu poate urma decât o nouă epocă teocratică, autoritară, dată,
desigur, de hegemonia instituţională a apărătorilor „corectitudinii politice”. Deducem din
argumentaţia autorului american o accepţie aparte a canonului literaturii universale: acesta ar
coincide cu un set de valori incontestabile, omologate de critică şi de receptare în general. E
vorba de texte şi autori care au trecut testul timpului, aşadar de valori transistorice, care
vorbesc tuturor epocilor şi orizonturilor de aşteptare. Canonul nu se confundă desigur cu ceea
ce numim curriculum, şi totuşi configuraţia lui e strâns legată de programa şcolară. În acelaşi
timp, tocmai din mediul academic au pornit provocările şi contestările la adresa canonului, în
universităţile americane mai întâi, şi apoi şi în cele vest-europene. Aici ştiinţele umane sunt
tot mai mult sub „asediul” unor abordări şi metodologii „extrinseci”: ideologice, istorice şi
contextualiste (în special în interiorul curentului numit New Historicism), postcolonialiste,
feministe, deconstrucţioniste în general. Tentativa academică de a promova „marginalii”,
literatura minoritarilor, prin canoane alternative, a devenit deja mainstream. Harold Bloom se
simte obligat să apere canonul de aceste pulsiuni deconstructive sau chiar distructive. El
susţine implicit imanenţa literaturii şi autonomia ei, pe care, în spiritul esteticii romantice şi
kantiene, o concepe ca fiind ireductibilă la forţe exterioare, la „context” (altfel spus, literatura
e autosuficientă, autoreferenţială şi autotelică). Pentru că promotorii decanonizării au o
agendă ideologică destul de clară, Bloom îi grupează (uneori nedrept) într-o unică „şcoală a
resentimentului”. (E vorba de reprezentanţii studiilor culturale şi de gen, de multiculturalişti,
postcolonialişti şi neoistoriştii care se revendică de la studiile lui Michel Foucault). Aceşti
„eretici” au îndrăznit să afirme că poate canonul ca panteon al excelenţei şi ca emblemă a
autorităţii care suscită emulaţie şi imitaţie nu este în realitate atât de „natural” şi de la sine
înţeles pe cât s-ar crede. Presupoziţia decanonizării este că, asemenea atâtor „realităţi” ale
Republicii literelor, şi canonul este un construct cultural, cristalizat de anumite forţe şi energii
sociale sau de o anumită forma mentis care promovează sau exclude valorile după criterii a
căror validitate poate fi contestată în epoci ulterioare. Sensul deconstrucţiei este de fapt acela
de a denunţa drept cultural, deci construit ceea ce trecea drept „natural”. Pentru aceşti
teoreticieni, crearea şi perpetuarea canonului este un act ideologic, chiar politic. Reproşul
deconstrucţioniştilor priveşte în primul rând caracterul eurocentric, falo(go)centric (şi falocrat
sau androcentric), elitist şi chiar „rasist” al canonului. Astfel canonul se confundă cu
supremaţia şi dominaţia (opresivă, de-a dreptul), a „marilor bărbaţi albi, europeni, iluştri şi
morţi”(„dead great white male Europeans”).
În perspectiva lui Bloom, canonicitatea (trăsătura intrinsecă aptă să permită selecţia în
canon) e dată de originalitate şi chiar stranietate (Cf. capitolul Stranietatea lui Dante, din
Canonul occidental). „Originalitatea literară autentică devine întotdeauna canonică.”(Bloom,
op.cit., p.24) Pentru tabăra opusă, a contestatarilor, criteriul canonicităţii ar fi (cel puţin în
interpretarea, poate maliţioasă, a lui Bloom), reprezentativitatea: reprezentarea grupurilor
minoritare, excluse, discriminate, reduse la tăcere secole de-a rândul. Deşi se află evident în
mijlocul unei polemici ale cărei ecouri nu s-au stins încă, profesorul american vrea să-şi
păstreze o poziţie independentă: „...nu sunt interesat de polemica actuală dintre apărătorii de
dreapta ai canonului, care îl susţin pentru presupusele (dar inexistentele) sale valori morale şi
mediile academice şi de presă numite de mine „Şcoala Resentimentului”, care vor să răstoarne
orice canon pentru a-şi afirma presupusele (dar inexistentele) lor programe de reformă
socială.”(Op.cit., p.7)
Extrem de percutante (oricare ar fi rezervele noastre, la un moment dat, faţă de poziţia
lui Bloom), sunt consideraţiile lui cu privire la stranietatea, la unicitatea valorii elitare,
canonice: „O trăsătură a originalităţii care poate câştiga statutul canonic în cazul unei opere
literare este stranietatea pe care ori nu o vom asimila niciodată în întregime, ori devine ceva
atât de specific, încât nu-i mai percepem idiosincraziile. Dante reprezintă cel mai important
moment pentru primul tip, iar Shakespeare, un exemplu covârşitor pentru al doilea; Walt
Whitman, întotdeauna contradictoriu, ţine de ambele părţi ale paradoxului.”(p.7) O nuanţare
suplimentară: „stranietatea canonică poate exista” şi fără „şocul” îndrăznelilor (rupturilor de
cod, ofenselor...), dar „aroma originalităţii trebuie întotdeauna să persiste în aspectul inaugural
al unei opere care câştigă, în mod incontestabil, lupta cu tradiţia şi se alătură
canonului.”(Ibid.) „Instituţiile noastre educaţionale”, observă în continuare Bloom, sunt „pline
astăzi de idealişti care condamnă competenţa apărută în literatură pentru că este ca în viaţă,
dar esteticul şi competiţia sunt unul şi acelaşi lucru, de la vechii greci până la Burckhardt şi
Nietzsche, care au restabilit acest adevăr. Învăţătura lui Homer este o poetică a conflictului,
lecţie învăţată mai întâi de rivalul său Hesiod.”(p.9) Este evidentă intratextualitatea, adică
filiaţia acestui volum cu lucrarea anterioară a lui Bloom, The Anxiety of Influence (1973).
Faptul că literatura e de fapt un continuum, un sistem, că operele se nutresc din opere
anterioare, că literatura se scrie „cu literatură” şi textele se scriu „cu texte”, că autorii mari
„canibalizează” alţi autori este o intuiţie foarte veche. Bloom declară apodictic că „o operă
canonică puternică nu poate exista în afara procesului influenţelor literare - proces greu de
parcurs şi de înţeles.”(p.10) Problema tradiţiei face parte din aceeaşi sferă conceptuală proprie
comparatismului dar şi teoriei canonului (trado, ere- a transmite). „Tradiţia nu este un simplu
transfer, sau un proces de transmitere benignă, ea este şi un conflict între vechile genii şi
aspiraţiile prezente, al căror scop este supravieţuirea literară sau includerea în canon.”(p.11)
Istoria canonică este marcată de „adevărurile crude ale competiţiei şi contaminării.”(p.13) În
această viziune competiţională, darwinistă, am putea spune, a istoriei literare, „anxietatea
influenţei ciunteşte talentele mai slabe dar stimulează geniul canonic.”(Ibid.) Dacă juli
Kristeva afirma că „orice text este o permutare de texte”, Harold Bloom va confirma, într-un
limbaj mai puţin tehnic, că „marea scriere e întotdeauna o rescriere sau un revizionism şi se
bazează pe o lectură ce face loc sinelui sau acţionează astfel încât să redeschidă vechi opere în
faţa noilor noastre suferinţe.”(Ibid.) În contextul suprasaturaţiei culturale actuale („La chair
est triste, helas, et j’ai lu tous les livres”, suspina Mallarmé), se pune inevitabil problema
selecţiei, şi implicit a unei scări de valori: canonul înseamnă selecţie, şi înseamnă eligibilitate,
aptitudine de a fi selectat în canon. Canonul poate părea coercitiv şi restrictiv dar în aceeaşi
măsură este un factor de ghidare pentru tinerii studioşi excedaţi de cantitatea de informaţie a
Galaxiei Gutenberg (şi a „satului planetar”); mai puţin dramatic, canonul poate fi văzut ca o
listă orientativă care poate oferi confortul intelectual al unor valori deja verificate şi acceptate
consensual de o „comunitate interpretativă”, cum ar spune Stanley Fish.
Bloom deplânge extinderea canonului, convins că, „pragmatic vorbind”, această
înseamnă „distrugerea” lui. Bineînţeles că includerea în canon a marginalilor nu poate
compensa sau repara nedreptăţile istorice. „Oricare ar fi canonul occidental, el nu poate fi un
program de salvare socială.”(p.27) Pare mai puţin justificată însă obstinaţia autorului în a
susţine că toate aceste opere „alternative” sunt obligatoriu lipsite de valoare estetică (nu pot
trece testul recitirii, care e un test al canonicităţii), având doar o relevanţă socială sau
ideologică. Bloom nu se poate resemna cu transformarea esteticii în ideologie şi nici cu
caracterul foarte politizat pe care îl ia uneori demolarea canonului. Pentru a-şi susţine
aserţiunile (şi mai ales pledoaria pentru autonomia esteticului), îl citează pe Oscar Wilde:
„Arta este complet nefolositoare, după părerea sublimului Oscar Wilde (...) Tot el ne-a spus că
toată poezia proastă e sinceră.”(p.16) Respingerea abordării extrinseci este peremptorie, fără
drept de apel: „Critica culturală este doar o altă ştiinţă socială mohorâtă, pe când critica
literară, ca artă, întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi un fenomen elitist.”(p.17) A fost o
greşeală să credem „că ea ar putea deveni o bază pentru educaţia democratică sau pentru o
societate mai bună.”(Ibid.) O altă afirmaţie a lui Bloom integrează dimensiunea receptivă
(pragmatică, a lecturii) în conceptul canonului: „Canonul, înţeles ca relaţie dintre cititor ca
individualitate şi scriitor (...) şi nu ca listă de cărţi obligatorii în şcoală, s-ar putea identifica
doar cu arta memoriei în forma ei literară, nu şi cu sensul religios al canonului.”(p.17) Cu
totul deconcertante pot părea aprecierile lui Bloom cu privire la efectul psihologic al operelor
canonice asupra „consumatorului.”: „Orice ar spune anumiţi parizieni, un text de valoare nu
oferă plăcere ci neplăcere, sau o plăcere mai dificil de obţinut decât cea oferită de un text
facil.”(p.28) Percepem o aluzie ironică la Noua Critică franceză şi mai ales la Roland Barthes
şi studiul lui despre Plăcerea textului. Pentru Bloom obiectivul lecturii nu poate fi deci unul
hedonic: arta înseamnă mai degrabă cutremurare, ea tulbură mai mult decât delectează (ce fel
de plăcere oferă scrierile lui Kafka?).
Dacă istoria canonului este o competiţie a individualităţilor puternice, presupoziţiile
poststructuraliste ale descentrării şi debilitării subiectului îşi pierd interesul: „Moartea
autorului, proclamată de Foucault, Barthes şi alţii asemenea lor, este un alt mit anticanonic,
asemănător cu strigătul de luptă al resentimentarilor care i-ar îndepărta pe toţi bărbaţii albi
europeni morţi.”(p.35) Chiar morţi cum sunt, aceşti autori sunt pentru Bloom mai plini de
vitalitate decât mulţi contemporani: „Canonul este într-adevăr un etalon de vitalitate, o normă
care încearcă să schiţeze incomensurabilul. Vechea metaforă a nemuririi scriitorilor este
relevantă aici şi reînnoieşte puterea canonului pentru noi.”(Ibid.)
REFERINŢE CRITICE: Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor, Editura Univers,
Bucureşti, 1998.
***Euresis. Cahiers roumains d `études littéraires. Changement du canon chez nous et ailleurs, nr. 1-2 / 1998,
Editions Univers, Bucarest.