MIRCEA HORIA

SIMIONESCU

ERASMO sau A DOUA

FOTOGRAFIE CU OAMENI MICI
REPERUL 1: ÎNCADRARE ÎN EPOCĂ
- Mircea Horia Simionescu aparține Școlii de la Târgoviște, alături de Radu Petrescu, Costache
Olăreanu și Tudor Țopa, fiind unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului XX și unul dintre
„pionierii” postmodernismului românesc;

- Debutează în jurul vârstei de patruzeci de ani cu Ingeniosul bine temperat, o tetralogie din care fac
parte: Dicționar onomastic (1969), Bibliografie generală (1971), Jumătate plus unu ( 1976) și
Breviarul ( 1980)

- Mircea Cărtărescu îl asemuiește cu Luis Borges sau cu Italo Clvino, doi prozatori de marcă din
literatura universală;

Ion Bogdan Lefter, apropiat al scriitorului, a spus despre M. H. Simionescu la moartea sa: „Dispare
astfel ultimul muschetar târgoviștean, cel mai parodist dintre membrii grupului care a revoluționat
proza românească”
Erasmo sau A doua fotografie cu oameni mici

1. Face parte din „Dicționar onomastic”, ciclu greu încadrabil în tiparele

cunoscute ale epicului;

2. Eugen Simion înscrie volumul în sfera unor „pastișe, colaje și fantezii”,

fiind „un dicționar onomastic fantezist și ironic, cu fișe caracterologice
și definiții ce demonstrează un spririt cultivat și un fin observator al
comediei umane;

3. Nicolae Manolescu vorbește de un catalog de nume „pe de-a-ntregul

fictiv, un fals tratat de nume;
Dicționar onomastic: asemănări/ deosebiri
- Textul nonficțional Textul ficțional
- ONOMÁSTIC, -Ă, onomastici, -ce, adj., s.f. 1. Adj.
Privitor la nume proprii, în special la nume de persoane.
♢ Zi onomastică (adesea substantivat, f.) = zi în care
"Dicționarul onomastic" nu este în
cineva îşi serbează numele; ziua numelui. 2. S.f. primul rând o operă de reflecție
Disciplină lingvistică al cărei obiect de studiu este
originea, formarea şi evoluţia numelor proprii. 3. S.f. morală, ci una de reflecție estetică.
Totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune,
dintr-o epocă etc. – Din fr. onomastique. Este în fond cel mai original
-
metaroman pe care-l cunosc: un
ONOMÁSTICĂ f. 1) Ansamblu de nume proprii dintr-o
limbă. 2) Disciplină lingvistică care studiază numele

-
proprii. 3) Zi a numelui. /<fr. onomastique
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)(Dicţionarul
roman al numelor proprii, care sunt
explicativ al limbii române) adevăratele lui personaje.
REPERUL 2 -
-
LUMEA CA JOC DE ȘAH
CATEGORIA DE MIMESIS A
COPIILOR CARE IMITĂ,
INCONȘTIENT, LUMEA
PRECIZAREA OAMENILOR MARI
- A ORAȘULUI PANORAMAT DE
TEMELOR O IMENSĂ LUPĂ A
DEMIURGULUI SCRIITOR
REPERUL 3
ELEMENTE DE CONSTRUCȚIE TEXTUALĂ: INCIPIT-
FINAL
Textul debutează brusc, cu momentul intrigii,
prin vocea unui personaj narator care îl Semnificațiile finalului:
reprezintă pe președintele Republicii,
individualizat într-un copil: „Eram președintele -Intrarea personajului într-un alt fel de joc;
Republicii. Tocmai decretasem starea de război
cu Rădulescu O.” -Schimbarea dispoziției sufletești a
personajului- narator;
Jocul este proiectat într-un București postbelic,
cunoscut autorului, iar protagoniștii sunt încă de -Părăsirea vârstei copilăriei și intrarea în
la început ancorați în realitatea jocului, cu roluri adolescență;
bine stabilite: „generalul Foca, un țigan masiv și
impertinent”, „Bolovăneanu, comandantul „Seara scrisei prima poezie de dragoste,
Capitalei”, „Dinu Chiran, șeful Statului meu închinată Silviei”.
Major” etc.;
 -ALCĂTUIT DIN ELEMENTE DISTINCTE
CE FORMEAZĂ O UNITATE DE SENS

ERASMO- UN POSIBIL JOC

LINGVISTIC/ NUMELE

REPERUL 3 PROTAGONISTULUI

O SINTAGMĂ NOMINALĂ, CU SENS

SEMNIFICAȚIA TITLULUI METAFORIC, CE ILUSTREAZĂ LUMEA
JOCULUI, CA FORMĂ DE IMITARE A
LUMII „OAMENILOR MARI”
Jocul între Copiii își asumă roluri de oameni
mari, cu o ierarhie bine stabilită
realitate și și imită la nivel comportamental și
lingvistic universul adulților;
mimesis Prin joc, copiii refac lumea
„oamenilor mari” cu tarele acesteia:
nepotismul, trădărea, dorința de
putere;
Joc și realitate- 1 Prin imaginea jocului textul
abordează, indirect, problema
exemplului, a educației, pe care
oamenii mari îi oferă „oamenilor
mici”;
 Joc versus Jocul devine o parabolă a
unui regim totalitar, iar
parabola a unui literatura o formă de
regim totalitar frondă împotriva realităților
timpului, criticând
Joc și realitate- 2
modalitățile de existență
ale politicii la nivel înalt sau
de vârf
 Redactează o pagină de
jurnal, de aproximativ 200
de cuvinte, în care să
Temă descrii emoțiile legate de
un moment în care ai
Joc și realitate- 2
înțeles un lucru important
despre tine sau despre
felul tău de a fi.
 Jocul între realitate și mimesis
Textul propune două realități: cea a jocului, în care copiii își asumă roluri de oameni
mari, cu o ierarhie bine stabilită și cea a existenței reale. În prim-plan se află tabăra
naratorului-personaj, președintele Republicii, susținut de Titițor, fratele său, și de Dinu
Chiran. La putere își fac loc doi oportuniști, Valerică Bolovăneanu și Hector Bosoancă,
cei care prin ipocrizie și susținere reciprocă vor să fie în imediata vecinătate a
președintelui, deci a puterii, uneltind împotriva adevăraților combatanți care iau muniția
și o pun la adăpost. Cel care dă la iveală întregul complot este chiar Titișor, mult mai
ancorat în joc decât președintele, orbit de putere. Tabăra președintelui nu este numai
dezbinată, ci și măcinată de lupte intestine.
Celalaltă tabără, a lui Rădulescu O, este mult mai bine organizată, are în subordine
doar pe generalul Foca și o ceată de „țigănuși iuți cu praștia” demonstrând astfel că nu
are perjudecăți rasiale și că mai importantă este soarta luptei. În final, jocul se întrrupe
prin încălcarea regulilor de către unii dintre participanți: Titișor însuși își părăsește
fratele și se ocupă de altceva.
„Trădat de toți”, președintele însuși își reorganizează strategia, iar în finalul textului și
acesta este acaparat de planul real, scriind prima scrisoare de dragoste Silviei.
Astfel, jocul copilăriei -a sfârșit, devenind o „fotografie cu oameni mici”.